Sf. Botez este prima taină care deschide larg ușa Bisericii ca, mai apoi,la timpul cuvenit, să-și afle locul, rând pe rând, toate celelalte într-o logică divină care este una a Iubirii Ziditoare și Proniatoare. În Pateric întâlnim o poveste cu un bătrân care, odată l-a întrebat pe diavol ce este cel mai înfricoșător pentru el. Fără să stea prea mult pe gânduri, vrăjmașul a răspuns: Taina Botezului prin care noi pierdem cu desăvârșire stăpânirea și dreptul asupra voastră. Crucea care ne chinuiește, ne alungă și ne arde. În mod deosebit împărtășania care este pentru noi mai înfricoșătoare și decât gheena focului. De cel care se împărtășește cu vrednicie nu numai că nu ne putem apropia, ci ne temem să-l privim chiar și de departe…noi le suntem recunoscători oamenilor care, prin neatenția și obișnuitele lor păcate, singuri dau dreptul să stăpânim inimile lor. Mai întâi, Botezul la care trimite Mântuitorul pe ucenicii Săi la neamuri să-l facă În numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh. Fiu al Lui Dumnezeu, Iisus, făcându-se Fiu al Omului, și-a asumat întreaga lui condiție și, după Nașterea cea de peste fire, la plinirea vârstei a primit taina Botezului. Marcând trecerea la Noul Legământ, cel care striga în pustie pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor, Ioan Înaintemergătorul, deși nu-L întâlnise până atunci, dar îl recunoscuse din pântecele Fecioarei, a spus: Iată mielul lui Dumnezeu Cel care a venit să ridice păcatul lumii. Cuvintele Botezătorului erau venite din adâncul inimii sale curățate prin post și rugăciune care l-au făcut vrednic de marea de a fi cel mai mare între cei născuți din femeie. Doar cu ceva timp înainte mărturisise că după el vine Cel ce este mai mare decât mine și căruia nu sunt vrednic să-i închid cureaua încălțămintei…pentru că era mai înainte de mine…Și eu nu-L știam pe El,dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă. Curățenia inimii precede botezul, făcând-o vrednică să vadă ceea ce ceilalți nu o pot face dată fiind mulțimea păcatelor care întunecă ochii inimii. Evanghelistul Matei scrie că Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă și cingătoare de piele împrejurul mijlocului iar hrana lui lăcuste și miere sălbatică. Cămila semnifică deopotrivă curățenia și necurățenia – în Vechiul Testament era considerat un animal curat pentru că era rumegător, dar având copita despicată putea fi și necurat ambele însușiri ale poporului ales. Necurățenia sub toate aspectele ei era pusă în exclusivitate doar pe seama celorlalte popoare considerate păgâne, adică, fără Dumnezeu. Decriptarea simbolurilor arată că îmbrăcămintea Sf. Ioan făcută din păr de cămilă indică faptul că Hristos a venit pentru toate neamurile. Cureaua cu care era încins la mijloc, fiind dintr-un animal mort arată cum toate patimile trebuie omorâte atunci când cineva dorește să se apropie de Hristos. Cât despre faptul că se hrănea cu miere și lăcuste este pentru că erau de la cele bineplăcute lui Dumnezeu. Deși respectat și ascultat de popor ca glas al celui ce strigă în pustie Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor, Sf. Ioan de departe văzându-L pe Hristos arată o smerenie demnă de a o lua drept pildă câtă vreme,iar apropiindu-se mărturisește deschis nevinovăția Lui care îndeamnă la smerenie și admirație sinceră, calități morale pervertite astăzi și parcă izgonite din viața cetății. Că este așa o dovedește efectul numit Dunning principalul incriminat în criza morală a zilelor noastre. S-a plecat de la onestitatea celor care își împlinesc conștiincios datoriile în liniște, fără a face caz faptele lor și care trec neobservați de ochii celor dornici de măriri ce-și compun laborios o imagine pe măsură. Cum nimic nu e nou sub soare, acest fenomen a fost observat încă de David care scria că se laudă nelegiuiții cu faptele lor și cei ce fac nedreptate pe sine se binecuvântează și când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni. Măsură a înstrăinării, astăzi există și o disciplină imagologia. ca ramură a psihosociologiei care studiază sistematic reprezentările pe care le au popoarele, clasele și categoriile sociale despre ele și despre lume. S-a ajuns până acolo încât, pentru o sumă de bani deloc mică, un expert poate compune imaginea unui om mizând pe elementele emoționale atât de credibile încât să fie urmată fără ca cineva să se întrebe dacă e conformă realității. Așa se face că ajung sus oamenii de nimic și nelegiuiții mișună pretutindeni.
”Iată Omul” , adică așa cum l-a făcut Dumnezeu, cunună a creației
În acest pustiu și azi ar putea fi perceput glasul celui ce strigă în pustie… dacă ar mai fi cineva doritor să-l audă. Într-un asemenea context ambiental, Sf. Ioan, căruia i-a fost încredințată misiune de a-L boteza pe Hristos, ne arată ce înseamnă cu adevărat smerenia care a făcut să recunoască faptul că Acela care vine după el este mai mare, că nu sunt vrednic ca, plecându-mă să-I dezleg cureaua încălțămintei. Mai întâi, plecându-se în semn de recunoaștere a superiorității Celui pe care încă poporul nu-L cunoștea, apoi să dezlege cureaua încălțămintei, semn al asumării slujirii necondiționate. Spune anume arătând Iată mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. Iată omul, Ecce Homo răsună în veac cuvintele lui Pilat, Omul, adică acela care a lăsat lumii Pacea Sa cu prețul jertfei; Omul cu adevărat viu, așa cum L-a făcut Tatăl Ceresc – blând, iubitor, lucrând ascultător voia Tatălui pentru ca, după Răstignire și Înviere să recunoască: Mi s-a dat toată puterea. Puterea Iubirii care să-l readucă pe om în raiul din care a fost izgonit. Sf. Nicolae Velimirovici scrie că mielul înzestrat cu întreaga înțelepciune egalată doar de nevinovăția lui, a căzut în genunchi sub greutatea crucii pe drumul spre Golgota, dar asta nu din pricina lemnului din care era făcută, ci a păcatelor pe care, iertându-le, a făcut să fie îngropate odată cu trupul Său. Iată Omul, Cel de la care avem a învață că adevărata libertate este a face voia lui Dumnezeu, supunerea totală, necondiționată. O afirmă în momentele cele mai cumplite: Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul aceste, dar voia Ta nu voia Mea să se facă.
În fața acestui Om ca Fiu al lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, recunoaște că este nevrednic fie și a-i dezlega cureaua încălțămintei și, pare nefiresc să auzim din gura celui dăruit cu cinstea de a fi Botezătorul Domnului să spună că Eu trebuie să mă micșorez iar El trebuie să crească . Astfel, cel care cheamă a face drepte căile Domnului arată și cum anume să facă nu doar recunoscând pe Fiul lui Dumnezeu ci și urmându-L cum Hristos Însuși o spune mai târziu: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine să-și ia crucea și să vină după Mine. Sf. Ioan s-a sfiit a-L boteza pe Domnul Hristos, dar Mântuitorul îl îndeamnă s-o facă pentru a plini Legea, care doar astfel poate fi depășită. Hristos a primit Botezul, după cum apreciază Sfinții Părinți, din trei motive – pentru că era bărbat și avea datoria să plinească toată Legea; pentru că, astfel, Botezul Său nu infirma, ci confirma Botezul lui Ioan și, în al treilea rând, ca prin coborârea Sfântului Duh să consacre botezul creștin. Când Ioan a spus că el ar trebui botezat, întrebând retoric Și Tu vii la mine?, recunoștea faptul că el se afla în Fața lui Dumnezeu, cel fără de păcat, uimit că se înfățișează unui păcătos. Lasă acum a spus Hristos întărind cuvintele Înaintemergătorului dar subliniind că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea, căci drept este ca Domnul să plinească făgăduința ca, la rându-le, toți care îl vor urma să facă întocmai. Acum, înaintea plinirii misiunii mântuitoare pentru care a coborât din cer întrupându-se ca om, făcând să înțelegem pentru ce David se întreba la vremea lui: Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, Sau fiul omului că-l cercetezi le el? Abia după Răstignirea, Învierea, Înălțarea la cer și Coborârea Sfântului Duh credința s-a înnoit întru înveșnicirea vieții. Și a făcut-o pe tot parcursul vieții sale pe pământ – de la Naștere, înfruntarea ispitelor, fricii, a tristeții, a suferinței și a morții – ca astfel, ca Fiu al Lui Dumnezeu să învie a treia zi după Scripturi. Sf. Ioan Gură de Aur apreciază că Botezul lui Ioan a fost și perfect și imperfect – este perfect conform Legii dată lui Moise, dar este imperfect pentru că nu dăruia iertarea păcatelor și doar pregătea omul pentru întâmpinarea Celui desăvârșit. Aceasta presimțea Sf. Ioan Botezătorul când recunoștea că el este acela care are nevoie de botez, mirându-se: Și tu vii la mine? Hristos îi răspunde s-o facă pentru că așa se cuvine. Se cuvenea ca Legea veche să fie împlinită și pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca deschizând veacul Legii celei noi, blestemul lui Adam să fie desfăcut și moartea să nu aibă ultimul cuvânt.
Hristos, plinind Legea, a intrat în apa Iordanului iar când a ieșit, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât s-a odihnit deasupra capului lui Hristos și glasul Tatălui a rostit spre auzul întregii zidiri: Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit. A auzit întreaga creație și de aceea, mai târziu, toate i s-au supus – să ne amintim bunăoară cum a potolit furtuna pe mare sau cum lui Petru i-a dat puterea să meargă pe valuri; de vindecarea celor doi orbi vederea cu simpla voie a Sa și a făcut toate celelalte minuni pe care nimeni până la El și nici după El nu le-a făcut. Cerurile s-au deschis ca să arate că, la rându-ne, botezându-ne în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și pentru noi se deschid cerurile cum se întâmplă în fiecare an la praznicul Epifaniei, al arătării lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, lucrând ascultător voia Sa. Duhul Sfânt s-a coborât asupra Lui Hristos în chip de porumbel, simbol al blândeții, amintindu-ne cum, pe vremea potopului lui Noe, tot un porumbel a adus ramura de măslin vestind încetarea potopului. Pe acele vremuri, Duhul Sfânt s-a făcut văzut cum s-a întâmplat și când a coborât de această dată în forma unor limbi ca de foc asupra apostolilor și a celor din preajmă. Apoi s-a făcut nevăzut dar este prezent la botezul fiecăruia dintre noi. Atunci, pe vremea lui Noe, porumbelul a vestit încetarea pedepsei, la Cincizecime, limbile ca de foc vestesc coborârea harului. Cu ramura de măslin, porumbelul vestea încetarea urgiei pentru un singur om și familia sa, la cincizecime coboară peste toți cei care primesc botezul, alungând departe răul și dăruind speranța de mai bine, prin înfiere. Prin Hristos, toți am devenit fii ai lui Dumnezeu, adică moștenitori ai vieții celei veșnice care este a te cunoaște pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis.
Cu Hristos ne-am făcut moștenitori ai cerului
Duhul Sfânt nu a coborât propriu-zis în fire, ci în chip de porumbel spre înfiere. Nu mai suntem robi ai lui Dumnezeu, primind răsplată pentru osteneală, ci fiii, moștenitori ai vieții celei veșnice. Deși ne-ar fi putut, nu ne-a făcut nici îngeri sau arhangheli, ci fiii, vrednicie cea mai înaltă pe care o putea da și pe care se cuvine a o lucra aidoma ca fiii. Și astfel, conchide Sf. Ioan Gură de Aur, ne dă să moștenim cerul. Origen adaugă spre luare aminte că tot ceea ce este de la Dumnezeu este blând și fără răutate, cum s-ar cuveni să fim și noi. Înomenirea lui Hristos este spre îndumnezeirea omului iar Botezul este pecetea acestui Nou Legământ prin care Dumnezeu Ziditorul și Pronatorul își mărturisește voia Sa cea bună. David. David îndemna: Gustați și vedeți că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduiește întru El. Spunând Acesta este Fiul Meu multiubit este afirmată plenar treimea unime și unimea treime: Tatăl, Fiu și Duh Sfânt, știut fiind că Dumnezeu Tatăl nu este cu putință oamenilor. Sf. Augustin scria că ochiul nu poate cuprinde unimea, dacă nu este curățită de aluviunile păcatelor și nu o poate face decât prin credință. Această divinitate inefabilă rămâne în ea însăși făcând lucruri noi, creând din nou, trimițând, rechemând, judecând. Este taina de nepătruns a Luminii în care ne este dat să vedem lumina. Mai adaugă Părintele ceresc întru care bine am voit. Cel singur Bun voiește numai binele nu doar pentru sine căci s-ar dezice, nu te poți numi și, mai ales, nu poți fi bun doar pentru unii în timp ce restul să-ți rămână cel puțin indiferent. Adaugă Mântuitorul că Oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veac Legătura este dată de credință, cunoașterea, oricât de precisă se consideră, e condamnată să rămână mereu limitată, captivă unui anumit timp. Atunci când avansează, sau i se pare doar că o face, nu face decât să-și lărgească hotarele, arondează noi domenii și atât. Când Eclesiastul Este cunoscută comparația cunoașterii cu o sferă care, cu cât se extind, cu atât își mărește punctele de contact cu necunoscutul.
Dumnezeu fiind Iubire, prin Sine, nu poate dori moartea, nici a păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, să se întoarcă la ascultare așa cum a făcut-o fiul rătăcitor. Fiică a iubirii, credința este, învață Părintele Justin Pârvu, puterea de a iubi, de a ierta nu doar ca să fii iertat, ci ca, astfel să te apropii de Dumnezeu. Sf. Sp. Petru scrie în prima sa epistolă că această mântuire prin apă, nu este pur și simplu o curățenie a trupului ci deschiderea sufletului către Dumnezeu prin Învierea lui Hristos. Mai spune întâiul chemat între apostoli că, mai presus de toate să ținem la Iubire pentru că acoperă mulțime de păcate. E dragostea în virtutea căreia Hristos, pe Cruce se roagă neîncetat: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac. În această generoasă deschidere înțelegem și botezul lacrimilor, renașterea prin pocăință, spre a ne îmbrăca în Hristos cum scria Sf. Ap. Pavel, o renaștere întru libertate autentică, pe care însă, având-o, să nu o folosim slujind trupului ci unul altuia prin iubire prin care se adeverește credința adevărată, altfel putem crede în orice, dar numai iubirea față de celălalt, față de întreaga creație a lui Dumnezeu dă măsura omului de cunună a acestei creații. Mai scrie Sf. Ap. Pavel că roade Duhului primit la botez este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința,blândețea, înfrânarea, cărora nici o lege nu poate să se împotrivească.
Suverană rămâne Iubirea și, spre dreaptă înțelegere ca urcuș neîntrerupt spre Lumina cea de-a pururi fiitoare îl cităm pe martirul și medicul isihast Vasile Voiculescu: Tu faci Sfințenia/Ți să mi s-arate/Ca mii de Himalai de diamant/ …Să-ncep să sui urcușul Tău-nainte/Ghețar dumnezeiesc fără de vad/De-alunec în prăpăstiile sfinte/Nu-mi pasă, Doamne, tot în tine cad.
Elena Solunca Moise