de Elena Solunca Moise
În Evanghelia Sf. Ioan citim cum că La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu…Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut; Fiul Cel Unul Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Anume, L-a făcut cunoscut prin Întruparea Sa din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, ca Dumnezeu primind a se face om, după chipul și asemănarea Sa ca încununare a creației ivite din Iubirea Sa. O asemănare ce începe cu momentul plăsmuirii, continuă cu nașterea ca prunc aidoma tuturor pruncilor, urmând firea noastră stricăcioasă ca astfel omul să se poată îndumnezei. Neascultarea a făcut ca întâii oameni să cadă din rai în tărâmul lui aici mărginime în timp și spațiu, acel aici cu care a răspuns Adam la întrebarea Unde ești și devenit început al mântuirii. De căzut, omul a făcut-o singur, dar de îndreptat nu o putea face, neascultarea amprentându-i întreaga fire, dacă îngăduiți, ca o mutație genetică. Se întreba David: Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe el? Întrebarea cuprinde în sine o taină a omului nu ca ființă spre moarte, acel Sein zum Tode, cum spunea Heidegger, ci e o ființă spre înviere întru înveșnicire. A presimțit Blaga când scria: Viața mea/O clipă de-ar fi fost să ție/Am întrerupt cu ea o veșnicie/și-am ispășit cu suferinți/ O mie. Făcându-se Fiu al Omului, Hristos a împărțit devenirea istoriei în două ere, respectate și azi – înainte și după Hristos. Pe aceasta din urmă o mai numim era noastră ca recunoaștere indirectă a destinului asumat ca moștenitori al darului Său: Pacea Mea o las vouă.
Mai spune Evanghelistul Iubirii că Întru El era viață și viața era lumina oamenilor…Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine pe lume…Și celor care L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. Adică, împreună cu El moștenitori ai vieții veșnice care este a Te cunoaște pe Tine singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis. Ca om, Hristos s-a născut dintr-un neam pe care Evangheliștii Matei și Luca îi înfățișează pentru ca noi să-i putem vedea mai bine Lumina care luminează pe tot omul ce vine pe lume. Evanghelistul Matei descrie acest arbore genealogic ajungând la Avraam, prietenul lui Dumnezeu, într-un fel de filiație după credință, despre care Mântuitorul a spus că face totul posibil. În babiloniană, Avraam înseamnă cel care iubește pe tatăl – în cazul său, cel ceresc – iar în aramaică Tatăl, adică Dumnezeu este înălțat. Dintru început, scria Sf. Ioan Gură de Aur, Avraam a dat crezare celor care nu se văd, preferându-le celor care se văd, a preferat cele viitoare nu pe cele ale imediatului, pe cele ale ochiului sufletesc celor cognoscibile doar cu ochiul trupesc. Nu era lucru de nimic ce i s-a poruncit să facă; să părăsească adică casa tatălui său și să se ducă într-un loc pe care nu-l știa, nici nu-l cunoștea. Pentru Sf. Ap. Pavel, credința este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute, așezând o punte de legătură între credință și nădejdea care izvorăște din frică.
Credința lui Avraam a fost întărită de făgăduința făcut de Dumnezeu după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur: Şi te voi face neam mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău. Nu numai că te voi face neam mare şi-ţi voi mări numele tău, dar şi te voi binecuvânta şi vei fi izvor de binecuvântare. Să nu socoteşti, iubite, că sunt o simplă repetare de cuvinte (…) Vei fi binecuvântat în aşa fel încât fiecare va socoti prietenia cu tine drept cea mai mare cinste. (…) De-asta şi iudeii, mândrindu-se cu patriarhul Avraam, voiau să şi-l facă rudă cu ei şi spuneau: «Suntem fiii lui Avraam»“, spune acelaşi Sfânt Părinte. La acestea putem adăuga faptul că cele trei religii monoteiste ale lumii – iudaismul, creștinismul și islamul – au ca element comun o relaționare limpede la Avraam, ceea ce justifică afirmația că au una și aceiași origine și o raportare clară la Patriarhul Avraam; altfel spus că au o origine și o vocație avraamică. Pentru a adeveri, începe cu un fapt imposibil în ordinea lumii, pentru că Dumnezeu a pus omului hotar între posibil și imposibil, care la El este inexistent. Conștientizăm astfel că singura realitate absolută este Dumnezeu, omului rămânându-i tărâmul relativului, al relaționalului, al ispitelor, al încercărilor de tot felul, de care nu a fost străin nici Fiul lui Dumnezeu când s-a făcut Fiu al Omului. În această zare a tâlcurilor vedem cum familia este mediul în care se zămislesc, se nasc și cresc oamenii asemenea unui arbore imens ale cărui roade sunt încrustate pe răbojul vremii. Făcându-se Fiu al Omului, Fiul lui Dumnezeu se naște într-o familie ca o binecuvântare și ca o taină mare vestită de steaua care a răsărit pe cer în mod neașteptat. Nu putem cuteza a cunoaște mai multe, a pătrunde taina, ci a ne lăsa purtați de voia ei pentru că vine de la Dumnezeu.
Cu noi este Dumnezeu
Sf. Ioan Gură de Aur dă povață: Nu merge mai departe cu iscoditul! Nu căuta mai mult decât spun cuvintele Evanghelistului. Nu te întreba cum a lucrat Duhul Sfânt această zămislire din Fecioară Dacă nu putem explica chipul în care se plăsmuiește copilul, cum putem să ne explicăm o naștere săvârșită prin minunea Duhului Sfânt…Niciunul mu ne-a explicat. Nici nu era cu putință. Spre lămurire deplină ni se spune cu mult mai mult – anume că s-au împlinit proorocirile din veac: Iată, fecioara va lua în pântec și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu. Era Legământul cel Nou pe care Iubitorul de oameni îl făcea cu omul neascultător, pentru ca el să poată reveni la destinul încredințat, Dumnezeu cel Milostiv neîncălcându-și cuvântul. Tradiția spune că dreptul Simeon având misiunea de a traduce texul ce i-a revenit din Vechiul Testament și crezând că este o eroare, a vrut să-l îndrepte, găsind de cuviință după mintea sa că nu era în firea omului ca o fecioară să nască prunc. Era un adevărat scandal pentru rațiune și, în consecință, a corectat textul scriind femeie. S-a făcut însă că, a doua zi, reîncepând lucrul să vadă cu surprindere că pe manuscris a apărut din nou fecioară. A îndreptat iar textul dar modificarea a apărut și tot așa a treia oară. Apoi, i s-a arătat în vis că, pentru necredința sa, nu va muri până când nu va vedea cu ochii săi adeverirea celor scrise. Au trecut ani și ani, iar bătrânul tot aștepta la ușa templului Fecioara cu Pruncul. La plinirea vremii, înștiințat de Duhul Sfânt a mers la Templu când Preasfânta Maică a Domnului a adus spre închinare Pruncul Divin. Atunci, luându-l în brațe, dreptul Simeon a spus: Acum eliberează Doamne pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, Lumină spre luminarea neamurilor. Slavă poporului Tău Israel. Cei din veacuri de demult sfătuiau să se spună această rugăciune pentru bunul sfârșit al vieții.
Hristos se face om, Fiul lui Dumnezeu se naște ca Fiu al Omului dar nu în chip omenesc, nu prin dorință a trupului, prin concupiscență, ci în chip minunat conferind erosului o dimensiune divină , tainică de nepătruns de rațiune dar primită de inima în care sălășluiește dorul pentru veșnicia pierdută odinioară. O știa prea bine Pascal când vorbea de rațiunile inimii pe care rațiunea nu le poate înțelege. De aceea taina e vestită de îngerul Gavriil, îngerul darului, mai întâi Fecioarei Maria, apoi dreptului Iosif, care văzând-o purtând în pântec prunc, fără să o fi cunoscut. s-a gândit să o părăsească pe ascuns. A fost înștiințat să nu facă aceasta că cele petrecute erau cu mult deasupra firii. O presimțise David: Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale! Sau, în altă parte: Minunată este știința Ta Doamne, este înaltă și nu o pot ajunge.
Și apoi cum să priceapă mărginirea nemărginitul pe care îl poate doar presimți, fiind conștient că este dar nu și cum este. De aceea, totul se petrece sub oblăduirea Duhului Sfânt, care de la Tatăl purcede, despre care citim într-o rugăciune a strămoșilor ca acele nevăzute încă să fie ca și cum ar fi de față. Ca dintr-un izvor din el se revarsă către om lucrarea cea bună, înțelepciunea, puterea, mângâierea, bărbăția sufletului. Dincolo de toate, asumarea condiției umane de către Hristos i rămâne o taină minunată în sine și de o bogăție fără seamăn pe care colindătorii o vestesc în noaptea sfântă: De acum până-n vecie Domnul cu noi o să fie. Nu doar simplu cu noi, ci cu mult mai mult dintr-un preaplin care deșertându-se nu se golește iar celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Minunea – rod al iubirii desăvârșite
Neînțelesul minunii se destăinuiește în altele și mai mari fără să-l înstrăineze, ci în mod paradoxal făcându-l părtaș la tot ceea ce, depășind cuvântul, se revarsă ca o bucurie. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale! Rămâne omului a face după spusa filosofului-poet Lucian Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Și-ntocmai cum razele ei albe, luna nu micșorează taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/Și tot ce-i neînțeles se schimbă-n înțelesuri și mai mari/Căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.
Minune a minunilor Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al omului ca astfel să fie dezlegat de cumplitul blestem al morții la care s-a condamnat singur prin neascultare. Doar că Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu avea în cer Mamă iar pe pământ nu avea Tată într-o unitate a celor două firi care, una făcându-se le perpetua de-a pururi neamestecate. Ca Fiu al lui Dumnezeu a fost proorocit încă de Isaia, care spunea Neamul lui cine îl va spune. Cu adevărat, cin ar putea ști și spune neamul lui Dumnezeu, Cel veșnic, care a făcut cerul și pământul cu toate splendorile bogățiilor. Ca Fiu al Omului este evocat de Evanghelistul Matei în ampla prezentare a arborelui genealogic care confirmă proorociile, începând cu Avraam, Moise, David pentru a arăta în care anume chip au fost confirmate. Totul învăluit într-o taină, căci între cei care îl precede sunt și oameni buni dar oameni răi ca, prin primii să se vadă lucrarea lui Dumnezeu și prin ceilalți lucrul vrăjmașului, omul trăind într-o lume a amestecului. Pentru că Hristos nu a venit pentru unii doar, ci ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară. Sau, tot omul să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Anume. La Adevărul care ne face liberi de moarte, al cărui blestem l-a ridicat cu Moartea, Învierea și Înălțarea Sa. Cu deplină îndreptățire spunea, înaintea Rugăciunii pentru Sine și pentru cei care îl vor urma spune: În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.
Elena Solunca Moise
