“Casa de 1.350 mp pare mare, pentru că are P+1 şi o mansardă, dar nu e. Sunt patru dormitoare, o poartă, un living, un birou, un garaj şi dependinţe”, a declarat proprietarul ei, un politician, în 2010

Pilda bogatului nemilostiv

Cândva, într-o carte cu cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei, multe „uitate” de cei care astăzi întocmesc asemenea lucrări, „modernizându-le”, am găsit o idee care poate cutremura pe oricine este cinstit cu sine. Anume acela că „nu am făcut binele pe care am fi putut să-l fac”. Unele dintre faptele bune ce se cer a fi făcute sunt evidente, dar dincolo de toate rămâne ca un memento întrebarea: cum ştim cu adevărat care este binele pe care l-am putea face? Pentru început, răspunsul l-am primit din concreteţea faptelor iar Sf. Grigorie de Nazianz spune lămurit: „binele nu este bine, dacă nu-i făcut bine”. Şi totuşi, nimic nu ne trimite spre înveşnicire ca binele, Dumnezeu Însuşi fiind „singurul Bun”, cum spune Fiul Său. Tocmit cu mâna din pământ „după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu” omul este înzestrat cu acest „bun” ca potenţialitate, realizarea, scopul şi felul în care o face sunt date omului în voia lui. Mai mult într-un Psalm citim că „Dumnezeu şi-a adus aminte de Legământul Său …şi s-a căit după mare mila Sa”. Până într-acolo merge milostivirea lui Dumnezeu încât, veşnic fiind, face din propria-i căinţă prilej de sporire a milostivirii Sale. O fericire asigură că cei milostivi „se vor milui”. Fiică a Iubirii, mila se îmbracă în comuniunea cu toţi, mai ales cu aceia care au nevoie de ajutor chiar dacă, după judecăţile omeneşti ale „măsurii pentru măsură”, nu s-ar cuveni. În milostivire, iubirea de Dumnezeu se îngemănează cu aceea pentru semen şi face din iertare expresia cea mai înaltă a manifestării sale. Nu întâmplător se şi spune că milostivirea „acoperă multe păcate”. Încă profetul Isaia sfătuia: „frânge celui înfometat pâinea ta şi adu în casa ta pe cei lipsiţi de adăpost”. Expresie a iubirii mântuitoare, milostenia se cere a fi făcută cu bucurie pe care o şi sporeşte, aceea a părtăşiei cu Dumnezeu, cum învaţă Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. La rândul său, Sf. Simion Noul Teolog, răspunzând întrebării, numără printre milostivi şi pe cei care nu au nimic de dat, dar îşi aduc aminte mereu de cei săraci şi bolnavi, de văduve şi orfani, plâng pentru ei şi, de au, dăruiesc cu bucurie Mai mult se cere şi discreţie „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”. Cel care face milostenie întru mărire este ca şi cum nu ar face-o pentru că Dumnezeu acoperă ceea ce omul descoperă după cum şi descoperă ceea ce el acoperă. Mai este şi o formă de curăţire a sufletului cum o mărturiseşte însuşi cuvântul „pomană”, adică o reamintire a numelui făptuitorului spre înfruntarea timpului şi dăinuire. Tot cei din vechime spuneau „Dumnezeu să primească” şi răspunsul era „Dumnezeu să audă”. Asta spre bună luare aminte că nu orice dar este primit de Dumnezeu ci doar cel făcut cu inimă curată; nu orice rugă este ajunge la Ziditor dacă e întinată cu păcate. Înălţăm imn: „Miluieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu Cel ce eşti minunat întru sfinţi pe noi cei ce-ţi cântăm Aliluia”. De la noi se înalţă lauda,ca recunoaştere şi recunoştinţă, iar Domul revarsă asupră-ne bogăţia milei Sale, pentru că numai din faptele noastre nu ne putem afla mântuirea. Să ne amintim doar cum cei doi orbi s-au rugat să fie vindecaţi din credinţa mărturisită Mântuitorul o poate face zicând doar „fiindu-ţi milă de noi”.

Numele bogaţilor nemilostivi nu sunt scrise în Cartea Vieţii

Când toate se duc spre nesfârşire rămâne sunetul ca mărturie a vieţii spre neuitare a Cuvântului dintru început: „că El a zis şi s-a făcut, a poruncit şi s-a zidit”. În pilda de astăzi vedem cum în chip semnificativ, bogatul nu are nume – el trăieşte în orizontul „ a avea”, dar nu în acela al lui „a fi”, între „ a fi” şi „a avea” adâncindu-se cu timpul o prăpastie de netrecut; îşi duce viaţa sub povara „cantitativului”. Simplu, doar „a avea” se îngrădeşte progresiv pe sine până la sufocare pe când „a fi” deschide spre înveşnicire cum Dumnezeu Însuşi spune despre sine, „Eu sunt cel ce sunt”. De avut, bogatul avea de toate – se îmbrăca în purpură şi vizon ca să-şi facă de departe cunoscută mărirea deşartă, îşi petrecea timpul doar în ospeţe fără să ţină seama de nimeni şi nimic, nu se uita în jur la cei bolnavi şi săraci. Orbit de plăcerile bogăţiei nu avea cum să-l vadă pe nenorocitul care poate nici să cerşească nu mai avea putere. Îmbătat de sine, trecea prin timp golindu-se de tot ceea ce Dumnezeu îi dăruise din nesfârşita-i milă. S-a golit până într-atât încât nici nume, paradoxal, şi numele s-a îndepărtat de el. „Noumen est omen”, numele este destin iar cel care nu-l are este ca şi cum nu ar fi înscris în cartea lui Dumnezeu. Desigur, bogatul avea un nume, cunoscut de oameni ca vrednic de cinstire, poate era şi lăudat, dar nu vrednic de a fi trecut în Cartea Vieţii. De altfel, dacă privim cu atenţie, în Biblie Domnul nu spune numele conducătorilor şi Evanghelistul Luca îl numeşte pe Irod „vulpe” – mergeţi şi spuneţi „vulpii” acesteia – iar în rest este menţionată doar funcţia în expresii de felul „conducătorii lumii acesteia. Se impune o precizare – nu bogăţia este incriminată, ci nemilostivirea, lipsa iubirii pentru fratele aflat în suferinţe şi necazuri. Nu milostivirea „învăluită” a fariseilor care dau bani spre „a fi lăudaţi” sau linguşiţi este binecuvântată ci aceea adevărată, făcută din suflet curat şi în numele Domnului în semn de recunoştinţă pentru „ toată darea ce bună şi tot darul desăvârşit” ce vine ne din ceruri, coborând de la Părintele Luminilor. Mai degrabă, să ne întrebăm retoric cu Pavel ce avem bun care să nu fie de la Dumnezeu?!

De la aşa o „înălţime”, nu avea cum să-l vadă pe Lazăr care în sărăcia lui avea doar nume însemnând în ebraică „Dumnezeu ajută” pentru că, aşa a fost şi fi-va, oamenii te pot părăsi, Dumnezeu niciodată. Hristos Omul, Răstignit pe cruce s-a rugat cu strigăt mare „De ce mai părăsit”, arătându-i că nu este părăsit, Părintele Îndurărilor i-a trimis îngeri mângâietori şi atunci şi-a putut da în pace Duhul Său: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu.” A făcut-o anticipând Învierea pentru că la Dumnezeu, „tot sufletul viază”. Or bogatul avea de toate, dar ce folos câtă vreme nu avea „nume” care să fie înscris în Cartea Vieţii pentru că nu făptuise nimic vrednic de să fie înscris spre dăinuire. Cum să-l vadă din aburii măririi lui pe acela care nu era doar sărac, ci şi plin de bube, care , urâte din cale afară alungau orice om. Doar câinii îi lingeau rănile, hrănindu-se din suferinţa lui, dar şi aliindu-i cumva durerile, atrăgând luarea aminte până unde poate ajunge cruzimea oamenilor ce întrece cu mult pe aceea a animalelor. Lui Lazăr îi rămânea doar să împartă cu jivinele firimiturile de la masa celui îmbuibat. La o vedere, bogăţia poate face destul de multe care să ia ochii, dar toate sunt efemere şi înţeleptul David îndemna: „Bogăţia de-ar curge pe pământ, nu vă lipiţi inima de ea”. Dacă atâtea şi atâtea diferenţe care ne despart în viaţă, sfârşitul este unul şi acelaşi pentru toţi – moarte. Într-un roman celebru, Hans Fallada convinge că „Fiecare moare singur” şi tot singur trebuie să răspundă pentru ceea ce a făcut că a făcut şi pentru ceea ce nu a făcut, că nu a făcut. David scrie că „Nimeni însă nu poate să scape de moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare. Că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va face,/ Ca să rămână cineva totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea/ Fiecare vede că înţelepţii mor şi cei neînţelepţi şi nebunii şi lasă altora bogăţia lor/ Mormântul lor va fi casa lor în veac, deşi numita-au cu numele lor pământurile lor./Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturându-se dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat!”

Moartea ca început al veşniciei

La soroc, Lazăr a murit şi au venit din cer îngerii să-i poarte sufletul la „sânul lui Avraam”, locul binecuvântat unde sufletul este alinat pentru toate câte a suferit pe pământ. Sf. Grigorie de Nisa consideră că „sânul” este un simbol al ţelurilor spre care se îndreaptă oamenii după ce vor pleca din această lume. Cei care aleg să se dedice virtuţilor ajung în acest ţinut al bunătăţilor ca într-un port al păcii. A murit şi cel bogat şi a fost îngropat, pământul s-a întors în pământ, mut ca el. Cineva s-ar putea întreba cu îndreptăţire care răul pe care l-a comis câtă vreme nu este pomenită încălcarea nici unei porunci. Păcatul lui era deasupra poruncilor şi era unul capital – nu şi-a iubit aproapele, nu a căutat la sărac şi bolnav pe care Fiul lui Dumnezeu îi numea „aceşti fraţi mai mici ai Mei”. Suferinţele săracului erau în văzul tuturor, nu avea cum a le ascunde, dar „bubele” din sufletul bogatului rămâneau ascunse sub purpura şi vizonul lumescului. Asta în ordinea omenească a lucrurilor unde nu este nemurire, căci nu e om care să nu cunoască moartea, unde şi fastul cu care foarte probabil fusese îngropat este expresie a zădărniciei pe care Eclesiastul o vedea pretutindeni. Plecat spre bunătăţile cele pământeşti, nu a avut cum să-şi ridice ochii la cer să mulţumească sau să ceară ceva. Nu cunoştea tristeţea dar nici bucuria; mai ales necazul care, scrie tot Eclesiastul, este mai bun este decât râsul, căci „întristarea feţei este bună pentru inimă”. Este bună pentru că din ea se face seninul vieţii de dincolo în care inima bate ritmul veşniciei.

Aşa fiind, sufletul celui bogat nu avea cum ajunge în rai spre care acum, pentru prima oară îşi îndreaptă ochii şi vede cum Lazăr stătea lângă Avraam. Chinuit mai ales de sete, bogatul „descoperă” rugăciunea de care nu avusese până atunci habar: „Părinte Avraam trimite pe Lazăr să-şi vâre vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba căci mă chinuiesc cumplit în această văpaie.” Nici aici nu l-a părăsit trufia şi cerea – nu se ruga – şi, chinuit de sete, voia ca Lazăr să-i aducă un strop de apă, doară să-şi aline chinul de nesuportat. El, care în toată viaţa nu a făcut milă, acum cere milă şi e folositor să cunoaştem aceasta atunci când, încrezători în noi ignorăm că, cine ştie, va veni o vreme cânt vom fi nevoiţi să cerem milă. El, care însă nu a făcut niciodată milă, o cerea acum dar nu avea cum să o primească. Avraam îi spune cu blândeţe „fiule” şi-i aminteşte că, în viaţă fiind, a avut toate cele bune, iar Lazăr pe cele rele şi acum, la vremea plăţii fiecare a primit după cuviinţă – Lazăr pe cele bune iar bogatul pe cele rele. Rugăciunea lui nu poate fi împlinită din două motive: mai întâi pentru că e vorba de judecata lui Dumnezeu peste care nu se poate trece şi apoi între cele două lumi nu este o punte. Avraam nu poate decât să-i amintească bogatului că a avut toate bunurile fără să dea nimic, iar Lazăr nu a avut decât lacrimile suferinţelor. Acum el, bucurându-se, împărtăşeşte fericirea celor care plâng, mângâierea, ştergerea lacrimilor şi alungarea durerilor.

Văzând că, pentru el, nu este nicio ieşire din iadul mistuitor, băgatul, aducându-şi aminte de familie, îl roagă pe Avraam să-l trimită pe Lazăr la „casa tatălui meu” şi să le spună toate ca să nu ajungă şi ei tot aici. Să le spună despre toate ca să aibă „vreme de pocăinţă şi timp de întoarcere”. Pentru el iubirea „aproapelui” însemna doare a celor de acelaşi neam şi Avraam şi aminteşte că au „pe Moise şi pe prooroci” de care să asculte. Ştiind prea bine că nu-i vor asculta, cum însuşi a făcut-o, a insistat zicând că ar putea fi convinşi de cineva care a fost în iad şi poate da mărturie. Ştiindu-i prea bine, Avraam îi răspunde că dacă nu au ascultat de Moise şi prooroci nu vor asculta nici dacă cineva se întoarce din iad. Înainte de a-i privi pe ei critic, să ne întrebăm pe noi înşine, care spunem că Hristos a înviat, o credem cu adevărat, sau o facem aşa într-o inerţie a derizoriului în care excelează vremea noastră. Sf. Ap. Iacob avertizează că credinţa se măsoară în fapte, fără de care este moartă. Mai mult, în Evanghelie citim că la Învierea Lui Hristos, mulţi au văzut morţi înviaţi, femei văduve şi-au luat bărbatul înapoi. Hristos spune tatălui care se ruga pentru copilul demonizat: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Criza pandemică şi parcă fără sfârşit este o ilustrare de netăgăduit a credinţei pe care o avem şi o mărturisim cu gura mare, dar cu faptele o tăgăduim. Creştinii au credinţa în Dumnezeu pe departe cea mai mare bogăţie şi singura salvatoare. Îl avem Hristos care a primit să fie Răstignit pentru noi, ca Învierea Lui să fie şi a noastră, „călcând cu moartea pre moarte”, cheamă: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” De atunci, moartea nu e moarte, ci „adormire” sau plecare la Domnul. Sigur, moartea celor dragi doare iar plânsul este firesc – şi Hristos a plâns când a auzit de moartea lui Lazăr. Văzându-L cei din jur vorbeau între ei despre cât de mult l-a iubit. Nu moartea o plângem ci durerea despărţirii, însă ştim că şi noi vom lua acelaşi drum, că vom fi mereu împreună. De murit, moare ceea ce ceea ce este vizibil, trupul făcut din materie „stricăcioasă”, dar sufletul se înalţă la cer spre ne înălţăm ochii pentru că de acolo vine ajutorul, de la Dumnezeu „Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Între noi şi cei plecaţi la Domnul pune ca legământ de nedezlegat rugăciunea despre care Antim Ivireanul scria că pentru aceasta „se cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, urâciunea, vrajba, zavistia şi atunci să ne rugăm, pentru că atunci vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu”. Cel ce aduce toate din nefiinţă, „singurul Bun” din nehotărnicita sa milă pentru omul căzut a binecuvântat prin Fiul Său ca astfel, tot cel ce crede în El să se îndumnezeiască, să fie contemporan cu veşnicia. Suferinţa de orice fel este înlănţuită de pământ şi-n ea se ascunde ca mărgăritarul în scoică o lumină sfios mângâietoare adusă pe aripi de îngeri, înseninând privirea, o înalţă spre cer într-un senin „Aliluia”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online