de Elena Solunca Moise
E mare sărbătoare astăzi pentru locuitorii Bucureştiului, oraş ce mărturiseşte bucuria de a fi întru zarea veşniciei „născută la sat”, cum fost-a cândva între legendă şi istorie. Astăzi cinstim pe Sf. Dimitrie din Basarabi, numit şi cel nou spre a-l deosebi de Sf. Dimitrie Izvorâtorul de mir prăznuit ieri. Este considerat protectorul Bucureştiului şi sfintele lui moaşte sunt la Catedrala Patriarhală ca o binecuvântare pentru cei care trăiesc aici sau sunt doar în trecere. De trăit, Sf. Dimitrie Basarabov a trăit cândva prin secolul al XIII-lea, pe timpul „imperiului” de la Târnovo din sudul Dunării, întemeiat prin sec. XIII-lea de români şi bulgari sudul Dunării, sub conducerea lui Petru şi Asan. S-a născut în satul Basarabov, aproape de oraşul Ruse. Despre viaţa lui se cunosc destul de puţine fapte, dar semnificative pentru felul în care Dumnezeu îşi alege oamenii prin care să-şi împlinească voia lui cea bună în această vale a plângerii. Sf. Dimitrie Basarabov dezvăluie cum smerenia ca mărturisire iubitoare a lui Dumnezeu înalţă omul spre sfinţenie sau, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, face din noroi boabe de mărgăritar. Ca un mărgăritar de preţ s-a arătat Sf. Dimitrie din Basarabi în cenuşiul monoton al zilelor ce doar par a fi la fel. Părinţii erau fără prea multă învăţătură de carte şi săraci aşa încât, neavând cum să-l trimite la şcoală şi au fost nevoiţi să-l pună să muncească de mic pentru a se întreţine. Păştea vitele pe malul Dunării prin văile pline de farmec ale râului Lom şi, fascinat de frumuseţea locurilor, gândul l-a dus spre Cel care le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune. Cu nimic deosebindu-se de ceilalţi, mergea la biserică, asculta slujbele de la care învăţa multe despre Făcătorul „celor văzute şi nevăzute”, despre Hristos Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, despre Sfinţii Apostoli şi toţi ceilalţi într-o atmosferă comună tuturor satelor de atunci şi dintotdeauna. Credinţa i-a fost întărită şi iubirea de Dumnezeu şi semeni sporită în viaţa de familie desfăşurată în lumina tainică a smereniei. Se îngrijea de cei săraci aşa cum se cuvenea unor „fraţi mai mici” ai lui Hristos. Aşa a cunoscut pe unii dintre călugării de la mănăstirile din apropiere, a aflat mai multe despre viaţa lor îmbunătăţită pe care o duceau departe de lume cu grijile ei, nu odată acaparatoare şi dând depărtării de Dumnezeu spor întristător. Aşa s-a înfiripat dragostea de viaţa monahală, dorul de a trăi fiind „contemporan cu Dumnezeu” pe care o practicase dintr-o nevoie interioară. În viaţa sa vedem cum anume sfinţenia este, cum spunea Nichifor Crainic, împlinirea umanului în ceea ce el păstrează neşters chipul lui Dumnezeu.
Respectase cele trei reguli cerute celor care vor să se dedice monahismului chemare interioară – sfinţenia vieţii sau fecioria, smerenia sau ascultarea şi sărăcia. Aşa s-a făcut că, într-o bună zi s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. Şi-a făcut locaş de sfinţire într-o peşteră săpată în stâncă pe malul râului Lom şi acolo a petrecut ani la rând şi nimeni nu a avut ştire de cum înţelesese să sfinţească numele lui Dumnezeu pe pământ cum îngerii o fac în ceruri. Tradiţia spune că, simţindu-şi sfârşitul, s-a aşezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu şi rugându-se şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, înconjurat nevăzut de roi de sfinţi îngeri, singurii care l-au privegheat. Cine dintre oameni să ştie câţi au trecut-au dar când a fost descoperit oasele sale nu erau atinse de stricăciune şi astfel s-au arătat printr-o minune, adică lucrare a lui Dumnezeu. Era acolo o tânără ţintuită de o boală grea pe care medicii nu au putut s-o vindece şi, într-o noapte, Sf. Dimitrie i s-a arătat în vis spunându-i că, dacă părinţii ei îl vor scoate de acolo, va fi vindecată. Fata a spus părinţilor şi, împreună s-au dus la râu şi au adus la biserică cinstitele mărturii pământeşti ale celui care, om fiind, a trăit pe pământ asemenea îngerilor. Se spunea, de altfel, că acolo adesea putea fi văzută o lumină ce parcă ar fi chemat pe toţi care aveau nevoie de ajutor dumnezeiesc. Atingând sfintele moaşte, tânăra s-a vindecat imediat şi vestea s-a răspândit în tot ţinutul, mulţi venind şi mărturisind mirosul de mir şi vindecările miraculoase. Era o adeverire a cuvintelor Sf. Ap. Pavel către corinteni că „Dumnezeu a ales pe cei nebăgaţi în samă ai lumii acesteia ca să-i biruiască pe cei tari, a ales pe cei de jos ca să-i ruşineze pe cei de sus.” Astfel, păstorul cel smerit, nebăgat în seamă de fantomaticele mărimi ale vremelniciei, a devenit cunoscut de toţi,aşa cum fuseseră în vremi trecute păstorul Amos ajuns proroc şi David care a ajuns rege al lui Israel. Că Domnul nu ia seama de părelnica ierarhie umană ne arată şi păstorii cărora îngerii vestitori le-au spus despre Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Fiului al Omului şi închinându-se înălţau imn: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!”
Tot din tradiţie aflăm că un domn al Ţării Româneşti a ridicat o biserică nouă Basarabi, sat ce poartă ca destin numele întemeietorului Ţării Româneşti. Despre minunile pe care le făcea s-a dus vestea şi credincioşi de peste tot veneau să se închine şi să se roage mai ales pentru vindecarea unor boli grave. Aşa a fost cam cinci veacuri la rând, până în anii 1768-1774, anii unui cumplit război între turci şi ruşi desfăşurat pe pământul nostru. În acei ani, ajungând pe acest meleag, generalul rus Petru Saltacov a hotărât ca cinstitele moaşte să fie duse în Rusia ca să nu fie profanate de otomani. Când convoiul ce însoţea racla a ajuns la Bucureşti, Hagi Dimitrie un negustor foarte bogat şi mitropolitul Grigorie al II-ea al Ţării Româneşti l-au întâmpinat după cuviinţă rugându-l să lase aici sfintele moaşte. A adăugat că ar fi o mângâiere binemeritată pentru multele pagube umane şi materiale suferite în război de „poporul valah”. Generalul rus a dat curs rugăminţii românilor şi astfel, sfintele moaşte au fost aşezate cu cinstea cuvenită la Catedrala Metropolitană din Bucureşti. Mâna dreaptă a Sfântului Dimitrie a fost trimisă, în anul 1774, La Kiev, unde se păstrează şi astăzi. Astfel Sf. Dimitrie cel nou a devenit ocrotitor al Bucureştiului şi al întregii Ţări Româneşti.
De atunci, an de an, în fiecare zi de 27 octombrie, când s-a hotărât prăznuirea Sfântului Dimitrie cel Nou, nenumăraţi credincioşi urcă Dealul Patriarhiei spre a aduce prinos de cinstire, Sfântului Dimitrie cel Nou care a ales Bucureştiul ca loc prin care veşnicia şi-a arătat chipul luminos locuitorilor acestui pământ. La 28 februarie 1950, Sântul Sinod a generalizat cinstirea Sf. Dimitrie din Basarabi în toată România. De atunci dealul Mitropoliei este urcat în tainicul ritm al rugăciunii de mii şi mii de credincioşi care, mulţumind pentru răspunsul primit prin Sfântul Dimitrie la rugile lor, se roagă stăruitor să le fie alături neîncetat şi la fel de grabnic ajutător în necazuri şi nevoi. Dorinţele sunt numeroase dar toate gravitează ca nişte planete în jurul soarelui în cererile pentru sănătate, pace şi bunăvoire între oameni. Mai presus de toate, s-ar cuvenii să ne ajute să ajungem la înălţimea sfinţiei Sale, prea bine ştiind că toate celelalte se vor adăuga nouă. Azi, când vorbim obsesiv despre „dezvoltarea personală”, când cartea recordurilor e atât de bogată încât a reuşit să acopere cu derizoriu orice reuşită a omului ce abia de –şi mai poate găsi locşor într-o zecimală dintr-o statistică impresionată Sf. Dimitrie Basarabov ne dă pildă vrednică de luare despre adevărata smerenie cu care am vindeca una dintre maladiile acestui veac. Am ajuns într-o situaţie paradoxală: cuvintele de laudă a smereniei au fost vidate de orice conţinut tocmai de cei care o trâmbiţează cu osârdie, înălţând osanale fără noimă şi fără număr, aşteptând răsplată adesea prea lumească. Cât de goale de conţinut sunt o arată criza care erodează ca un cancer galopant viaţa socială şi politică, ne sărăceşte inimile şi ucide sufletele. Unora ca aceştia Hristos le spune: „nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucuraţi–vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Sf. Dimitrie cel Nou pilduieşte cu viaţa sa adevărul cuvintelor rostite de Sf. Ioan Gură de Aur: pe când mândria este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor. Urmând acestor cuvinte, foarte probabil nu ne vom înscrie în mult râvnita carte a recordurilor, dar ne vom apropia de împărăţia lui Dumnezeu care este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Sf. Dimitrie cel nou, ajută-ne cu rugăciunile Tale să ne facem vrednici a fi trăitori în împărăţia cerurilor.
Elena Solunca Moise
