Ziaristi Online prezinta cartea lui Larry Watts – “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! – Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”
Conform unui raport al Germaniei de Est de la sfârşitul anului 1972, “politica comună a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia faţă de România” includea “o serie de eforturi din partea acestui stat, de implicare în politica multilaterală şi în activitatea economică” pentru a “apropia România de comunitatea socialistă”. În mod ipotetic, situaţia existentă crea o serie de oportunităţi care permiteau modificarea comportamentului României şi a procesului de recrutare al agenţilor, în timp ce România era izolată atât de China, cât şi de partenerii occidentali şi era, în mod ostentativ, menţinută în alianţa sovietică pentru a justifica o posibilă intervenţie şi “asistenţă”.
Raportul STASI a menţionat că această încurcătură “a diminuat în mod obiectiv capacitatea de manevrare” de la Bucureşti. De exemplu, această încurcătură avea scopul de a provoca incertitudine în rândul contactelor antisovietice ale României printr-o propagandă coordonată, care sublinia faptul că, în urma aderării la Pactul de la Varşovia şi la CAER (CMEA – Council for Mutual Economic Assistance), România era “în mod obiectiv sub influenţa puternică şi permanentă a Uniunii Sovietice şi a altor state membre ale Tratatului de la Varşovia” şi, în consecinţă, un partener nesigur, inconsecvent şi nestatornic pentru forţele anti-sovietice. Atât apartenenţa la Pact/CMEA, cât şi lipsa unei reacţii vizibile dure din partea Moscovei au conferit plauzibilitate modificărilor radicale ale intenţiilor şi conduitei adoptate de România.
În contrast cu acest succes ipotetic, raportul a apreciat şi faptul că impactul politicii de dezorientare a poziţiei adoptate de România este nul şi chiar contra-productiv. De exemplu, raportul a îndemnat China şi România să-şi “consolideze activităţile derulate printr-un număr mai mare de relaţii bilaterale”, ca o “contragreutate vizibilă” mai puternică la adresa Moscovei. Raportul a reflectat atât dihotonia provocată de impunerea proslăvirii unei politici comune adoptate de partenerii “apropiaţi de cooperare”, cât şi eşecul acestei politici de a modifica poziţia României (dincolo de atenuarea retoricii). În continuare, raportul a menţionat că, “deşi recent latura propagandistică a relaţiei cu China a cunoscut restricţii mai puternice”, România nu numai că a persistat în “atitudinea sa negativă”, atacând, de exemplu, “unanimitatea poziţiei adoptate în privinţa securităţii europene”, dar “a şi continuat să acorde asistenţă politică Chinei” şi “întotdeauna” a adoptat poziţii convingătoare, care susţin “dezvoltarea unei cooperări neprincipiale şi dăunătoare cu anti-sovietismul chinez”.
În ceea ce priveşte relaţiile româno-chineze, raportul a tras următoarele concluzii diametral opuse:
“Politicile coordonate ale statelor membre ale pactului de la Varşovia şi CMEA şi implicarea mai puternică a României în relaţiile comune reprezintă o contra-greutate semnificativă, care diminuează influenţa condamnabilă a Chinei asupra României şi consolidarea sistemului socialist mondial… În ciuda legăturilor României şi a necesităţii obiective pentru aceasta de a coopera îndeaproape cu Uniunea Sovietică şi cu celelalte ţări socialiste, orientarea naţionalistă a PCR nu exclude dezvoltarea neîngrădită a relaţiilor oportuniste cu China şi susţinerea punctului de vedere al acesteia.”
Potrivit raportului, “relaţia româno-chineză afectează abordarea adoptată de ţările socialiste în ceea ce priveşte principalele subiecte internaţionale”, unitatea şi coeziunea sistemului socialist mondial” şi “eficacitatea acţiunilor comune” întreprinse de statele membre ale pactului de la Varşovia. În plus, “teza <indiferent de categorie> privind rolul special pe care îl ocupă statele mici şi mijlocii”, adoptată de România faţă de China şi statele capitaliste, a susţinut “în mod direct” “anti-sovietismul” şi a reprezentat “un punct de convergenţă” central între maoism şi “orientarea naţionalistă” adoptată de PCR.
Printre transgresiunile sale specifice, România a sprijinit “aderarea Chinei la ONU” şi Consiliul de Securitate ca o “contra-greutate la Uniunea Sovietică”, şi “în câteva cazuri s-a raliat Chinei împotriva poziţiei adoptate de Uniunea Sovietică şi alte ţări socialiste”. România a aprobat atât “apropierea anti-sovietică a Chinei şi SUA”, cât şi iniţierea relaţiilor diplomatice dintre Bonn şi Beijing (deşi le-a ignorat virtual pe cele ale RDG şi ale Indiei). În mod tacit, a susţinut declaraţiile făcute de chinezi cum că ei “nu doresc o diminuare a prezenţei SUA în Pacific” şi a “poziţiei Germaniei Federale în ceea ce priveşte aşa-numita naţiune germană unificată şi o reunificare”. În plus, Bucureştiul a dezvoltat “relaţii balcanice speciale” cu “sprijin chinez”, ceea ce a subminat “strategia comună adoptată de statele semnatare ale Pactului de la Varşovia”, iar Beijingul şi-a pus “cele mai mari speranţe” în România în ceea ce priveşte “promovarea unui separatism balcanic cu caracter anti-sovietic”.
Acest conflict era în toi în 1973, când, potrivit lui Oleg Rahmanin, prim-adjunct al Departamentului de legătură din cadrul Comitetului Central Sovietic, Mao Zedong a stabilit că “Uniunea Sovietică reprezintă inamicul numărul 1 al Chinei. Într-adevăr, în mod repetat, Kremlinul a avut intenţia de a transfera acelaşi statut de “duşman principal” de la SUA la China, cu implicaţii corespunzătoare faţă de România, aliata Chinei. Într-o sinoptică a politicilor adoptate de România în anii 1973 şi 1974 Germania de Est a vazut “accente anti-sovietice clare, care nu pot fi ignorate”, în atitudinea opozantă a Partidului Comunist Român faţă de Pactul de la Varşovia privind “chestiunile fundamentale ale Mişcării Comuniste Mondiale”.
România “s-a opus în mod repetat activ condamnării” Beijingului, adoptând “în mod deschis şi indirect” obiectivele Beijingului şi plasându-se “în opziţie faţă de direcţia comună adoptată de Comunitatea Statelor Socialiste. Ea a refuzat “solicitări importante şi măsuri concrete de coordonare între ţările comunităţii socialiste”, aproape că nu a recunoscut “Pactul de la Varşovia, CMEA sau formele multilaterale de cooperare”, dar “ a subliniat în mod exagerat rolul relaţiilor bilaterale” şi a evidenţiat “în mod repetat” “rolul special pe care îl ocupă statele mici şi mijlocii” în medierea relaţiilor dintre marile puteri, indiferent de ideologia acestora.
Este demn de remarcat măsura în care campania sovietică de dezinformare a reuşit să ascundă consecvenţa politicilor României faţă de Moscova, Blocul sovietic, China şi SUA, impunând imaginea fabricată a iniţiativelor neaprobate ale României în majoritatea domeniilor, considerate ocazionale, ezitante, nesemnificative şi nesincere. Sub această protecţie, de exemplu, chiar şi cei mai receptivi specialişti balcanici şi români din occident au apreciat relaţiile Bucureştiului cu Beijingul drept “o curtare de scurtă durată”, care a apărut şi s-a risipit în 1971, şi o “posibilă excepţie” de la presupusa lipsa de sfidare adoptată de România după 1968. Dimpotrivă, aşa cum au reclamat partenerii “apropiaţi” în perioada 1969-1974, dezvoltarea continuă a relaţiilor româno-chineze “în toate domeniile” a reprezentat “un afront deschis la adresa statelor membre ale Pactului de la Varşovia”, care a devenit “mult mai activ în afara graniţelor” după vizita efectuată de Ceauşescu în iunie 1971.
Aceste “afronturi” au fost deseori directe şi catalogate uneori de la relativ superficiale la profunde – de exemplu, acordarea “unei înalte decoraţii româneşti” ambasadorului chinez în 1971 şi ignorarea completă a plecării ambasadorului sovietic la scurt timp după aceea. De exemplu, Ministerul Român de Externe a încercat să convingă alţi membri ai Pactului (de exemplu, pe directorul Institutului Polonez pentru Relaţii Internaţionale) să sprijine “încheierea unui <tratat de pace> cu ambele state germane, iar în primăvara anului 1974 Ceauşescu a declarat deschis faţă de ambasadorul RDG că ţara sa susţine “continuarea unei <naţiuni germane unificate>”. Bucureştiul chiar a cooperat cu Beijingul “pentru a înfiinţa o grupare de state anti-sovietice în Balcani” şi a îndrăznit să considere “dezvoltarea relaţiilor dintre China şi statele imperialiste” ca fiind “un succes al socialismului”.
Potrivit serviciului de informaţii al RDG:
“Abaterea României de la poziţiile române adoptate de statele sovietice în ceea ce priveşte securitatea europeană şi diminuarea forţelor armate şi a armamentului se apropie de eforturile depuse de China pentru atenuarea influenţei exercitate de Uniunea Sovietică şi comunitatea statelor socialiste. (Poziţia României privind „renunţarea la forţă”, pe principiul inviolabilităţii graniţelor, solicitările indiferent de categorie, suveranitatea şi non-intervenţia, retragerea tuturor trupelor militare străine de pe teritoriile străine şi, printre altele, interzicerea manevrelor).”
Va urma
Ziaristi Online continua sa publice extrase din exceptionala lucrare a istoricului american Larry L Watts „With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” – intitulata in romana, dupa cum am aflat in exclusivitate, „Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”, aflata in curs de aparitie la Editura Rao. Dupa o sinteza despre Cum a fost furata revolutia romanilor si Romania de catre agentii NKVD/KGB si urmasii lor si o aluzie la o tema la zi, Izolarea Romaniei de catre Rusia sovietica prin intermediul agentilor sai din Franta si Germania, am prezentat istoria uneia dintre cele mai cunoscute afaceri de spionaj ale KGB, derulate pentru prafuirea Romaniei: Afacerea Caraman. In episoadele trecut am mai tratat reactivarea agentilor Kominternului si recrutarea altor lideri ai PCR si cadre de varf ale Securitatii si Armatei de catre KGB si GRU si faptul ca Ceausescu a vrut sa rupa total relatiile cu KGB dar seful DIE fusese deja racolat. Episodul anterior a tratat Adevărata relație dintre România și membrii Pactului de la Varșovia. Cartea lui Larry Watts se va numi “Fereste-ma, Doamne, de prieteni!”
