Nunta Fiului de imparat – Fresca de Parintele Arsenie Boca – Biserica din Draganescu

Elena Solunca Moise

Fericit cel ce va prânzi întru împărăţia cerurilor

de Elena Solunca Moise

Am încheiat anul bisericesc amintindu-ne de pilda lucrătorilor răi, a celor nerecunoscători pentru binele pe care Domnul l-a făcut şi îl face fără încetare aşteptând recunoştinţa noastră nu pentru că ar avea nevoie de ea, ci pentru că vrea ca noi să-i fim împreună lucrători ai mântuirii noastre. Se cuvine a ne întreba, fie şi o clipă, ce fel de lucrători suntem noi, fiecare în parte şi toţi dimpreună. Să reflectăm la cum ne petrecem timpul vieţii, un timp dat de Domnul spre mântuire. Părintele Stăniloae definea timpul ca fiind răgazul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul dat de om. Acum, la început de an bisericesc, rânduiala ne pune în faţă, în chip semnificativ, pilda nunţii Fiului de împărat, sărbătoare a iubirii lui Dumnezeu pentru cei care s-au depărtat, din varii motive, de El. O pildă semnificativă între cele care descrie împărăţia cerurilor, aceea pe care trebuie s-o căutăm mai întâi pentru ca apoi toate să se adauge. Desăvârşit în lucrarea sa, Stăpânul a toate câte sunt a pregătit dintru început cele necesare: a făcut „cerul şi pământul cu toată splendoarea lor” şi pe om – bărbat şi femeie a făcut – a făcut şi, binecuvântându-i, le-a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, şi peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul.”

Când toate au fost gătate, Împăratul cerurilor şi al pământului a făcut o cină celebrând nunta Fiului Său, nu una oarecare ci o „agapă”, cuvânt ce desemnează cel mai potrivit iubirea lui Dumnezeu pentru om – ca purtare de grijă până la jertfă pentru eliberarea lui de sub povara vremuirii pentru a-l avea alături în veşnicie. Evanghelistul Luca încredinţa că „fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu”. Sf. Clement al Alexandriei găsea în această dragoste „întreaga Lege şi întregul cuvânt” . De aceea, Dumnezeu nu invită la o masă ca oricare alta, la o cină obişnuită ci la nunta Fiului Său, arătând cinstea cu care ne învredniceşte, manifestarea directă a iubirii Sale ca voire a binelui. Chemarea la nuntă este o invitaţie de a fi copărtaşi la bucuria de a lăuda, peste tot locul şi în tot ceasul, pe „Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită”. A trimis slujitorul să cheme: „Veniţi, că iată, toate sunt gata!” Cine să fi fost slujitorul trimis să cheme pe toţi la nuntă, nu doar pe unii privilegiaţi sau pe alţii la întâmplare. Sfinţii Părinţi cred că poate fi vorba de Însuşi Domnul Iisus Hristos care s-a făcut Fiu al Omului ca toţi cei care cred în El să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea Adevărului, care îl eliberează de moarte. Nu a spus că acel care vrea să fie mai mare să fie slujitorul tuturor”? Aşa a făcut şi Fiul lui Dumnezeu, care a venit să slujească şi nu să i se slujească?! Dumnezeu fiind, Creator, a toate a luat chipul creaţiei; Stăpân fiind a luat chip de rob; Fără moarte fiind s-a dat pe Sine morţii, şi încă a celei mai cumplite, ca să „calce cu moarte călcând” spre a dărui viaţă prisositoare în veşnicie celor care, „lepădându-se de sine îl vor urma”. El cheamă: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă!” Acum însă, Fiul lui Dumnezeu chema la nunta, la marele praznic al împăcării, al refacerii unităţii omului celui căzut cu Dumnezeu „Cel îndelung răbdător şi mult milostiv căruia îi pare rău de răutăţile omului”.

De la cunoaşterea adevărului la lucrarea poruncilor

Deşi invitaţi la o sărbătoare atât de importantă, cei chemaţi nu au găsit de cuviinţă să mulţumească pentru cinstea ce li se arăta şi, mai mult, au căutat motive care să-i scuze ca nu pot onora invitaţia. Considerându-le în totalitate, nu se poate să nu vedem prioritatea dată grijilor lumeşti atât de repede trecătoare. E adevărat că şi-au cerut iertare, dar au făcut-o convenţional şi numai atât cât să-şi poată vedea nestingheriţi de grijile lor lumeşti. Nu grija pentru a fi recunoscători, ci doar pentru interesele lor mărunte la care, în cele din urmă, puteau renunţa pentru un timp. Voiau să se „îndreptăţească” pe sine fără a reuşi căci „drept” este a răspunde atunci când eşti invitat de Domnul şi Stăpânul vieţii. Eşti dator am spune Celui a dus toate de la nefiinţă la fiinţă, ca Stăpân înţelegând să poarte de grijă pentru fiecare în parte şi pentru întreaga lor alcătuire. A dat, mai cu seamă, libertatea de a-L asculta sau nu făcându-se pe Sine pildă dăruind pe Fiul Său ca jertfă ca „acela care crede să aibă viaţă veşnică”, să vină „la conştiinţa Adevărului şi lucrător iscusit al poruncilor Sale să se arate”.Or, cina, mai corect spus agapa (cu sens de iubire proniatoare), îngăduie să vedem întreaga creaţie a lui Dumnezeu în faţă căreia se uimea David: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

“Grijile mântuitoare”

Urmează o înşiruire logică de natură să ne facă să vedem mai bine ce şi cum trebuie să dăm lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu şi cezarului ce este al cezarului. Spunem la Sfânta Liturghie: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. Lui Dumnezeu este slava, cinstea şi închinăciunea. Primul chemat a spus că şi-a cumpărat „ţarină” şi „are nevoie” să meargă s-o vadă. S-o vadă spre a-şi măsura bogăţia, nici măcar s-o muncească, de parcă nu putea să facă asta şi mai târziu. Al doilea a motivat că şi-a luat „cinci perechi de boi şi „trebuie” să-i „încerce”. Cele cinci simţuri, ferestre ale sinelui spre lume. În sfârşit, cel de al treilea că şi-a „luat femeie” şi nu poate veni ca şi cum nu ar fi putut veni împreună, ştiind că Domnul a binecuvântat căsătoria participând la nunta din Cana Galileei. Împovărându-se cu asemenea griji pământeşti nu mai aveau cum să se facă părtaşi celor duhovniceşti; dând cezarului mai mult decât se cuvenea, nu mai avea ce-i da lui Dumnezeu. Nu puteau rupe din timpul dat lor de Dumnezeu pentru a se bucura de împreună petrecerea cu Făcătorul cerului şi al pământului nu mereu, ci atunci când Însuşi cheamă la ospăţ. Sf. Clement al Alexandriei spune că „biruiţi de dragoste trupească, ei rămân departe de sfinţenie…însetaţi şi lacomi după bogăţie. Caută lucruri josnice şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu. Mai potrivit este a căuta să câştigi bucuriile raiului în locul ţarinilor şi trudelor pentru lucrarea lor”.

Cuvântul grijă are un spectrul larg de semnificaţii şi, în secolul trecut a devenit o preocupare constantă a filosofiei existenţialiste apărută simptomatic după ce Nietzsche a spus profetic că „Dumnezeu a murit!”. Poate doar pentru cei care, ignorând Sfinţii Părinţi, au făcut şi din Dumnezeu un idol, fapt incompatibil cu Părintele Luminilor. Aşa omul s-a trezit „aruncat” în existenţă, fiinţă pentru grijă ca un destin ce sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, în absurd. Pentru creştinism însă, omul este cununa creaţiei şi chemat la desăvârşirea Tatălui Ceresc de Însuşi Fiul Său care în acest scop s-a făcut Fiu al Omului. Destinul omului este al unui rege, el este menit desăvârşirii, transfigurării harice cu Dumnezeu. Aşa fiind, există şi grija lucrării asemănării cu chipul divin după care a fost creat, grijă mântuitoare, eliberatoare. Părintele Teofil Pârăianu scrie, îndreptăţit, că există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, pentru cineva care are familie există grija de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grija de a le da o înzestrare spirituală care să îi păzească de necazurile vieţii şi să le dea demnitate.

Să ne îmbrăcăm în dragoste – legătura desăvârşirii

Prin Hristos, Domnul ne-a dăruit viaţă veşnică o pildă de smerenie şi iubire, arătând că aşa cum a frânt pâinea la fel i se va frânge trupul spre iertarea păcatelor şi spunând: „Acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor” apoi luând paharul a spus „Aceste este sângele meu cel sfânt care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Om fiind, Hristos era totodată şi Fiu al lui Dumnezeu, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” . El Mielul lui Dumnezeu, care a venit „să ridice păcatul lumii” s-a dat pe Sine hrană şi a fost jertfit după Legea lui Moise pe care a plinit-o pentru a pune temei Legământului Nou al Iubirii. Invitaţia lui Hristos este pentru cină deoarece va mai veni la înserarea veacurilor cu slavă şi ca Judecător al tuturor.

Cuvintele rostite de Hristos mai apoi sunt de natură să ne cutremure: „Căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi”. Sunt cu adevărat mulţi chemaţi, dar nu toţi aleşi şi asta nu datorată unui regim preferenţial, ci alegerii fiecăruia. Spunem anume că Hristos vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară; aşa este dar nu obligă pe nimeni în nici un fel ci cheamă: „Cel ce vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu dar numai pentru cel care o doreşte sincer şi care poate să se „lepede de sine”, să-şi curăţească sufletul pentru că nu poţi urma pe Hristos înnoroiat de păcate. Înaintemergătoare este pocăinţa propovăduită de Sf. Ioan Înaintemergătorul. Nenumăraţi oameni aleg lumea şi, făcând-o se pierd de Dumnezeu, cum spunea Evanghelistul Ioan: „Şi a venit lumina în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina.” Mai mult, unii numesc şi astăzi întunericul lumină orbecăind pe urmele „stăpânitorului acestei lumi” şi vrăjmaş al omului. El vrăjmaşul, l-a ispitit şi pe Hristos promiţându-i toate împărăţiile „acestei lumi” numai dacă i se va închina lui. Ne amintim cum, izgonindu-l, Hristos a zis: „Mergi înapoia Mea Satană. Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia singur să-i slujeşti”. Aleşi sunt cei care se leapădă de Satana ca să se unească cu Hristos. La Botez, lepădarea de vrăjmaş o face, în numele pruncului, naşul ca părinte duhovnicesc. Se aşează astfel o punte între „lepădarea de Satana” şi „unirea cu Hristos”, în legământul „Mă unesc cu Hristos”.

Credinţa, un zid împotriva ispitelor lumii

Când a văzut Stăpânul cum cei chemaţi au refuzat a zis slujitorului. „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe şchiopi să-i aduci aici”. Cum casa cu toate cele pregătite nu se umpluse a mai trimis odată, spunând spre auzul tuturor: „Niciunul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu vor gusta din cina mea”. Atât de mărinimos este Domnul încât cheamă pe cei buni să se facă şi mai buni iar pe celor răi le oferă posibilitatea de a se îndrepta. Sf. Ap. Pavel scrie că acela care se laudă „se laudă în Domnul…ca unul care a scăpat de ruşinea păcatelor, nu prin fapte ci prin credinţă”. Între oameni se ridică acum credinţa asemenea unui zid împotriva ispitelor lumii.

Povăţuieşte Sf. Efrem Sirul a cere: „Doamne, duhul trândăvirii, al grijii de mult, al iubirii de stăpânire nu mi-l da mie. Iar Duhul curăţiei al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei mi-l dăruieşte mie slugii Tale. Aşa Doamne Împărate dăruieşte să-mi văd păcatele mele şi să nu-l osândesc pe fratele meu”. Urmând cuvintelor ne facem vrednici de cină, căci dând ascultare chemării ne depărtăm de cele ale acestei lumi pentru a petrece cu Hristos la cina cea de taină. Rămânând în lume, inima este poate fi cuprinsă deîndată de „nesimţirea cea împietrită” şi, în timp, nici nu mai auzim chemarea şi „văzând”, nu vedem, suntem trăiţi, nu trăim.

Cum vedem, Domnul trimite slujitorii pentru trei chemări – două pentru cină şi una pentru judecarea celor care L-au refuzat, bâjbâind în întunericul acestei lumi. Mergând la cină se cuvine a ne îmbrăca pe potrivă, cinstind invitaţia, adică a ne purta cuviincios cu recunoştinţă faţă de Cel care ne-a invitat şi cu dragoste faţă de cel asemenea nouă invitat la cina Domnului. Cântăm în Biserică: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa/ Luminează-mi haina sufletului, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte”. Asta ori de câte ori mergem la Biserică dar cu atât mai mult când ne împărtăşim cerând Domnului: „Cinei Tale celei de taină/ Astăzi Fiu al lui Dumnezeu părtaş mă primeşte/ Că nu voi spune taina Ta vrăjmaşilor tăi/ Nici sărutare îţi voi da ca Iuda./ Ci ca tâlharul mă rog Ţie: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta/ Nu spre judecată, nici spre osândă să-mi fie împărtăşirea cu Sfintele Tale taine/ Ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Amin”. Păşind în ritm tainic de rugăciune să ţinem în inimă spre neuitare îndemnul Apostolului neamurilor: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. Suntem datori să o facem, pentru că Domnul şi Dumnezeul nostru ne-a iubit mai întâi, suntem plămădiţi din nemărginita-I dragoste, ne hrănim din ea ca din pâinea cea de toate zilele pe drumul desăvârşirii la care Hristos ne cheamă şi ne ajută să-l facem înălţând imn: „Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat lumina”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online