Rânduiala face ca, după ce Apostolul Toma l-a numit pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu, recunoscut până atunci doar ca Învăţător, să-L întâlnim într-o minune al cărei mesaj însumează aproape toate celelalte. Anume, să-L vedem concret în ce fel a coborât pe pământ ca să-l ridice pe ce-l căzut, să-l vindece pe bolnav şi să-l învie pe cel mort. Ceva mai înainte, Iisus se descoperise ca Dumnezeu femeii samarinene, după care a vindecat fiul pe moarte al slujitorului regesc numai rostind cuvânt: „mergi, fiul tău trăieşte!” Ajuns acasă, dregătorul şi-a văzut fiul vindecat şi întrebând când s-a întâmplat, a aflat că atunci când Hristos a rostit cuvântul vindecător. Cum era o sărbătoare a iudeilor, Hristos a urcat spre Ierusalim intrând prin Poarta oilor, unde în apropiere era o scăldătoare numită Vitezda. Alcătuit din două cuvinte, beth şi hesaida – numele are înţeles de casă a milosteniei. E ca o poveste, în sine, vindecătoare, căci „oile” semnifică credinţă iubitoare şi ascultătoare ce află drum spre milostenie care, spune Sf. Isac Sirul, este cea care apropie cel mai mult de Dumnezeu. Vitezda era deci, o casă a milosteniei şi numele îi venea de la scăldătoarea ale cărei ape erau vindecătoare de „orice boală”. Se asociază această calitate cu faptul că apele care ieşeau din Templu aveau calităţi purificatoare. Cum erau muţi bolnavi, locul era plin de suferinzi de toate felurile – „orbi şchiopi, uscaţi” care aşteptau ca un înger al lui Dumnezeu, tulburând apa, o făcea vindecătoare. Mai târziu aici s-a construit o bazilică, o capelă apoi o biserică închinată Sfintei Ana. Cele cinci izvoare trimit gândul la simţurile omului, ferestre spre exterior prin care lumea îşi face sălaş în sufletul şi mintea noastră spre cunoaştere; o cunoaştere care poate fi binecuvântată dar şi iscoditoare de rău. Sf. Grigorie, Grăitorul de Dumnezeu îndeamnă să „nu facem vreun hatâr lesnicioaselor căi spre răutate şi nici intrărilor păcatului”. În aceiaşi idee, Sf. Isac Sirul avertizează că „vrăjmaşul stă pândind, ziua şi noaptea înaintea ochilor noştri şi cercetează prin care intrare a simţurilor noastre poate să intre” ca să trimită „săgeţile lui”. Stătea bietul om acolo de 38 de ani aşteptând minunea, mulţumindu-se a trăi din puţinul oferit de trecători. Pe cât de grea era suferinţa bolii, la fel (dacă nu mai mare) era aceea a singurătăţii, căci nu se spune a fi avut familie sau prieteni. Poate avusese înainte, dar povara unui paralitic era prea mare pentru umerii celor din jur şi aşa încovoiaţi de greutăţile zilei. Se face însă că atunci când toţi oamenii ne părăsesc la necaz şi durere, Dumnezeu nu o face şi, mai mult, atunci îşi face simţită prezenţa dătătoare de viaţă. E alinător să ştim că Domnul Dumnezeu nu ne părăseşte nicicând, dar ar trebui să ne responsabilizeze acela că noi îl părăsim purtaţi de grijile lumii celei trecătoare. Amintit de cinci ori în Biblie, numărul 38 înseamnă îndeosebi curaj, calitatea sufletească a învingătorului pe care bolnavul a dobândit-o întâlnindu-L pe Hristos, tămăduitorul sufletelor şi trupurilor. Răbdarea se asociază curajului de a înfrunta greutăţile şi suferinţele vieţii. Stătea acolo ca într-o uitare de sine, aşteptând pe cel care să i-l redea sinele spre a redeveni chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Reamintim cuvintele Părintelui Cleopa care spunea că, pentru mântuire sunt necesare trei lucruri: primul răbdare; al doilea; răbdare; al treilea răbdare…Fără răbdare, fără milostenie şi fără rugăciune nu se poate mântui nimeni”.

„Doamne, nu am om”

Surprinde întrebarea: vrei să te faci sănătos? Cum să întrebi un bolnav de atâta amar de vreme dacă vrea să se facă sănătos? Ce legătură se poate face între voinţă(poate mai corect spus voire) şi starea de sănătate? Cum se vede ceva mai departe, una esenţială. Mai este ceva, cuvenit a fi pus la inimă. Văzându-l singur, Mântuitorul nu a aşteptat fie rugat, ci i-a pus o întrebare din care, la rându-i, se ivesc altele, dezvăluind că o suferinţă nu este niciodată singură, fiind când un precedent al alteia, când o urmare. Pentru paraliticul de la Vitezda, a doua suferinţă era nu mai puţin amară: „Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, că până ajung eu, altul se coboară înaintea mea.” Dramatică mărturisire pentru că aminteşte că, dintru începuturi, când Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a spus că „nu este bine ca omul să fie singur”. Până atunci, privind la cele create a zis că sunt bune, doar acum consacră adevărul că omul este o fiinţă spre iubire ca nevoie de celălalt fără de care nu este deplin. Este încurajator şi alinător pentru noi să vedem că atunci când nu avem om, vine Dumnezeu însuşi, prin Fiul Său, dinadins făcut Fiu al Omului ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Sf. Augustin remarcă aici trei porunci: „ridică-te”, certitudine a vindecării; „i-aţi patul”, semn al revenirii puterii şi „umblă” unul al normalităţii. Cu alte cuvinte, de acum înainte nu tu vei fi purtat de pat, ci îl vei purta, sau revină-ţi la statul de a fi drept, mai întâi în sens fizic şi, mai apoi cum vom vedea, în cel duhovnicesc. Păcatul, neascultarea voii divine îmbolnăveşte şi face omul neputincios până la moarte, prea bine ştiind că „plata păcatului este moartea”, cu întregul ei spectru de semnificaţii.

„I-aţi patul tău şi umblă”

În această raţiune divină, Hristos – „Cuvântul prin care toate s-au făcut” rosteşte: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Deîndată, omul s-a făcut sănătos şi cel care nu se putea ridica din pat l-a luat şi-l purta asemenea celorlalţi. Poate năucit de cele ce se petrecuseră nu a luat seama la Cel care a rostit cuvântul vindecător. Nici nu s-a ridicat din patul suferinţei cu precauţia cu care orice fost bolnav ar face-o, ci direct ca un om normal. Minunea era atât de evidentă încât şi dacă el ar fi negat vindecarea, „patul ar fi strigat”. Însănătoşirea este întotdeauna o lucrare împreună a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu omul suferind – credinţa şi ascultarea – credinţa că oricât ar aştepta va fi vindecat şi ascultarea făptuitoare. El nu ştia, nu avea de unde să ştie, că Acela care i-a spus „ridică-te” era Fiul lui Dumnezeu Celui viu, dar l-a ascultat Domnul a rostit cuvântul şi omul l-a lucrat. Aşa este mereu: Domnul rosteşte cuvânt, din Cuvântul prin care toate s-au făcut, omul, primind putere prin credinţă făptuieşte, împreună dimensionând minunea ca simţire a prezenţei Celui prin care toate s-au făcut. Uluit, fostul bolnav nu a mulţumit pentru că, vom vedea, înţelesul se cerea rotunjit ca să fie tuturor folositor.

„Nu omul este făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”

Ca şi alte minuni, şi aceasta a fost făcută într-o zi de sâmbătă, anume pentru a arăta, încă odată, că „nu omul este făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om”. Nu omul este făcut pentru timp, ci timpul pentru om spre lucra voia Celui ce „singur este bun”. Asta, deoarece, cum spunea părintele Stăniloae, timpul este intervalul scurs între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Fariseii au găsit, fireşte un nou prilej să-şi arate ostilitatea faţă de Hristos, de această dată folosindu-se de un alt vicleşug, ura şi răutatea nefiind lipsite de o anume inteligenţă; una limitată de răutate şi din această cauză sfârşeşte prin a se împiedica de sine însăşi. Cum nu îndrăzneau să-i spună lui Iisus ca să nu „se prindă” ca de alteori în propriile lor cuvinte, s-au adresat mustrător celui vindecat: „Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”. Poate şi de teama lor, fostul slăbănog a răspuns s-a apărat, zicând cum Omul care l-a vindecat i-a spus-o, invocând autoritatea de neştirbit a Binefăcătorului. Hristos se depărtase însă, lăsând celor prezenţi să judece minunea pe care nici un om nu ar fi fost în stare să o facă. Apoi, mai este smerenia constantă care îl determina să-şi respecte cuvântul după care a venit la tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară. Asta nu pentru sine, ci mereu spre slava lui Dumnezeu al cărui Fiu era. O spune deschis:„slavă de la oameni nu primesc”. Ceea ce vrut şi a făcut mereu este ca omul să-L urmeze şi să facă voia Tatălui „precum în cer aşa şi pe pământ”.

Se depărtase Mântuitorul şi ca astfel să-i lase pe oamenii singuri să se desluşească şi, cum spune, „la cunoştinţa adevărului să vină”. În această perspectivă, suferinţa este binevenită fiind ca o trezie la adevăr. Omul cu dreaptă judecată foloseşte suferinţa ca o cale spre descoperirea chipului lui Dumnezeu aşa cum o descria Blaga care îi aducea imn de laudă scriind că „ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit duios cu ştiinţă/, rostul ei fiind acela de a „întări fiinţa întru fiinţă”. Cercetând cauzele suferinţei, omul le poate găsi în propria-i fiinţă sau a părinţilor, e o cale regală de autocunoaştere. Să nu uităm, fi şi o clipă, că Fiul lui Dumnezeu a suferit primul pentru noi ca să fim vindecaţi de boala cea mai cumplită – moartea, ea însăşi plată a păcatului. O excepţie face orbul din naştere despre care, întrebându-l ucenicii dacă el a păcătuit sau părinţii sau părinţii lui, mântuitorul a spus că niciunul ci ca să se vadă puterea lui Dumnezeu.

Păzirea poruncilor, condiţia sine qua non a stării de sănătate

Cum redevenise un om normal, fostul paralitic îşi purta paşii asemenea celorlalţi, trăind bucuria vindecării, când L-a întâlnit din nou pe Hristos, care i-a spus cu blândeţe: „Vezi că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti”. Departe de a fi acuzatoare, cuvintele Mântuitorului erau, cum spunem astăzi, preventive, un sfat protector ca altădată să nu se mai îmbolnăvească. Sf. Grigorie de Nazianz descifrează cuvintele Mântuitorului: „Ieri zăceai pe un pat şi nu aveai pe nimeni care să te arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Astăzi îl ai pe Cel care este într-o persoană Om şi Dumnezeu, sau mai bine zis, Dumnezeu şi Om…Nu te mai arunca niciodată în pat, păcătuind…ci cum eşti acum mergi atent la poruncă (s.n.) …să nu te dovedeşti rău după binecuvântarea primită. Simţurile sunt date ca astfel să putem cunoaşte şi stăpâni deopotrivă lumea dinăuntru şi aceea din afară într-o armonie care să poată face viaţa bucurie – aceea de a fi primită de la Tatăl ceresc. E, într-un fel, mesajul îngerului care atingând apa o făcea vindecătoare doar pentru primul care se cobora în ea; coborârea lui era ca o rugăciune personală şi răspunsul primit.

Cum Domnul i-a dat omului puterea de stăpâni creaţia Sa, ca să o facă înţelept trebuie să înceapă cu simţurile a căror curăţenie asigură o cunoaştere dătătoare a bucuriei împlinirii. Or, se dovedeşte că simţurile sunt bune slugi, dar răi stăpâni şi de aceea, Sf. Vasile cel Mare spune că pentru a te mântui „este nevoie de mai multă pază şi osteneală câtă vreme trăieşti în mijlocul curselor şi al tăriei puterii răzvrătite, având în jurul tău intrările păcatelor care trezesc toate simţurile tale, ziua şi noaptea către dorirea lor.” Plângerea şi apărarea de sine este nedreaptă şi nefolositoare. Nedreaptă pentru că Domnul nu ne-a abandonat în această lume în care am căzut pe răspunderea noastră, ci ne-a dat toate cele de folos, respectându-ne libertatea ca darul cel mai de preţ pentru a putea lucra asemănarea cu El. Sf. Ap. Petru spune cu limpezime: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa… ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei din lume. Pentru aceasta, puneţi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună; iar la fapta bună, cunoştinţa;la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească: iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă acestea sunt în voi şi sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea lui Domnului nostru Iisus Hristos.”

Într-o vreme în care se practică o intensă cultură a plăcerilor, nu este de mirare că sunt atât de mulţi oameni bolnavi de cele mai diverse maladii contagioase sau nu, oricum furându-ne bucuria de a trăi. Până şi medicamentele au efecte secundare şi au o patologie proprie, toate oferind o imagine exactă a depărtării de Dumnezeu atât de mare încât un filosof ca Nietzsche l-a declarat mort şi, după el Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că totul e permis. Dar, Dumnezeu în nesfârşita-i bunătate ne arată, că este în imediata apropiere şi întreabă blând: „vrei să te faci sănătos?”. Dumnezeu Omul vrea ca omul să fie sănătos şi o face cu aprobarea lui. Rămâne de vindecat singurătatea, anume aceea pe care o simţim, cum spune şarpele Micului Prinţ „şi în mijlocul oamenilor”, masificarea nu este comuniune şi nici comunitate. Ea, singurătatea, este dată de lipsa iubirii, de exacerbarea egoismului şi pragmatismului ce arată că trăim într-un timp al interesului, indiferenţei şi urii. Deasupra ei şi pentru totdeauna veghează iubirea lui Dumnezeu şi deloc întâmplător Apostolul neamurilor face o adevărată descriere a iubirii, într-o comparaţie cu celelalte bunuri ale lumii acestea. E de folos să ne amintim. Fără iubire, vorbirea e doar „aramă sunătoare şi chimval răsunător”; cunoaşterea şi credinţa nu sunt trăire, viaţă; generozitatea nu foloseşte la nimic. Am spune că iubirea are virtuţile unui panaceu: rabdă, e binevoitoare, smerită, credincioasă, cuviincioasă, nu se mânie şi nici măcar nu gândeşte răul; de bucurat o face doar pentru adevăr, caută dreptatea, e suferitoare. „Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește”. Toate ale lumii omului au un inevitabil sfârşit, fiind doar părţi ale unui întreg pe care nu-l poate cunoaşte decât în „ghicitură”. Toate se desăvârşesc în Hristos, care „cu moartea pe moarte călcând” ne-a redat luminii fără de sfârşit în care, lucrând iubirea, ne asemănăm Lui, înălţând un plin de recunoştinţă „Aliluia”. Altfel spus: „Lăudaţi pe Domnul”. S-o facem cu toată făptura pentru „este bun” şi „în veac este mila Lui”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online