Gând la Buna Vestire

de Elena Solunca Moise

Scria Eclesiastul că „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”. Atunci, ce-i cuvenit omului ca să se recunoască pe sine ca încununare a creaţiei? Asta mai ales după ce neascultarea i-a pricinuit exilul în această „vale a plângerii”, unde parcă totul e făcut să-i amintească de raiul în care a trăit şi spre care tânjeşte ca spre adevărata sa patrie. Aproape că te întrebi dacă tristeţea este pentru raiul pierdut sau pentru acest pământ unde singură suferinţa curată duce spre paradisul pierdut. Rămâne bucuria ca tresărire a veşniciei din inima omului trudit de îndoială, acea bucurie „de câte sunt”, cum scria Blaga, în care descifrăm un imn de slavă al fiinţei pentru Ziditorul ei. Sublimul de peste fire tăinuit în această bucurie îl aflăm în cuvintele pe care îngerul Gavriil le-a spus Sf. Fecioare Maria: „Bucură-te cea plină de har” şi, pe dată, a şi spus pentru ce anume s-o facă: „Domnul este cu tine”, dând astfel şi singurul motiv de bucurie. „Domnul” pe care David îl mărturisea ca fiind „întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu”. Vestea este învăluită în chiar numele îngerului căci Gavriil înseamnă „Dumnezeu este puternic” şi e ca şi cum ar încredinţa cu Psalmistul că „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară”. Mesajul este limpede: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har”. Ne amintim că lui Zaharia îngerul a spus: „Nu te teme”, vestindu-l că nevasta lui, Elisabeta, la vârsta nerodirii de prunci va aduce pe lume un băiat, pe care îl va numi Ioan, semn că „Dumnezeu s-a milostivit”. I-a mai spus că „bucurie şi veselie vei avea de naşterea lui. Căci mare va fi înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură şi pe mulţi dintre fii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor…ca să gătească Domnului un popor pregătit”. El a fost Înaintemergătorul Mântuitorului, chemând: „pocăiţi-vă că s-a apriat împărăţia cerurilor”; cel mai mare între oameni, dar cel mai mic în ceruri.

„Domnul este cu tine”

Acum Gavriil spune Sfintei Fecioare Maria ceea ce nu s-a rostit niciodată: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har”; cuvinte care e sunt mai mult decât un simplu salut, altminteri singurul adresat vreodată unei Fecioare. El este deopotrivă un îndemn pentru tot ce a urmat cuprins în „necuprinsul” cuvintelor „Domnul este cu tine.” Adică, trăieşte bucuria numai ţie hărăzită pentru că „Vei lua în pântece Fiu şi vei chema numele Lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiu al Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu va da Lui tronul lui David, părintelui Său. Şi va împărăţie peste casa lui Iacob şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Totul se desfăşoară în spectrul minunilor care aureolează lucrarea pe care Domnul o face în negrăita-i iubire pentru eliberarea omului de blestemul morţii. Însăşi un dar dumnezeiesc făcut părinţilor Ioachim şi Ana, Fecioara Preacurată a trăit în templu, unde, aşa cum făgăduiseră părinţii ei, Ioachim şi Ana, au închinat-o Domnului de când avea trei ani. Aici, Maria s-a rugat cu îndelung sârg, a stăruit asupra Scripturilor şi s-a îndeletnicit cu lucru mâinilor, deprinzând înţelepciunea de a le face dimpreună pe cele ale Mariei şi pe cele ale Martei – drumul suitor spre cele duhovniceşti pornind de la smerenia celor făptuite ale fiecărei zile.

La vremea lui, Isaia, tâlcuit „Dumnezeu mântuieşte”, mai spusese că Cel Unul Născut va fi „Sfetnic minunat, Dumnezeu tare biruitor, Domn al păcii, Părintele veacului ce va să fie…Pe tronul lui David va şedea şi peste împărăţia sa ca s-o cârmuiască întru fericire”. Mai vestise Isaia secolelor şi cum se vor întâmpla toate:„Fecioara va purta în pântece şi va naşte un fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel”, „cu noi este Dumnezeu”. Şi cum Dumnezeu este nesfârşit, deasupra tuturor vremilor, înseamnă că Ziditorul şi Făcătorul nostru este permanent cu noi. Nu a numit-o „fecioară”, cum mai erau şi altele, ci cu mult mai mult: „ceea ce eşti plină de har”. Şi Daniel a proorocit Naşterea Domnului din Fecioară, arătându-se ca „înainte văzătorul Întrupării” care urma a fi la „plinirea vremii”. „Plinirea vremii” adică atunci când oamenii nu vor mai rătăcii şi vor avea conştiinţa căutării lui Dumnezeu aşa cum „cerbul izvoarele apelor”. Isaia mai consemna că „am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău”. Este primul semn care vesteşte venirea Fiului lui Dumnezeu care s-a întrupat şi s-a născut ca Fiu al fecioarei binecuvântându-i curăţia sufletească şi dragostea pentru Dumnezeu. În preajma solstiţiului de primăvară, vestea Întrupării Domnului marchează începutul unui drum a cărui plinire va fi peste nouă luni, la 25 decembrie, în apropierea solstiţiului de iarnă. Sărbătoarea de azi este una a încredinţării că Mântuirea este aproape, ca singura certitudine dătătoare de speranţă autentică. Dintre fericirile posibile pentru om, Fecioarei Născătoare de Dumnezeu îi este proprie aceea a celor curaţi cu inima care îl vor vedea pe Dumnezeu, căci, încredinţează Mântuitorul, cel ce-l vede pe El, îl vede pe Tatăl.
Cândva, Eva neascultând singura poruncă dată de Dumnezeu a urmat cuvintelor vrăjmaşului şi împreună cu Adam au căzut din rai, trăind în acea „nostalgie a paradisului”, cum o numea Nichifor Crainic. Înţelepciunea purităţii ei fără asemănare a făcut-o să întrebe cu nevinovăţie: „cum va fi aceasta?” Întrebarea îşi are rostul de vreme, logodită fiind cu Iosif, era fecioară şi nu avea cum să cunoască firescul maternităţii. Dar, mai înainte, se iveşte din obişnuinţa vremurilor întrebarea: de ce era nevoie de logodnă, câtă vreme Hristos era Fiul Celui Preaînalt? Mai întâi, logodna cu Iosif era necesară pentru a fi apărată de mânia celor care ar fi socotit că este mama unui copil fără tată şi ar fi fost supusă oprobiului mulţimii. Aşa putem spune că Hristos nu are pe pământ Tată şi în cer nu are mamă. Mai era nevoie să fie, după Lege, cu dreptul Iosif pentru că doar aşa aveau cum să fie împlinite cele rânduite după datină. De toate acestea era nevoie, prea bine ştiind că Iisus a spus că nu a venit să strice Legea, ci s-o împlinească, astfel arătându-se în toate ca plinitor al Vechiului Legământ ca să dea singura poruncă nouă întru totul – a iubirii din care izvorăşte apa vie a fericirilor. Încununarea lor este „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”, „pacea” mântuitoare fiind darul desăvârşit pe care Hristos l-a făcut oamenilor cu preţul jertfei Sale. Nu în ultimul rând, pruncul dumnezeiesc trebuia apărat şi de mânia nesăbuită a lui Irod care avea să poruncească uciderea noilor născuţi până în doi ani ca să se asigure că vremelnica-i putere, căci aşa înţelesese cu mintea-i şubredă prorocia lui Isaia. Vedem astfel cum puterea dată omului este bivalentă – poate fi binecuvântată când face voia lui Dumnezeu sau blestemată când se împotriveşte ei cum o arată sfârşitul de coşmar al lui Irod şi a celor care se aseamănă cu el.

„Iată roaba Domnului”

Aflând vestea, Sf. Fecioară nu a întrebat, ca mulţi dintre noi, „de ce” pentru că vestea adusă de Gavriil arăta limpede voia Domnului şi dacă omul rămâne surd la cuvintele dătătoare de viaţă deschide drum nesfârşitelor îndoieli. Recunoaştem cu smerenie în fiecare zi mărturisind că „nepricepându-ne la nici un răspuns” rămâne doar ruga: Miluieşte-ne pre noi. Nevoind să repete greşeala Evei, Fecioara a întrebat „cum?” va fi aceasta; cum să ştie că îngerul Gavriil este trimis de Dumnezeu şi nu cel căzut şi plin de ură răzbunătoare acoperită de viclenie. Descrierea este cea mai potrivită cale care duce la siguranţa că Dumnezeu este Cel care, cu adevărat, l-a investit pe înger cu vestea cea bună a întrupării Fiului Său. Dumnezeu a ales-o pe Maria, „dorind frumuseţea ei” ca să şteargă păcatul Evei. Scria David că „frumuseţea” celei pe care o numim „împărăteasa noastră” nu stă în podoabele exterioare, ci în frumuseţea bogată a virtuţilor care au făcut-o vrednică a fi Maica-Fecioară, Născătoare de Dumnezeu şi maică a noastră de la care deprindem îndumnezeirea. Răspuns-a îngerul: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Preaînalt de va umbri; de aceea şi Sfântul care se naşte Fiu al lui Dumnezeu se va numi”; a „umbri” cu sens de „te va acoperi”, va fi cu tine. Duhul Sfânt, a treia persoană a dumnezeirii este Cel ca face din cele încă nevăzute ca pe cele văzute astfel încât omul să fie conştient că cele ce vin, de la Domnul vin şi sunt spre binele său. Acum, spre a întări, odată mai mult, adevărul spuselor sale, îngerul a înştiinţat-o că şi ruda sa, Elisabeta, deşi trecută de vârsta rodirii, purta de şase luni prunc, pe Sf. Ioan Înaintemergătorul, care va fi „cel mai mare între oameni”.

Cuvintele de răspuns ale Preanevinovatei Fecioare sunt temeinicul început al mântuirii noastre, căci Domnul respectă darul libertăţii pe care Însuşi l-a făcut omului. Ea spune cu o simplitate fără de asemănare: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Roaba Domnului, supusă Lui şi dornică să împlinească toate poruncile Sale. Aşa s-a făcut Maică a lui Dumnezeu, Împărăteasă şi Maica noastră Preabună, mereu alături gata să aline suferinţele, să dea sfaturi înţelepte, să ne acopere de primejdii. Ca roabă a Domnului,Maria a răspuns Elisabetei: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui din neam în neam”. La bogăţia virtuţilor, Fecioara Maria a adăugat recunoştinţa ca bucurie a darului spre a-l dărui întru numele Celui de la care le avem pe toate spre a-I aduce slavă. Dumnezeu Tatăl i-a dăruit Fecioarei Fiu fără a-i întina castitatea rămasă astfel şi în timpul naşterii şi după naştere. Aşa este înfăţişată în icoane, împodobită cu trei stele – una pe cap şi câte una pe fiecare umăr. Desăvârşit întru toate, Domnul a trimis înger şi dreptului Iosif, care aflând că Fecioara Maria, logodnica sa, va naşte prunc fără ca să fie împreună şi, „nevrând s-o vădească, a voit s-o lase întru ascuns”. Îngerul i-a dat mângâietor vestea cea bună zicând să nu se teamă: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lui.” A fost să se împlinească profeţia lui Irimia care vestea: „binecuvântat este omul care se încrede în Dumnezeu”
Între „nu te teme” şi „bucură-te” se arcuieşte o punte între cele două hotare ale fiinţării – naştere şi moarte – care cu Hristos nu mai sunt despărţite de un abis, perceput de nu puţini ca fără sens. Ne amintim că Eminescu, în „Mortua est” scria: „De e sens în asta, e-ntors şi ateu/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. Cu dreptate îi era mâhnirea pentru că Dumnezeu nu a creat moartea, El şi dorit omul aproape ca fiind cea mai de preţ fiinţă din creaţia Sa. Evanghelistul Ioan dă mărturie că „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Între ele, cumpănă dreaptă, ascultarea lucrătoare a cuvântului lui Dumnezeu pentru că, o spune David, „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Prin ascultare îndatorată, Fecioara Maria s-a recunoscut ca „roaba Domnului” şi a devenit a devenit Maică a Fiului Său, Împărăteasă şi Maică a noastră, sălaş al Luminii celei neapuse şi ocrotitoarea neostoită a sufletelor noastre. La rându-ne se cuvine a-i da ascultare singurului îndemn pe care ni-l adresează: „Faceţi tot ce vă spune El.”

La ceas de sărbătoare, se cuvine a rosti cu inima şi cu buzele în tot ceasul ruga de a ne primi sub Acoperământul ei care ne păstrează departe de tot răul şi necazul acestei lumi; o lume unde viaţa este o povară parcă mai greu de purtat de paşii noştri grei de păcate. S-o facem acum dimpreună cu Sf. Nectarie al Eghinei: „Am ajuns în marea deznădejdii/ pentru mulţimea păcatelor mele, Fiică A-tot-cinstită/ pentru aceea te rog neîntârziat mă izbăveşte, căci tu eşti curăţia mea mântuitoare./ Căile mântuirii, Fiică, arată-mi/ Şi de la calea pierzării, tu/ Stăpâna mea, mă întoarce, te rog,/ca izbăvit fiind, cântare să-ţi aduc”. Bucurându-ne şi noi, deşi nevrednici, s-o facem spre a lucrând întâi cuvintele proorocului Isaia: „În pustie gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru…Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea, căci gura Domnului a grăit”. Spunând îngerul Mariei „Domnul este cu tine” o face şi pentru noi care înălţăm imn de slavă: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ căci cu noi este Dumnezeu.” Îndreptar ne sunt pentru tot veacul veacului cuvintele Maicii noastre pe care le aşezăm cu evlavie pe altarul inimilor noastre ca în ritmul ei să rostim cuvintele din care a răsărit mântuirea noastră: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Icoana: Andrei Rubliov