Când Hristos s-a schimbat la faţă, împreună fiind cu ucenicii săi Petru Ioan şi Iacob, glasul Tatălui ceresc a mărturisit: Acesta este Fiul Meu cel iubit pe El să-l ascultaţi. Zarvă mare era mai ales între fariseii care îl urau de moarte cu gândul ascuns al trufiei ca ei să fie primiţi şi cinstiţi ca trimişi ai lui Dumnezeu, ascultaţi şi veneraţi. La rându-le, ucenicii se întrebau între ei nedumiriţi întrucâtva:”ce înseamnă a învia din morţi?”, pentru că nimeni nu înviase, omul fiind atunci o „fiinţă spre moarte”. Pe Iisus l-au întrebat însă „pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” Pentru că, venind, „va aşeza iarăşi toate”. Iisus le-a spus că Ilie „a şi venit”, el cu râvna rugăciunii a arătat cât poate face omul care împlineşte voia lui Dumnezeu. Spunea David că „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor”, sau în altă parte: „Strigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din necazurile lor i-a izbăvit”. Ne amintim cum, cu rugăciune, Ilie a închis şi deschis cerurile, a înviat pe fiul văduvei din Nain; s-a arătat ca om credincios şi râvnitor în rugăciune puternic asupra naturii şi a vieţii, necunoscând moartea şi fiind ridicat la cer. Nedumerirea lor era îndreptăţită, prezenţa Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al Omului era mult deasupra capacităţii lor de înţelegere. Oare faptul că noi, cei de acum, credem din toată sinceritatea inimii şi cu întreaga putere? Răspunsul îl aflăm deîndată privind în jurul nostru şi în noi înşine, la amploarea răului care s-ar cuveni să ne îndrepte spre pocăinţă şi smerenie. Sf. Ignatie Teoforul disocia între a te numi şi a fi creştin şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri spre îndreptare. Iar dacă e să spunem înseamnă a fi creştin, răspunsul îl aflăm explicit în cuvintele lui Hristos: a fi în lume fără a fi din lume
Ucenicii voiau să pătrundă înţelesul al cuvintelor: „Cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?” Răspunsul avea să vină la plinirea vremii, care acum era a ascultării cum arăta Însuşi Hristos, care împlinea voia Tatălui Său. Întors a văzut mulţimile şi în mijloc pe cărturari care nu reuşeau să înţeleagă şi nici nu aveau cum, înlănţuiţi de bună voie în „litera care ucide” şi cuvântul fără sunet. Peste secole, Micul Prinţ avea să reamintească acest adevăr: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”. Or, inima lor era împietrită de trufie şi nu aveau cum să vadă, făcându-se pe ei înşişi victime ale duhului „mut şi surd”. Cuvintele par deosebit de dure: „O neam necredincios şi îndărătnic”; cu atât mai mult, cu cât erau adresate celor care se socoteau pe ei înşişi descendenţi ai lui Avraam pe care îl şi numeau „părintele nostru”. Nu aveau cum fi asemănători cu strămoşul lor, „prietenul ai lui Dumnezeu” fiindcă de mult dovedeau a fi credincioşi doar vorba în timp ce cu fapta se lepădau. Se asemănau mai degrabă cu locuitorii din Sodoma şi Gomora unde nu au fost găsiţi zece oameni drepţi a căror rugăciune să-l înduplece pe Dumnezeu să nu le mai distrugă cu ploaie de foc. Mai curând, la ei necredinţa se împlinea în viclenie, formă perversă a înţelepciunii folosită într-un scop distructiv convertind ruga în păcat.
Astăzi, rememorarea acestor fapte este de natură să lumineze înţelesuri care, aşezate la inimă, sunt de folos în eliberarea de răul lumii, de răul acestui timp supus eroziunii derizoriului care goleşte cuvântul de sens şi viaţa de rost. Vedem, că de această dată, Hristos răspunde prin faptă despre care Sf. Grigorie de Nazianz scria că nu poate fi contrazisă de nici un cuvânt care poate birui doar un altul. S-a făcut ca tocmai atunci s-a desprins dintre mulţime un bărbat spunând cu disperare: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are duh mut. Şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei nu au putut.” După descriere este vorba de epilepsie, o boală severă al cărei nume derivă din „criză, atac” care se abate imprevizibil, la intervale neegale. Numită şi „boală neagră” şi făcând victime mai ales printre copii, epilepsia era considerată sacră pentru că părea veni din afara omului şi era, uşor de asociat cu „daimonul”, diavolul pe seama căruia se puneau şi alte tulburări psihice. Cât de necăjit putea fi tatăl, care nu ar fi ajuns la Hristos, dacă ucenicii ar fi reuşit să-i vindece fiul bolnav pentru că la ei a mers mai întâi? Era un om simplu căruia necazul i-a dijmuit din credinţă, atât cât o avea, şi la început a mers la ucenici, nu avut îndrăzneala să meargă la început la Hristos. Îl trudea un fel de credinţă-necredinţă, care i-a purtat paşii în cele din urmă la Hristos în care îşi pusese speranţa. Cu inima îndoită s-a adresat: „Dacă poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi”. De mila lui Hristos nu se îndoia, însă era sceptic faţă de „puterea” lui Hristos, care avea să se arate şi de această dată „puternic întru milă şi bun întru tărie”. A spus doar: „De poţi” cu o nesiguranţă proprie omului îndurerat până la limita disperării.
Spre o mai bună înţelegere este făcută o sugestivă descriere a bolii ca degradare a omului pe care demonul o propagă cu un zel pe măsura urii lui pentru cel făcut să fie „cununa creaţiei”. Boala vine pe nevăzute, de nu se ştie unde, aruncă biata fiinţă la pământ, o chinuiește şi trânteşte, o trudeşte cu scrâşnituri până înţepeneşte ca unul părăsit de viaţă. Ucenicii, oameni fiind şi doar la începutul Învăţăturii, nu au putut să-l izgonească din prea-puţină credinţă, între aceasta şi putere fiind o relaţie de determinare indubitabilă şi de îmbogăţire reciprocă. Următoarele cuvinte sună ca o mustrare: „O neam necredincios” şi se referă la toţi care sunt astfel, chiar şi pentru cei care, aşa cum spunea Sf. Ap. Pavel, cu gura îl laudă pe Domnul, dar cu fapta se leapădă. „Până când voi fi cu voi?”Cei mai mulţi comentatori văd în aceste cuvinte dorinţa Mântuitorului de a fi cât mai curând cu Tatăl ceresc şi premerg, într-un fel, întrebarea pe care Mântuitorul a adresat-o Părintelui ceresc: „Pentru ce M-ai părăsit?” Nu, Dumnezeu nu-L părăsise, dar lumea în care se afla era, cum s-a arătat, fără Dumnezeu, cel ce singur este Bun, fără credinţă adevărată care să le insufle ascultarea voii Lui Dumnezeu şi puterea care vine de aici. Iisus făcând voia Domnului, „Cel care L-a trimis”, a mers până la capăt şi, deîndată, a spus să-i fie adus copilul bolnav. Anamneza care o descriere detaliată a bolii, reliefând cât de mare e urgisirea urii şi a răului când omul nu este apărat de credinţa şi puterea Fiului lui Dumnezeu care prin cuvânt a reaşezat viaţa în albia ei firească. Aflăm că era bolnav „din pruncie” că, posedat de demon, şi-a pierdut discernământul făcându-l să se arunce în apă sau foc, împingându-l adică, la moarte.
„Toate sunt cu putinţă celui ce crede”
Durerea lui ia forma implorării: „De poţi ceva, ajută-ne”. Reluându-i cuvintele, Hristos: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Credinţa este şi un reflex al puterii, al voinţei izvorâtă din conştiinţa omului că de sine însuşi, nu poate face nimic şi e nevoie de un ajutor puternic venit din afara eului, de la Cel ce a făcut toate cu înţelepciune. Este ca o legătură fiinţială între Creator şi creaţie de unde sintagma „nimic fără Dumnezeu”, „Nihil sine Deo”, un fel de ecou al cunoscutelor cuvinte: Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui Unuia să-i slujeşti. Oricum, nu putem sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui Mamona. „Aduceţi-l la Mine!” a mai spus, copilul nefiind în stare să vină singur, cum adesea cei bolnavi rămân ţintuiţi pe patul de suferinţă dacă cineva nu se milostiveşte să-l ducă la „doctorul trupurilor şi sufletelor”. Mulţimile au rămas de faţă şi au văzut cu proprii ochi cum, în prezenţa lui Hristos, duhul necurat a zguduit răzbunător copilul, l-a aruncat pe jos în zbateri cumplite, făcând spume la gură într-o ultimă criză.
Atunci, „Cuvântul prin care toate s-au făcut” a spus: „Duh mut şi surd”, copilul neputând vorbi şi auzi, condamnat o însingurare greu de suportat de el şi de cei din jur. Hristos porunceşte ca un stăpân, înzestrat cu „putere multă”: „Ieşi din el şi să nu mai intri în el”. Mai întâi să ieşi, eliberează-l, apoi „să nu mai intri în el”, astfel încât recidiva să fie cu neputinţă. „Eu îţi poruncesc”, „Eu”, adică Fiul lui Dumnezeu celui viu pe care trebuie să-l asculţi pentru că eşti o creaţie chiar dacă una căzută. Doar cu puţin înainte poruncise şi valurilor învolburate de s-a potolit furtuna şi făcând să se mire ucenicii. Acum, a potolit furtuna interioară din sufletul chinuit iar copilul era liniştit de prezenţa lui Dumnezeu. În zbateri era doar numai duhul fără nume, „mut şi surd”, care îşi presimţea înfrângerea definitivă. Copilul din care demonul ieşise era ostenit şi rămas fără vlagă ca un mort. Hristos se pleacă spre el cu nesfârşită bunătate, îl ia de mână, îl ridică şi îl dă tatălui. Aşa este mereu – Mântuitorul se pleacă până la omul căzut, doborât de vrăjmaş ca să-l ridice dăruindu-i demnitatea dintâi.
Apostolii erau uluiţi, nu puteau înţelege mai nimic şi Îl întreabă cum s-a făcut de ei nu au reuşit să-l vindece iar răspunsul este unul care ne-ar fi de folos să-l punem la inimă. Mai întâi, din pricina „puţinei credinţe”, amintindu-ne cum le spusese că „dacă veţi avea credinţă cât un bob de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”. Taină a sufletului, credinţa este o putere ce-şi sporeşte efectele când lucrează împreună cu iubirea şi speranţa. Iubirea pentru fiul său l-a adus pe acest tată, credinţa în Dumnezeu şi speranţa că Fiul Său poate să-i vindece băiatul. Fără credinţă, ruga e numai un dialog oarecare fără roadele râvnite. Hristos mai adaugă spre buna luare aminte cum că acest soi de demoni „cu nimic nu iese decât cu rugăciune şi post”. Să fim atenţi, să veghem la ce primim şi găzduim în suflet, pentru că viclenia demonului poate lesne să înşele cum a făcut-o cu primii oameni. Înşelători, iau diferite înfăţişări, chiar de bunăvoire, dar acest „soi” era dintre cele mai rele care se abat năprasnic asupra omului ca să-l distrugă. El nu poate fi alungat altcum decât post şi rugăciune – post o rugăciune a trupului şi rugăciune un post al duhului, ca împreună au putere asupra vrăjmaşului. Asta înseamnă timp şi răbdare, perseverare în rugă spre Duhul Sfânt care-l poate pune pe fugă, căci Dumnezeu însuşi l-a alungat în persoana Duhului Sfânt. Era ca o nouă ispită trimiţând de cele trei din pustia Carnataniei spre a vedea puterea Mântuitorului asupra răului. Un sfânt Părinte spunea să nu faci voia diavolului nici atunci când e vorba de un lucru folositor, pentru că, în isteţimea lui vicleană, ademeneşte cu nevoia şi sfârşeşte cu răul. „Să nu faci voia dracilor nici de foame, nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu.”
Hristos a poruncit ca Unul căruia i s-a dat „toată puterea” în cer şi pe pământ iar demonul a plecat după ultimele zvâcniri ca să nu mai revină niciodată. Pentru ca acest lucru să fie posibil, milostivirii lui Dumnezeu trebuie să i se răspundă cu credinţă deplin şi tatăl devine conştient de puţinătatea credinţei şi, mai mult că tot de la Domnul o poate avea. De altfel, să nu ne sfiim a spune că întotdeauna credinţa noastră este insuficientă pentru că suntem fiinţe mărginite în spaţiu şi timp iar Domnul este nesfârşirea care se apleacă spre noi cu iubire să ne înalţe mai presus de moarte. Asta nu trebuie să ne descurajeze, ci, dimpotrivă, face să fim mereu conştienţi că împreuna vorbire şi lucrare cu Dumnezeu este singura dorinţă vrednică de a fi râvnită. Pentru că împreună cu Dumnezeu ne plinim condiţia de „cunună a creaţiei” şi de aceea El însuşi a coborât, a luat chipul nostru ca noi să lucrăm asemănarea cu El. Tatăl a simţit asta şi se roagă: „ajută necredinţei mele!” Sf. Augustin scria: „Unde credința dă greș, acolo rugăciunea moare. Deoarece cum s-ar putea ruga cineva pentru ceva în care nu crede? Așadar, pentru a ne putea ruga, să credem și să ne rugăm ca credința prin care ne rugăm să nu scadă.” Atât de mare este valoarea credinţei şi necesitatea ei pentru noi încât cel care îşi recunoaşte puţinătatea ei se roagă pentru înmulţirea ei. Spune Hristos că „toate sunt posibile celui ce cred”, după cum asigură că rugându-ne cu credinţă adevărată primim pe măsură: „ toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”.Răul fiind izgonit pentru totdeauna, tatăl şi-a primit fiul de la însuşi Fiul lui Dumnezeu. Este ca o prelungire a vieţii, tatăl continuând să trăiască prin cel căruia i-a dat viaţă. Pentru asta, rugăciunea este ca o candelă nestinsă care luminează „întunericul” din fiecare ca să putem vedea Lumina cea adevărată. Nici nu are fi altcumva, fiind o împreună fiinţare cu Dumnezeu îndreptată spre o împreună lucrare cu Făcătorul şi Ziditorul a toate cum a mărturisit de David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Sale o vesteşte tăria”.
Nevoie este şi de post pentru că abţinerea de la mâncare a fost întâia poruncă dată de Domnul pe care primii oameni care Adam şi Eva au desconsiderat-o, exilându-se în aria nisipurilor mişcătoare ale îndoielii prin care Descartes legitima existenţa noastră. Tatăl copilului lunatic ne învaţă că te poţi îndoi de tot şi de toate – „Dacă poţi…” – nu însă de Dumnezeu la care ruga este ascultată spre izgonirea oricărui rău. Astăzi, când derizoriul ne alungă spre niciunde, când nu ştim încotro s-o luăm şi cum să facem când toate se întorc împotrivă-ne rugăciunea pe care tatăl copilului bolnav o adresează lui Hristos ne vine în ajutor: Cred Doamne, ajută necredinţei mele! Sf. Ioan Scărarul învaţă că „Rugăciunea este, după fiinţa ei, apropierea şi unirea cu Dumnezeu; iar după lucrare, rugăciunea este puterea susţinătoare a lumii, împăcarea cu Dumnezeu”. Făcând din rugă nedespărţit tovarăş pe drumul vieţii, ritmând-o după bătăile inimii dobândim tăria mărturisirii . „Am văzut lumina cea adevărată/ Am primit Duhul cel ceresc, / Am aflat credinţa cea adevărată/ Nedespărţitei Sfintei treimi închinându-ne/ Că aceasta ne-a mântuit pe noi”
Pregătindu-ne să întâmpinăm Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului ne e folositoare multa rugăciune ca îndreptar al inimii şi minţii conştienţi fiind, după vorba Sf. Ap. Pavel, că dacă Hristos nu ar fi înviat zadarnică e credinţa noastră. A mărturisit în numele nostru Apostolul Pavel care spus: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” Să încercăm, ca prin post şi rugăciune – fapta bună este şi ea rugăciune – să-L mărturisim pe Hristos spre a ne putea învrednici să auzim: „Ferice de tine.., că nu a vorbit glasul tău, ci Duhul Tatălui a grăit în tine”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Sf. Ioan Scărarul – Rugăciunea ţine lumea
În înţelepciunea ei, rânduiala cere ca astăzi să cinstim, după Sfânta Cruce, pe Sf. Ioan Scărarul (579-649), autorul lucrări întemeietoare „Scara” de unde şi numele care îl consacră între Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Ne amintim cum întâii oameni au căzut singuri, dând ascultare urâtorului de Dumnezeu şi om. Urcuşul este anevoios şi tot din neascultare, căci urmaşii protopărinţilor parcă nici nu au auzit cuvintele proorocilor. A fost nevoie să coboare Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să petreacă pe pământ treizeci şi trei de ani, să primească Răstignirea, să moară ca om, să învie ca Dumnezeu, să se înalţe la Părintele Ceresc, îndemnând a ne lepăda de sine, a lua cruce şi a-L urma, trimiţând pe Duhul Sfânt să ne fie dimpreună până secolele se vor sfârşi. E un urcuş dumnezeiesc, ca o scară ce are un capăt pe pământ şi celălalt în ceruri unde s-a Înălţat Hristos pentru a sta de-a dreapta Tatălui până la cea de a doua venire. Scara aceasta o imaginează pe aceea a lui Iacob. Oamenii nu sunt singuri, ci însoţiţi de îngeri, dar dau grabă şi demonii care încearcă a-i trage în jos şi câteodată reuşesc cum sunt înfăţişaţi în icoane.
Respectat pentru duhovnicia şi smerenia sa, apreciat mai ales pentru spiritul de discernământ, Sf. Ioan Scărarul a fost egumen al Mănăstirii Rait din Sinai şi a elaborat „Scara” iniţial destinată monahilor şi asemănată cu primirea Legii pe Muntele Sinai de către Moise.
Urcuşul duhovnicesc are ca primă treaptă lepădarea de lume după care continuă progresiv până la întreita legătură a celor trei virtuţi – credinţa, iubirea şi speranţa. Menţionăm doar – lipsa tristeţii, ascultare, pocăinţă, amintirea morţii, bucuria plânsului, despre iubirea de argint, slava deşartă…blândeţe, simplitate, nerăutate, „minunata smerenie”, spirtul de discernământ, isichia sau liniştea trupului şi a duhului, sfânta şi fericita rugăciune pentru a se încheia cu credinţa, nădejdea şi dragostea. Şi un sfat pe care îl putem urma la orice încercare: cum a apărut un gând străin în minte, să-l retezăm cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Nu putem spune că stăruind, drumul va fi fără poticniri, ci, mai important, putem trece peste ele şi urma treptele urcuşului spre desăvârşirea la care cheamă Hristos. E în puterea fiecăruia dintre noi, căci „creştinii nu se nasc, se fac” iar speranţa este tăria iubirii, porunca cea nouă dată de Hristos şi de care nu se cuvine a ne lepăda pentru a trăi bucuria sfântă de a fi „cu Tată, cu fiul şi cu Sfântul Duh”. Atunci inima tresaltă de bucurie sfântă strigând: Slavă lui Dumnezeu pentru toate, Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie, Slavă lui Dumnezeu în veci.
Elena Solunca
