„Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”
Când, împlinind Legea, Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan Înaintemergătorul, glasul Tatălui ceresc a rostit spre auzul tuturor: „Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care am binevoit”. Erau de faţă şi ucenicii Botezătorului, între ei, Sf. A. Andrei care L-a văzut primul şi s-a grăbit a spune fratelui său mai mare, Petru, întâiul chemat la apostolie. A doua zi, Hristos, îndreptându-se către Galileea neamurilor, l-a văzut pe Filip, nume cumva predestinat căci însemnă „cel care îndrăgeşte caii”. Să nu ne mire căci semnifică faptul că acel ce poartă acest nume este însufleţit de acest sentiment pentru toate vieţuitoarele. O adevereşte Sf. Isac Sirul care scrie: „inima cea mai milostivă este aceea care arde pentru întreaga făptură, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru întreaga creaţie”. Aşa fiind, înţelegem chemarea lui Hristos ca o profeţie, creştinul simţindu-se dator să iubească a toată creaţia; este, sau ar trebui să fie, un stăpân bun şi milostiv adăugându-i pecetea grijii sale îndatoritoare. O spunea gânditorul-poet Blaga: „Eu nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.
Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru, ucenic şi el al Sf. Ioan Botezătorul şi, foarte probabil, a fost la Iordan când L-a botezat pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă Petru L-a urmat pe Hristos după o minunea pescuitului neaşteptat de bogat după o noapte de veghe zadarnică, cu Filip nu a fost vreo minune, ci chemarea directă: „urmează-Mi”. Filip a făcut-o fără să pregete, fără să spună vreun cuvânt despre îndatoririle lui de familie pe care le-a părăsit pentru a-L urma pe Hristos. S-a alăturat Mântuitorului încredinţat că doar aşa va cunoaşte voia cea bună a lui Dumnezeu. Mai mult, îndată ucenicul s-a făcut propovăduitor şi, întâlnindu-l pe Nathanael i-a dat vestea cea bună cum că „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret”. Bucuria avea să-i fie umbrită cumva de îndoiala lui, Nathanael: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” Întrebarea îşi avea un anume temei căci, pe atunci, Nazaretul( cu înţeles de mlădiţă) nu era o cetate vestită şi numele ei nu era de prea mare cinstire. Cuvintele sunt ca un avertisment: fii cu luare aminte la cuvintele tale că „din Nazaret nu ieşit nimic bun”. Dumnezeu însă, în nesfârşita-i milă, le alege anume pe cele mici ca să le ruşineze pe cele mari. Nazaretul este chiar o „mlădiţă” în iconomia mântuirii noastre căci aici s-a născut şi a crescut Sf. Fecioară Maria, darul de rugăciune făcut celor doi drepţi părinţi ai ei, Ioachim şi Ana. Aici a crescut Hristos, împlinind cuvântul „Nazarinean se va chema”, cum a fost înscris şi pe Cruce: „Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor”. Filip nu a stat pe gânduri, nu a căutat argumente şi a spus direct: „Vino şi vezi!” După Învierea Domnului şi Toma, îndoindu-se de cele auzite voia să vadă urmele Răstignirii ca să creadă. Când Hristos i-a spus să vadă şi să pună mâinile pe rănile Sale, Îndoielnicul Toma a mărturisit dumnezeirea Fiului Omului: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” î
„Vino şi vezi!”
Mai întâi, chemarea „vino” că Hristos, Fiul lui Dumnezeu este „aici”, pe pământ, unde au căzut Adam şi Eva prin neascultare; „aici” în această vale a plângerii unde doar lacrima alină durerea, curăţeşte necazul şi naşte speranţa. Speranţa despre care spunem „dum spiro, spero”, cât respirăm, sperăm, cu trimitere la suflarea cu care Părintele ceresc a dat viaţă din viaţa Sa lui Adam. Ce-i drept, şi animalele au suflare de viaţă, dar numai omul a primit-o de la Dumnezeu ca promisiune a veşniciei. Sufletul este de la Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu deodată şi Fiu al Omului îşi încheie misiunea zicând împăcat: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Străbunii noştri nu prea vorbeau de moarte, ei spuneau că şi-a dat sufletul Domnului sau că a plecat spre Domnul, ca şi cum suflarea, duhul este legătura pe care o păstrăm cu Domnul până când o dăm înapoi, urmând-o iar El o primeşte în mâinile Sale cu o blândeţe nesfârşită. A zis îndată Filip: „şi vezi”, ochiul fiind considerat, încă de antici, cel mai apropiat de spirit, partea sau dimensiunea divină a omului. „Vino şi vezi” concordanţa între vorbă şi realitate despărţite printr-o prăpastie în spusele fariseilor de ieri, ca şi a celor de astăzi.
Hristos, văzându-l apropiindu-se l-a întâmpinat zicând: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Văzului i se adaugă auzului, cuvântului rostit adresat direct ca o chemare întărită de cunoaştere, căci Hristos cunoaşte, ca nimeni altul, inima omului. Să ne amintim de câte ori spunea cel mai adesea fariseilor: de gândiţi rău în inimile voastre? Privind înapoi în timp, aflăm din Vechiul Testament că doar Iacov a fost numit „om fără vicleşug”. Cum Nathanael nu era printre apostoli şi ucenici a întrebat: „De unde mă cunoşti?”; altfel spus: cum de ştii că nu este în mine vicleşug? Mirarea i-a fost mai mare când a auzit: „Când erai sub smochin te-am văzut”. Sf. Augustin consideră că Nathanael era prunc când mai marii cetăţii, urmărind să-l omoare pe Hristos, au ordonat memorabila ucidere a pruncilor, poate primii mucenici. Au făcut-o ca să-L ucidă şi pe cel despre care proorocii spuneau că s-a născut cel destinat a fi „mai mare”. Atunci, mama sa a luat pruncul şi s-a ascuns sub un smochin. Cum smochinul trimite la primii oameni care şi-au acoperit goliciunea cu o frunză a lui, unii hermeneuţi îl asimilează cu păcatul. E ca cum ar fi spus: „în timp ce erai în umbra păcatului, te-am rânduit”. Sf. Ambrozie scrie ceva asemănător: „Smochinul este atracţia ispititoare a plăcerilor lumii”. Se dezvăluie un tâlc mai adânc: tu nu ai fi îndreptat spre Cel ce a venit să ridice păcatul lumii, dacă El nu te-ar fi văzut mai înainte. De la sine, omul căzut nu este în stare să se ridice şi a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să vină la noi, făcându-se asemenea nouă, în afara păcatului.Ca noi să-L iubim, El ne-a iubit. Sau cum spunea Pascal: „Tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit”.
Când a înţeles că Hristos ştia ceea ce el tăinuia în adâncul inimii lui, Nathanael a mărturisit: „Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel”; sau „Tu eşti Mesia”, Cel aşteptat de amar de vreme fără să se ştie cum va arăta şi nici la care ceas al istoriei. Omeneşte percepându-L, Hristos era pentru foarte mulţi mai mult Fiu al Omului decât Fiu al lui Dumnezeu; acel Dumnezeu pe care nimeni nu-L poate vedea. Pentru ei, Hristos era Fiu al Omului, un Om providenţial, Împărat al lui Israel, nu însă Fiul lui Dumnezeu, Împărat a întregii zidiri. Lui Petru, care L-a mărturisit direct, Hristos nu i-a dat atâtea detalii şi nici nu era nevoie, căci i-a spus fără umbră de îndoială că să fie – „piatra” pe care va zidi Biserica, credinţa care a deschis o nouă eră în istoria lumii. Odată, întrebat în ce anume crede, Eugen Ionescu a răspuns: „În ce cred? În Iisus Hristos sper”. Este surprinsă aici legătura dintre credinţă ca temei al speranţei, fără de care este ea rămâne o iluzie, poate seducătoare, frumoasă dar goală, nici măcar un ecou.
Viitorul germinează în prezent
Dialogul continuă îmbogăţindu-ne cu înţelesuri „pline de-nţeles” şi Hristos spune: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”. Cândva, călătorind spre Mesopotania, Iacov a visat „ o scară de la pământ la cer pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi se urcau pe ea”, descifrând desăvârşirea ca desprindere de trup pentru a urca inima spre lumina „de-a pururi fiitoare”. Sf. Grigorie de Nazianz leagă desăvârşirea de dezlegarea de firea pământească, adică „ a se urca în aşa fel încât să vrei să ajungi totdeauna spre lucruri mereu mai înalte”. Viitorul nu este un hazard, nu apare „ex nihilo”, el germinează în prezent, fără a-l înţelege totdeauna. Sf. Ioan Gură de Aur considera că Mântuitorul a făcut din prezent o certitudine a viitorului căci „după puterile pe care i le arătase, Nathanael era pregătit să creadă lucrurile mai mari care vor urma.” O recunoaşte, în felul său, Pascal în celebrele-i cuvinte: „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit”. Nici nu ar avea cum fi altfel, câtă vreme „desăvârşirea” la ne cheamă Hristos nu este o „stare”, ci o evoluţie ascendentă neîntreruptă purtând spre „împărăţia cerurilor” pentru care L-a trimis pilduitor pe însuşi Fiul Său. Lepădându-se de sinele „prund de păcate”, luându-şi crucea şi urmând lui Hristos, creştinul urmează drumul desăvârşirii prin rugăciunea unită cu postul, împreună coborând întru sfinţire prin făptuire, fără de care credinţa, oricât de puternic ar fi clamată, rămâne un „chimval răsunător”.
Cuvintele Mântuitorului au fost puse la inimă de „omul fără vicleşug” care a devenit Apostol şi, prin veac, mărturiseşte pe Hristos chemându-ne să „vedem” cât de minunate sunt lucrurile Domnului prin care se revarsă asupră-ne înțelepciunea cu care le-a zidit şi iubirea şi pe care ni le-a dăruit nouă, oamenilor. Zilele săptămânii ce au trecut când s-a făcut Canonul Sfântului Andrei Criteanul au pus temei bun urcuşului spre care, cu slabele noastre puteri l-am început a face. Cerem cu medicul poet Vasile Voiculescu: „Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale? – ndrptează / Paşii rugăciunii obosită pe cale,/ Acolo unde mintea se deşteaptă trează,/ în amiaza eternităţii Tale:” În faţa răutăţilor zilei nu ne avem a ne teme, căci Dumnezeu este cu noi şi cu El trăim în viitorul pe cate îl făptuim prin lucrarea poruncilor ce poartă spre Fericirile rostite de Hristos. Între ele, aşezăm cu recunoştinţă pe aceea care încredinţează că„Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema”; fii ai lui Dumnezeu, adică moştenitori ai vieţii veşnice care este „a te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Pământul însă a rămas loc al războiului tuturor împotriva tuturor, al lui Cain ucigătorul fratelui său Abel. Se închide un cerc al virtuţii, al deprinderii statornice de a face binele şi a-l face, cum învaţă Sf. Grigorie de Nazianz, bine; altfel rămâne suspendat printre intenţii care, ştim, oricât de bune ar fi, nu fac decât să paveze drumul spre iad. Oricât am încerca să ne ascundem, o putem face doar în faţa semenilor, nu şi al lui Dumnezeu a cărui cunoaştere desăvârşită este spre îndreptate fiindcă vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină”. Adevărul este Viaţă căci în afara lui aflăm doar moartea, spirituală mai întâi şi abia apoi trupească.
„Credinţa zugrăveşte icoanele-n Biserici”
Cinstim astăzi icoanele pe care Eminescu le vedea zugrăvite în Biserici de „credinţă” şi în această perspectivă ni le apropiem, ne rugăm şi mulţumim pentru minunile făcute ca şi cum am fi în prezenţa sfinţilor pe care îi reprezintă. Scrutându-ne cu sinceritate inima, ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu mai des de cum respirăm, cum sfătuia Sf. Grigorie Teologul, pentru că fiecare zi care ne este dăruită e prilej de înveşnicire, noi neştiind clipa sfârşitului. Mai mult, până şi recunoştinţa este un dar nepreţuit care ne apropie de Dumnezeu, fiindcă cel care o mărturiseşte nutreşte dorinţa de a face la fel. Nimeni nu-şi cunoaşte cu precizie clipă plecării, anume pentru a lăsa loc reînnoitului început al strădaniei spre desăvârşire. Spunea Justin Pârvu că „toată viaţa creştinului trebuie să fie o pregătire pentru a şti să moară ca martir”, ca mărturisitor a lui Hristos în tot ce face, convins că numai astfel Mântuitorul îl va mărturisi în faţa Părintelui ceresc.
Continuând, am spune că tot credinţa face minuni şi să amintim de câte ori Hristos a spus: Credinţa ta te-a mântuit sau Credinţa ta te-a vindecat. Mergi în pace. Aşa fiind, icoana este o fereastra prin care sufletul priveşte rugător spre „cele nevăzute”, se simte în comuniune cu cei care, asemenea îngerilor, lucrează cuvântul lui Dumnezeu. Dacă spunem, alăturându-ne cronicarului, că nu omul este deasupra vremurilor, ci bietul om sub vremi, vedem cum ei, sfinţii sunt deasupra vremurilor în eternul prezent de lumină al împărăţiei cerurilor. Etimologia o spune desluşit, fiindcă icoana nu este o imagine între altele, o reprezentare pur vizuală a lumii bidimensionalitatea ei fiind o expresie fără echivoc a duhovniciei, dematerializării. O vedem cum nu se poate mai bine în icoanele noastre prin care suntem dimpreună cu toţi din veac. De la imagine, sau cu îngăduinţa Dvs., de la tablou, la icoană e un drum pe care fiecare îl străbate cu inima şi mintea sa de la prezentul imediat, al clipei, la prezentul nesfârşit al veşniciei. Tabloul, oricât de frumos, rămâne pentru ochii trupeşti, satisface ochii trupului sau ai minţii şi induce plăcere sau încântare. Icoană însă o privim cu inima, care, oricât ar fi de învârtoşată, tresare simţind unduirea veşniciei prin trecerea înfiorată a zilelor. În secolul XX, Micul Prinţ aminteşte: „limpede nu vezi decât cu inima; ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.”
Furia iconoclastă a fost cea mai complexă erezie punând laolaltă aspecte teologice, morale şi politice pentru a se împotrivii întregii învăţături ortodoxe, în cele din urmă de inspiraţie vechi-testamentară. Argumentul forte al celor care erau înverşunaţi împotriva icoanelor vine de acolo, mai precis de la porunca: Să nu-ţi faci chip cioplit şi să i te închini lui. Mai întâi imaginea nu e „chip cioplit” cum este bunăoară o statuie, ea nu trimite nicicum la celebrul „viţel de aur”. La rându-i, închinarea nu se face în faţa imaginii, ci a celui pe care ea îl reprezintă, spre care trimite privirea cutezând spre dincolo de clipa „cea iute trecătoare” – Sfânta Treime, Hristos, Maica Domnului sau oricare dintre sfinţi. Nimeni nu s-a închinat şi nu se închină la un tablou, oricât de frumos ar fi şi oricât de copleşitoare ar fi admiraţia. De fel întâmplător, Kierkegaard punea esteticul pe treapta de jos a cunoaşterii, urmată de etic şi mistic. Nu în ultimul rând, în vremurile demult trecute când puţini ştiau să citească, icoanele reprezentau, în felul lor, Sfânta Scriptură în imagini accesibile celor tuturor. În ele este grăitor semnul apartenenţei la ortodoxie. Primele icoane le aflăm în catacombele unde erau nevoiţi să se ascundă primii creştini de teroarea persecuţiilor şi despre care dau mărturie Sfânta Tradiţie, Scrierile sfinte şi, celor care vor să-l asculte, pământul însuşi.
Diferenţa între icoană şi idol este aproape mai mare decât aceea dintre zi şi noapte, lumină şi întuneric de se întreba retoric Sf. Ap. Pavel: „Ce însoţire este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli”. David spunea că idolii oamenilor sunt „aur şi argint, lucruri făcute de mâini omeneşti”. Dimpotrivă, icoanele sunt vii cât pe cât de vie este credinţa fiecăruia şi, din nefericire, pot devin idoli când credinţa moare, lipsită de viaţa care o dă faptele. Sf. Evanghelist Ioan scrie că „Ce era la început, ce am văzut cu ochii noştri şi am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii, aceea vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă…şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia născut din Tatăl”. Peste ani, L-a văzut şi mărturisit Sf. Mucenic Ştefan, care sub ploaia neîndurătoare a pietrelor a rostit: Iată văd cerurile deschise şi pe Hristos stând de-a dreapta Tatălui. Şi s-ar mai putea aduce argumente. În simplitatea ei, o femeie credincioasă spunea celor care o dispreţuiau că vrea argumente nu în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi cerea să i argumenteze inexistenţa Părintelui Ceresc.
Tradiţia noastră ortodoxă învaţă dacă vrem ca orice început să fie bun să se facă în faţa icoanei însemnându-ne cu Sfânta Cruce ca „armă împotriva diavolului” – pruncul se închină icoanelor de la Sfântul altar, la fel tinerii care au hotărât să-şi unească vieţile în faţa lui Dumnezeu ştiind că „ceea ce Dumnezeu uneşte, omul să nu despartă; când plecăm spre Domnul avem în mâinile încrucişate o icoană ca dreaptă călăuză spre acea lume de dincolo de rostire. Astfel, icoana este o prezenţă vie, alături la bine şi rău, dezvăluind veşnicia din adevărul cuvintelor lui Hristos: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!”
Spre plinire a tot înţelesul, sărbătoarea îşi are şi un temei istoric, concret pe care omul de sub vremi se sprijină ca să-şi ridice privirile dincolo de ele. S-o facă spre întărirea credinţei care, cum spunea Justin Pârvu, „este, până la urmă, puterea de a iubi”. S-a petrecut cam în urmă cu 1200 de ani, când Ortodoxia a biruit pe cei care susţineau că icoanele sunt idoli, deci închinarea la ele este păgână şi, ca urmare trebuie interzise. Au fost ani mulţi de luptă în care elementelor religioase li s-au adăugat şi cele politice ilustrând dibăcia răului în lucrarea pidosnică şi cum poate fi învinsă. Creştinii voiau să convingă ceea pentru ei era în firea lucrurilor: închinare nu era, nici pe foarte departe , la lemn, la sticlă, nici la culoarea sau la desen, altfel la multe ar trebui să se închine omul. Nici pe departe: plecăciunea supusă este în faţa a ceea ce reprezintă ea ca sfinţenie. Începută în anul 725 pe vremea Împăratului Leon Isaurul, lupta a ţinut peste un secol şi victimele ei au înmulţit numărul sfinţilor care acum se roagă pentru noi întărindu-ne în credinţă. Un Sfânt Părinte atestă că „Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, vieţuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu”.
Credinţa ca putere de a iubi este izvorul virtuţilor”
Agresiunea împotriva icoanelor a continuat mai bine de o sută de ani, când pe vremea împărătesei Teodora şi a fiului ei Mihnea al III-lea, a fost reconsiderat şi repus în drepturi cultul icoanelor. În anul 842, patriarhul Metodie a hotărât ca în amintirea acestei biruinţe prima duminică din postul mare să fie închinată Ortodoxiei, cum o cinstim şi astăzi asimilând-o cu însăşi esenţa dreptei credinţe. În dispută s-a implicat hotărâtor Sf. Ioan Damaschin care a scris nu mai puţin de trei tratate dedicate icoanelor. Singurul care nu poate fi zugrăvit este Dumnezeu care a spus „Eu sunt cel ce sunt”, acoperind întreaga existenţă de necuprins în vreo formă; „Cel ce sunt” , care a spus „Să fie lumină”. Icoanele înfăţişează tot ce este în lumina creaţiei, începând cu Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi s-a făcut asemenea omului spre a-l ridica, prin jertfa Sa trupească, deasupra vremelniciei dăruind viaţă veşnică. Părintele tuturor s-a făcut văzut prin Fiul Său, „coborât din cer” să-l ridice pe cel căzut care plângea cu David, „ Străin sunt eu pe acest pământ şi pribeag ca toţi părinţii mei”. Din nefericire, se conturează o formă nouă, deosebit de vicleană a iconoclasmului apărută în aria cotropitoare a derizoriului, evoluând spre discreditare. Aşa se face că sunt puse pe „piaţă” icoane de tot felul, pentru toate gusturile şi pentru toate…buzunarele. Odinioară, icoana era şi o moştenire de preţ, trecută de la o generaţie la alta într-o comuniune tainică a celor care s-au rugat cu cei care se roagă şi cei ce o vor face, o solidaritate a generaţiilor. Acum este un fel de „marfă” nu odată pusă chiar pe tarabe.
Oricum ar fi şi de oriunde ar bate vântul modelor, rămâne credinţa adevărată, care, temeinic însuşită, nu poate fi pierdută, ci rămâne ca izvor nesecat al virtuţilor cu care Sf. Ioan Gură de Aur îndemna să a ne spăla în locul apei. Curăţenia sfinţilor nu doar că ne este pildă ci şi ajutor concret, amintind o altă fericire spre care sufletul nostru însetat de lumină priveşte cu dor nespus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Creştinat de Sf. Ap. Andrei, de jos în sus, poporul nostru este un popor sfânt, cum spunea Părintele Justin Pârvu, continuând: „Şi pământul pe care călcăm este sfânt pentru că aici nu este nici un metru pătrat de pământ fără o picătură de sânge. Nu este metru pătrat fără suferinţă, o greutate, o lacrimă. Tot pământul este plămădit cu nevoinţele neamului nostru, ale naţiei noastre. Când spui român, te gândeşti îndată că eşti ortodox, singurul popor latin ce împărtăşeşte dreapta credinţă a strămoşilor care au aflat de la Sf. Andrei: „Am aflat pe Mesia”. Tot Părintele Justin Pârvu îndeamnă: „Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti”, adică pământul pe care ţi l-a dat Dumnezeu ca, ascultând lucrător voia Lui, să dăm contur împărăţiei cerurilor care „este înlăuntrul” nostru. Aşa stăruit în străduinţă strămoşii noştri şi străinii care au trecut pe aici au fost impresionaţi şi au mărturisit. Mai aproape de noi, în „Radiografia Europei”, Keiserling, gândind la unitatea Europei, una mai întâi spirituală, remarca evlavia poporului român din care, aprecia el, se va putea ridica viitoarea „aristocrație spirituală” a Europei. Înţelegem aceste cuvinte ca o îndatorire faţă de cei care ne-au lăsat această moştenire, începând cu Sf. Ap. Andrei pe care parcă îl auzim străbătând vremurile: „o credinţă neîntinată nu e întărită de mulţimea cuvintelor, ci de integritatea raţiunii şi curăţenia inimii”. Închinându-ne în faţa icoanei sufletul află sprijin şi ajutor să facă vii aceste cuvinte şi, neîndoielnic vom afla ieşire din criza actuală. Poate e doar o ispită spre o regăsire într-o credinţă mai puternică, o iubire deplină iubire şi speranţă neclintită, refăcând unitatea care, mai întâi, se cuvine a fi înlăuntrul nostru. Nu este nici greu, nici uşor ci atât cât Domnul ştie că este de trebuinţă, rămânând în noi şi cu noi, cum spune cântul: „Cu noi este Dumnezeu, Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/ Căci cu noi este Dumnezeu”. „Noi” nu în sensul restrictiv al unora sau altora ci al tuturor, căci Hristos a venit „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Este taina Iubirii Sale care luminează ca o candelă nestinsă calea spre Adevărul care este Viaţă.
Elena Solunca
Cititi si Ziarul Lumina
Icoana, chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane. Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.
Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.
Vedeniile prorocilor, prefigurări ale Întrupării Domnului
Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul Patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși. Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane. În această privință, în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind1. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor. Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și Apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu. Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”2, prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod3.
Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos. Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia-Hristos.
Fără Învierea Sa, icoana lui Hristos ar fi fost doar un tablou comemorativ
Icoana este o fereastră spre Absolut4, care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14). Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos (1 Ioan 1, 1-3). De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu5.
Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere. În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.
În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui. Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.
Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.
Milostenia restaurează și sfințește chipul lui Dumnezeu din noi
O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare. Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic. Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor. Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire ale chipului său și ale semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi. Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte. Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii. Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de locașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.
Iubiți frați și surori în Domnul,
După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a amplificat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca în Duminica Ortodoxiei să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre. De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25). Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru. Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume. Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.
Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul bine-venit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! (2 Corinteni 13, 13).
Note:
1 Slava de la slujba Vecerniei Mari la Duminica Ortodoxiei.
2 Sfântul Ioan Damaschin, Contra celor ce defaimă sfintele icoane, III, 18. Cf. Macarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 325.
3 Ibidem, pp. 325-326.
4 Michel Quenot, Icoana. Fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, București, 1993.
5 Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane – Cele trei tratate contra iconoclaștilor, Editura IBMBOR, București, 1998, p. 41.
Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
† DANIEL
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan
Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† Laurenţiu
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
† Andrei
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
† Ioan
Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
† Petru
Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor
† Iosif
Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim
Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† Nicolae
Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi
† Teodosie
Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Irineu
Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Varsanufie
Arhiepiscopul Râmnicului
† Ioachim
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Calinic
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Ciprian
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei
Arhiepiscopul Aradului
† Ignatie
Episcopul Huşilor
† Lucian
Episcopul Caransebeşului
† Sofronie
Episcopul Ortodox Român al Oradiei
† Iustin
Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului
† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Vincenţiu
Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† Andrei
Episcopul Covasnei şi Harghitei
† Galaction
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie
Episcopul Giurgiului
† Sebastian
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† Visarion
Episcopul Tulcii
† Nifon
Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† Petroniu
Episcopul Sălajului
† Gurie
Episcopul Devei şi Hunedoarei
† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Ungariei şi Locțiitor de Episcop al Daciei Felix
† Siluan
Episcopul Ortodox Român al Italiei
† Timotei
Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie
Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
† Mihail
Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† Ioan Casian
Episcopul Ortodox Român al Canadei
† Varlaam Ploieşteanul
Episcop-vicar patriarhal
† Ieronim Sinaitul
Episcop-vicar patriarhal
† Timotei Prahoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic Botoşăneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Ilarion Făgărăşanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Vasile Someşanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Antonie de Orhei
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului
† Marc Nemţeanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† Damaschin Dorneanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
† Emilian Crișanul
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului
