de Elena Solunca Moise

Hristos a rămas în casa vameşului Zaheu să „aducă mântuire” pentru că „şi acesta este fiul lui Avraam” al credinţei drepte, iar el, bucurându-se spre a arăta cât de recunoscător spune că jumătate din avere o dă săracilor, iar „de a năpăstuit ceva, întoarce împătrit”. A fost o metanoia şi, respectând legea veche, merge mai departe se arată milostiv, aşa cum cere una dintre Fericirile de care vorbeşte Hristos:” Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” A fot miluit şi a urmat lui Hristos iar vameşul de odinioară a devenit apostol.

Evanghelia de astăzi, dedicată rugăciunii, precizează cum anume deschide drum spre a ajunge în „împărăţia cerurilor”. Iată, doi oameni se urcau la templu pentru că a te îndrepta spre Dumnezeu este a te urca, a-ţi depăşi condiţia câtă vreme El anume s-a făcut om ca omul să se îndumnezeiască. Dumnezeu se înomeneşte ca omul să se poată îndumnezei iar calea regală este rugăciunea, care spun Sfinţii Părinţi este unul dintre cele mai grele pentru că nu înseamnă doar rostire cu limba a unor texte urmând o linie muzicală care să deschidă cerul inimii unde Domnul poate veni să se sălăşluiască. Rugăciunea este un mod de” a fi” şi să ne gândim doar la Sf. Ilie care a cu rugăciunea a închis şi a deschis cerurile iar râvna ei, asemenea unui car de foc l-a înălţat la cer unde aşteaptă să vină ca „înainte mergător” al celei de a doua veniri a lui Hristos.

Unul dintre cei doi era vameş, celălalt fariseu, unul considerat păcătos dar având conştiinţa nedreptăţilor sale şi cerând milă, celălalt considerându-se pe sine drept, pus spre învăţarea semenilor, semeţ prin fire şi dispreţuitor faţă de ceilalţi. Or, vedem că, aşa cum scrie Sf. Ioan Gură de Aur, „este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul, aici nu se mai poate da ajutor”. Căci şi atunci, ca şi acum, cel care, bolnav cu duhul fiind, nu-şi dă seama, e orb deşi vede; surd deşi aude foarte bine. Duhul nu doare cum doare sărmanul trup, şi, slujind vrăjmaşului se îndreptățește pe sine; el se instituie normă după care apreciază lumea pentru a se aşeza mereu la o înălţime care nu există decât în mintea lui. Fariseul era unul dintre acei „cei sus-puşi”, apreciat de toţi fără să fie vrednic de aceasta; vameşul, dimpotrivă era dintre cei mai desconsideraţi oameni, urâţi de popor nu fără o anume îndreptăţire. Vedem însă cum fariseu veghetor asupra legii era departe de a o respecta în spiritul asemănându-se cu acei despre care David scria: „când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”. Fariseul este unul dintre aceşti oameni dat spre pildă şi „clătinare de cap”, spre înţelegere şi învăţătură pentru toţi.

Iată-i dar, în faţa lui Dumnezeu. Fariseul, stând drept în faţa lui Dumnezeu, a început a se ruga mulţumind, căci aşa se cuvine a face pentru că toate le avem de la Dumnezeu. Pentru ce mulţumea acest apărător al legii care se voia exemplu de urmat? Nici pe departe pentru toate bunurile pe care le primise, ci numai „înălţându-se pe el” că nu este ca „ceilalţi oameni – răpitori, nedrepţi, adulterini – şi nici ca acest „vameş”, aluzie la statutul său social. Vorba lui Eminescu „nu slăvindu-Te pe Tine, înălţându-se pe el.” Şi ca şi cum totul ar fi fost doar un merit al lui zice că posteşte de două ori pe săptămână, dă a zecea parte din tot câştigul. Nu-şi vedea păcatele din cauza orbirii şi scrie Sf. Ioan Gură de Aur că este rău să păcătuieşti, dar aici se poate da ajutor, dar să păcătuieşti şi să nu îngădui păcatul, aici nu se mai poate da nici un ajutor. Parcă nici cu buzele nu se ruga, vorbea despre sine… „sine” şi cuvintele i se întorceau în acelaşi „sine” gol şi pustiu, adăpostind doar efemera umbră a zădărniciei…nici măcar zădărnicia. Chiar mulţumirea faţă de Dumnezeu este goală, o linguşire ce sună mai mult ca o hulă, câtă vreme mulţumeşte că nu e ca ceilalţi ca şi cum aceştia ar fi damnaţi pe vecie. Este felul de rugă ce se face păcat întorcându-se împotriva celui care o face; un fel de bumerang. Poate un asemenea fariseu avea în minte Sf. Ap. Pavel când aprecia că toate le primim de la Dumnezeu şi dacă aşa este – şi aşa este” – nu avem cu ce a ne lăuda. Iar dacă o facem să-l ascultăm pe Sf. Ap. Pavel: acela „care se laudă, în Domnul să se laude”. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că ar trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi dacă e posibil mai des decât respirăm. Mai mult, într-o rugăciune de demult scrie că până şi faptul de a mulţumi este un dar dumnezeiesc şi cei care o fac simt că aşa este fiind răsplătiţi cu pace şi bucurie sfântă. Ne dumirim mai bine, motivaţia în virtutea căreia celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă. Mândria este boala diavolului cauza pentru care a căzut şi încearcă să-l tragă şi pe om, gelos că lui nu i s-a dat şansa mântuirii. Însuşi Hristos a fost ispitit de diavol care, a treia oară i-a promis că-I va da împărăţiile, dacă va primi să-i slujească. Ne amintim răspunsul: „Piei Satană! Domnul, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti.” La vremea lui, Isaia sublinia că atât de mult urăşte Domnul trufia încât la fârşitul lumii până şi munţii cei înalţi şi cedri vor fi distruşi.

Or, ce fariseul, înălţându-se pe sine ca şi cum Însuşi Domnul ar fi mare că l-a făcut pe el atât de preţios faţă de ceilalţi, nu face decât să-L hulească, păcat foarte greu pentru umerii firavi ai omului. În fapt, fariseul nu mulţumeşte în nici un fel şi pentru nimic; rostirea lui este un şir de vorbe goale în care vrea să-şi învăluie nimicnicia. O vedem şi din faptul că din cele zece porunci, el numeşte doar două şi pe cele mai uşoare – postea de două ori pe săptămână şi da zeciuiala. Nici un cuvânt despre celelalte ca şi cum nu ar fi existat. E adevărat că postea dar dispreţuia şi ura pe semenii săi, spunând că nu este la fel cu ei. Postirea şi achitarea zeciuielii nu pot aduce roadă vrednică ele sunt doar expresii ale unei inimii împietrite, goale, lipsite de rod. Nu respecta, ca să spunem aşa, porunca poruncilor „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe semen ca pe tine însuţi. Inima lui este plină de dispreţ şi face omul o „fiinţă spre moarte”, acel faimos „Sein zum Tode”, lunecarea spre ieşirea din existenţă. Cu o asemenea rugă nu ai cum să te vindeci pentru că te îndepărtezi de pocăinţă şi, în consecinţă, de împărăţia cerurilor.

Constatăm că lucrurile nu s-au schimbat, sau dacă da, atunci în rău cu urmări ale căror consecinţe nu se pot prevedea şi se face cu prisosinţă în textele ce vor să convingă că apocalipsa e mai aproape ca niciodată. Cauza este aceiaşi – trufia. Ca şi cum ar fi o noutate absolută, acum se vorbeşte de efectul Dunning-Kruger, sau de supraapreciere. Este o eroare de apreciere, consecinţă a unui mecanism de gândire vicios de evaluare care face posibil ca mulţi submediocri să se considere cu mult peste nivelul real de inteligenţă şi competenţă pe care o compensează făcând multă zarvă în jurul lor şi, din păcate, se bucură de succes. Pentru scriitorul Charles Bukowski „problema acestei lumi este că oamenii inteligenţi sunt plini de îndoieli, în timp ce cei mai proşti sunt plini de încredere, în toate împrejurările”. Consecinţele le vedem la tot pasul şi mai grav e nu că nu s-ar găsi soluţii, ci că ajunşi sus, „oamenii de nimic” blochează orice iniţiativă. Aşa apare şi se extinde neoplazic, criza ca un destin implacabil .

Alături fiind, vameşul, nu cuteza nici să ridice ochii spre ştiindu-şi păcatele, aşa cum fiecare dintre noi o facem până şi cu semenii noştri. Ca oglindă fidelă a sufletului, ochii îl mărturiseau şi, indirect, să-şi plece privirile spre pământ, spre pământul din care suntem făcuţi şi pe care vameşul ştia că la prihănit. Conştiinţa păcatului l-a smerit până într-acolo încât a început să se bată în piept, anume arătând că trupul este cel ce îndeamnă spre păcat. Spuneau bătrânii că trupul este o foarte bună slugă dar un stăpân foarte rău. Dorinţele trupului împing omul spre pofte ca începătorii ale păcatelor – lăcomia, mânia, desfrânarea toate putând duce până la ucidere. Toate depărtează pe om de Dumnezeu iar vameşul simţea acut durerea acestei despărţiri şi îşi bătea pieptul a pocăinţă pentru că inima îndeamnă şi la păcate cum îndeamnă şi la fapte bune. Sf. Evanghelist Marcu sublinia că „ceea ce iese din om, spurcă pe om. Căci din inima ies cugetele cele rele, desfrânările , hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea”. Hristos ştiind toate întreba: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?” Gândurile rele din propria inimă o îmbolnăvesc şi fac pe cel care le nutreşte să „moară de inimă rea”, căci răul dinlăuntru îl trage după el pe cel din afară. Cum lui Hristos nu-i sunt străine păcatele fiecărui, nu doreşte o înşiruire a lor, ci smerenia şi pocăinţa, spre cunoaşterea de sine ca temei al îndreptării de sine.

„Cel ce se laudă, în Domnul să se laude”

Mărturisim în fiecare zi că „nepricepându-ne la nici un răspuns” ne rămâne doar rugăciunea „Miluieşte-ne pe noi”. Da, noi nu ne pricepem decât la răspunsurile care se deschide spre tot altă întrebare ca să descoperim, mai devreme sau mai târziu, că ne rămâne doar ruga către Dumnezeu. Şi Maica Domnului a întrebat pe îngerul Gavriil care i-a adus veste minunată a întrupării Domnului: Cum va fi mie acesta? Întrebarea îşi avea rost căci era doar logodită cu dreptul Iosif mult mai în vârstă şi anume ca să-i protejeze nevinovăţia. Răspunsul l-a dat îngerul Domnului. Dacă luăm aminte cu sinceritate constatăm că nu ne pricepem la răspuns şi, nu odată, în faţa întrebării stăm ca înaintea unei porţi ferecate cu multe lacăte de nedeschis. Aşa se ajunge la situaţia în care vameşul, smerindu-se, roagă pe Dumnezeu: „milostiv fii mie, păcătosului”. Şi-a recunoscut condiţia şi a cerut ajutor, conştient că singur nu se va îndrepta niciodată, căci odată căzut, omul nu se poate ridica singur şi are nevoie de un ajutor să o facă. Păcătuim singuri, ascultând glasul celui ce îşi „învăluie” ura împotriva noastră în amăgitoare cuvinte pierzătoare de suflet. Şubrezenia argumentelor abil vicleşugite încurajează aplecarea spre încălcare a legii fără a putea să ne ridice; chiar dacă, prin absurd, ar dori-o nu o poate face, pierderea lui de sine fiind iremediabilă. Spre deosebire de fariseu, vameşul are o reală percepţie de sine, cunoscându-şi boala şi ştiind la ce medic să meargă, la Hristos, „doctorul trupurilor şi sufletelor noastre. Gânditorul şi poetul Blaga îşi vedea sufletul ca fiind „nimic şi de toate” iar căile vieţii nu trebuie îndreptate către afară de unde vin multe ispite, ci spre sinele interior unde se află chipul de neşters al lui Dumnezeu aşteptând răbdător lucrarea asemănării. Ultimul vers este tulburător prin adevărul pe care îl postulează: „Iar cerul tău se naşte/ Ca o lacrimă din plânsu-ţi”. Lacrimile sunt vestitoare ale împărăţiei cerurilor de care ne apropie, curăţind inima „prund de păcate”, care este „nimic şi de toate”. Ne mai arată poetul din Lancrăm (satul „ce poartă în nume sunetele lacrimii”) cum lacrimile, sunt un dar al lui Dumnezeu pentru Adam, după cădere, când văzând frumuseţea creaţiei în care presimţea Creatorul de care se despărţise, i-a cerut să-i ia vederea că splendoarea lumii şi „zâmbetele Evei” dureau şi „bietul om nu ştia să plângă”. „Atunci într-o clipă de îndurare, Dumnezeu i-a dat lacrimile.”

Spune Evanghelistul că „acela”, adică vameşul a plecat mai îndreptat la casa lui. Un Sfânt Părinte uitat atrage atenţi că dacă omul nu se smereşte, el nu va primi răsplata faptelor, care, în sine erau bune. Sf. Isac Sirul, in „Tratatul mistic” scrie că „răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”. Cuvintele pot tulbura dacă ne amintim că „credinţa fără fapte este moartă”. Neîndoielnic, însă credinţa sinceră te face smerit, cunoscând cu inima că fără de Dumnezeu, care îndeamnă prin Fiul Său „să fim buni cum Tatăl nostru cel din ceruri bun este”, nu putem face nimic. Nihil sine Deo. El ştia că numai mila Domnului este tămăduitoare şi mântuitoare, de „mila Domnului este plin pământul” şi spre ea năzuim cu credinţă mărturisitoare şi făptuitoare. Avem o nevoie absolută de mila lui Hristos pentru că suntem înconjuraţi de taine şi cum scrie poetul naţional „urechea te minte şi ochiul te-nşeală”. Încrederea în ştiinţă, omenească fiind, are limite structurale. Se spune că dacă imaginăm cunoaşterea ca sferă, fiecare nouă achiziţie, mărind-o, extinde spaţiul de contact cu necunoscutul. Mereu rămâne cu noi Domnul care vrea ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” sau, în altă parte, „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Rămâne tainica alinare a laudei Domnului şi David psalmodiază: „Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui”. Noi să ne alăturăm Sf. Ap. Pavel: „Cel ce se laudă, în Domnul să se laude” .

Sf. Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu

Cum în această săptămână l-am cinstit pe Sf. Grigorie Teologul, unul cintre cei trei mari ierarhi, trăitor în secolul IV, îngăduiţi să cităm câteva dintre cuvintele Sale despre Hristos, din antologicele „cinci cuvântări teologice”. Rostindu-le la Biserica Anastasia din Constantinopol a făcut ca, dacă la început, era doar o singură Biserică ortodoxă şi restul ariene, la plecare raportul se răsturnase – toate Bisericile erau ortodoxe cu excepţia uneia rămasă ariană. Să-L ascultăm cum descrie pe Hristos ca unul fiind deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu, făcut Fiu al Omului:

„…a biruit natura mai tare pentru ca eu să mă fac într-atât Dumnezeu cât s-a făcut El om: S-a născut dar se şi născuse (înainte de veci), din femeie dar şi din Fecioară, fără Tată aici şi fără mamă dincolo. Tot acest fapt aparţine lui Dumnezeirii. A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul care şi el era purtat în pântece şi care a tresăltat în faţa Cuvântului din pricina căruia s-a născut. A fost înfăşat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării când înviază; A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri, vestit de stea şi adorat de Magi. Cum te poticneşti de ceea ce se vede cu ochii, neintuind ceea ce poate fi cuprins cu mintea…A fugit în Egipt dar a pus pe fugă ereziile egiptenilor…A fost botezat ca om, dar a dezlegat păcatele ca un Dumnezeu, nu pentru că avea nevoie El însuşi de curăţire, ci ca să sfinţească apele; a fost ispitit ca om dar a biruit ca Dumnezeu, dar porunceşte să avem curaj ca Unul care a biruit lumea…Se roagă, dar aude pe alţii când se roagă…Este lovit cu pietre dar nu este prins. Întreabă unde este Lazăr ca om, dar înviază pe Lazăr căci era Dumnezeu…Îşi dă sufletul în mâinile Tatălui dar are putinţa de a-l lua…A simţit neputinţă, a fost rănit, dar vindecă toată boala şi toată neputinţa…Moare dar dă viaţă şi dezleagă moartea pre moarte. Este îngropat, dar înviază. Moare dar dă viaţă. Este îngropat dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus sufletele, dar urcă în ceruri şi va veni să judece vii şi morţii. Dacă acelea îţi dau prilejul rătăcirii (primele), acestea să-ţi împrăştie rătăcirea.” Alcătuirea lor simfonică este o taină prin care Domnul restaurează unitatea din diversitatea haotică uneori, simfonică alteori spre pacea pe care Hristos ne-a lăsat-o moştenire spre a trudi folositor arătându-ne în faţa vremelniciei ca păstori ai vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat şi a lui Hristos pe care L-a trimis ca „tot omul să ajungă la cunoaşterea Adevărului” care ne eliberează de moarte prin înviere. Mulţimea contrariilor care ne înconjoară ne face să ne simţim ca odinioară Petru pe ape, sau asemeni „trestii gânditoare” de care vorbea Pascal. Dar de nepreţuit e rugăciunea, împreună vorbirea cu Dumnezeu, pe care o invoca Arghezi: „M-aş umili acum şi m-aş ruga;/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea./Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/Şi adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Vedeti și: Credință și Cultură cu Elena Solunca Moise la Trinitas TV