„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”
Leproşii care cereau milă, stând departe au fost vindecaţi de Hristos după care i-a trimis la preoţi care să-i „vadă” şi să hotărască reintegrarea lor în comunitate. S-a întâmplat însă că din cei zece numai unul s-a întors să mulţumească şi a făcut-o spre mântuire. Aşa este: Hristos se apropie de cei care stau departe, dă lumină celui care este în întuneric, se duce spre cel slăbănog să-l vindece, onorează cu prezenţa Sa pe cel care vrea să-L vadă. De această dată, Zaheu, mai marele vameşilor, nu a trimis o slugă să-L invite pe Hristos la el, ci a venit singur doar să-L vad şi cum mulţime mare îl însoţea iar el era şi mic de stat s-a urcat într-un sicomor să-L poată vedea. Conştient de condiţia sa, nu-i trecea prin minte că i-ar fi putut fi gazdă; smerit, voia doar să-L vadă pe Cel despre care auzise că făcea minuni cum nu se mai făcuseră până atunci. Sf. Chiril al Alexandriei spune că „mulţimea”este mulţimea păcatelor care ne orbesc de nu-L mai vedem şi recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu. E acea mulţime a păcatelor care orbeşte omul şi-l face asemenea fariseilor care „văzând, nu vedeau” din pricina mândriei. Altfel, ei ar fi trebuit să fie primii care să-L recunoască pe Hristos – ştiau Scriptura, cunoşteau semnele, auziseră de minunile făcute. Mai mult, a înviat fiica unuia din mai mare lor. Cât de cumplită este această orbire dacă nu L-au recunoscut pe Cel pe care însuşi diavolul L-a numit „Fiul lui Dumnezeu”? La fel sunt şi fariseii de astăzi, care s-au răspândit peste tot încât fac viaţa mereu mai grea sub „acoperirea” unei frazeologii bine ticluită după „decalogul manipulării”. Spre deosebire de toţi care-L înconjurau pe Mântuitorul, singur vameşul a înţeles că pentru a-L vedea pe Hristos este nevoie să se ridice deasupra fărădelegilor pe care le făcuse prin pocăinţă, care, paradoxal, nu coboară ci ridică omul. Dacă trufia închide drumul spre mântuire, pocăinţa deschide generos calea spre împărăţia cerurilor. Ea este, în primul rând, un act de ridicare deasupra păcatelor spre a dobândi o vedere cât mai cuprinzătoare a lor, determinările şi posibilităţile de îndreptare. Poate Zaheu nu avea prea clară conştiinţa nevoii de mântuire, sau – cine să ştie? – o făcea din reflexul primordial al credinţei omului care-şi simte fragilitatea şi se recunoaşte a fi, cum spune Pascal, „trestie gânditoare”. Suspendat între tot şi nimic, omul îşi caută identitatea, şi-o alcătuieşte singur adeverindu-şi prin aceasta că este o minune cum îl considera Sofocle o spunea recunoscător David: „Îţi mulţumesc că m-ai făcut o fiinţă atât de minunată”.
„Coboară-te degrabă, că în casa ta trebuie să rămân”
Zaheu, nume care înseamnă „cel curat” sau „cel pur”, era mai mare între vameşi, o funcţie care nu se bucura de o imagine favorabilă pentru abuzurile la care se dedau mulţi dintre ei. Ispitele cu care se confrunta funcţia erau prea mari şi tentante şi cel care o executa nu prea le putea rezista. Şi totuşi. Ce-i lipsea lui Zaheu, până într-acolo încât să caute cu insistenţă a-L vedea pe Iisus, câtă vreme avea totul pentru o viaţă îmbelşugată?Să fi fost o simplă curiozitate? Nevoia de a căuta mântuirea, abia presimţită de sufletul său trudit de îndoieli şi căutări? Ca o ironie a sorţii, mai era şi mic de satură şi trebuit să se urce într-un sicomor, un fel de smochin, ale cărui fructe se numesc şi „roadele crucii”. Ascuns între ramuri, nu voia să fie observat, dar ţinea cu orice preţ să-L vadă pe Hristos, căci „avea să treacă” pe acolo. În el încolţise sămânţa mântuirii pe care orice om o poartă cu sine ca o taină în nădejdea împlinirii. Trimiţând la Cruce, sicomorul îi oferea un adăpost bun, ascunzându-l cu ramurile lui umbroase care făceau să poată vedea fără a fi văzut. Trunchiul acestui sicomor se mai poate vedea la mănăstirea Sf. Elisei din Ierihon ca mărturie că prin el a fost uitat pomul lui Adam şi astfel greşeala dintâi a fost, într-un fel, răscumpărată de dreptul Zaheu, care avea inima curată. Numele-destin şi firea, tot ce a urmat ne îndreptăţesc să gândim la una dintre Fericiri învaţă: „Fericiţi cei cu inimă curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”
Ajuns în dreptul pomului, Hristos a „privit în sus” spre Zaheu zicându-i: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Ca Fiu al lui Dumnezeu i-a spus pe nume, căci în faţa Lui suntem nume, adică destine, şi nu cifre cu care se poate juca cine ştie ce slujitor al celui rău. Ca o provocare, cuvintele lui Hristos luminează pe cel care era în întuneric: „Zahee coboară-te degrab, căci în casa ta trebuie să rămân”. Mai întâi, „casa ta”, ca o binecuvântare a familiei pentru că mântuirea este una a tuturor celor care, diferiţi fiind, formează o unitate, asigurând perpetuarea vieţii. Urmează imperativul divin „trebuie să rămân”, să aducă mântuirea, căci pentru aceasta a coborât Hristos, Cel fără de păcat, a trăit între oameni, asemenea noastră, arătându-ne cum putem şi noi să ne eliberăm de „rău şi de păcat”. Mai este ceva: Mântuitorul afirmase cât de greu se poate mântui un bogat, aproape imposibil, aşa cum este a trece cămila prin urechile acului. Şi iar ne este dat să vedem că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este posibil; nu atât pentru a-şi arăta puterea, pe care incontestabil o are, ci iubirea pentru om pe care-L doreşte eliberat de blestemul morţii. El este „puternic întru milă şi bun întru tărie”. La întrebarea „Cum a intrat Zaheu în împărăţia lui Dumnezeu?”, Fericitul Ieronim scrie că a fost posibil în momentul în care a renunțat la averile sale pentru a dobândi bogățiile din împărăția cerească. Să precizăm că Domnul nu a spus că bogații nu vor intra în împărăția lui Dumnezeu, ci că le va fi greu, căci greutatea este a bogăţiei materiale, a acelui „a avea” care depăşind limitele cuviinţei, erodează pe „a fi”. Iuda, apostol fiind, nu a înţeles şi L-a vândut pe Dumnezeu cu treizeci de arginţi şi singur s-a făcut „fiu al pierzării”.
Vameşul care a devenit apostol
Dorinţa de eliberare de rău, l-a făcut pe Zaheu să spună fără să stea pe gânduri faţă de toţi cei prezenţi: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” Mai întâi Zaheu îşi arată milostenia şi Fericitul Augustin atrage atenţia că aşa se cuvine a-L primi pe Hristos şi că, de fapt, „se şi afla în el şi vorbea prin el” după cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Hristos să sălăşluiască, prin credinţă în inimile voastre”. Renunţarea la bogăţiile acestei lumi, în care „necazuri vom avea” pentru că le şi pricinuieşte, se arată limpede a fi primul pas spre libertate ca şansă de a cunoaşte Adevărul. Să ne amintim că, la pescuirea minunată, Petru a urmat pe Hristos necondiţionat, pocăindu-se: „Ieşi de la mine Doamne că sunt păcătos.” Poate Hristos nu avea în gând să rămână în casa lui Zaheu însă a făcut-o pentru că mântuirea este o necesitate a fiecărui om şi renunţarea la bogăţie, la ceea ce este material, reprezintă condiţia sine qua non.
Aflat în faţa lui Hristos, Lumina lumii, Zaheu şi-a descoperit sufletul şi a văzut pasul următor – milostenia, zicând fără să stea pe gânduri: „jumătate din averea mea o dau săracilor”. Este ca şi am spune că doar jumătate din avere este trebuincioasă, cealaltă fiind pentru a da săracilor. Se spune că Sf. Vasile cel Mare spunea că haina care stă pe cuier nu era a lui, cum nici mâncare ce ne prisoseşte. Cuvintele lui Zaheu îl dezvăluie pe Hristos aflat deja în inima lui, după spusa Sf. Ap. Pavel ca Hristos să sălăşluiască în inimile noastre prin credinţă care, la rându-i, să lucreze prin iubire. Ca şi cum, până a-L întâlni pe Hristos, Zaheu ar fi fost orb şi abia acum desluşea coordonatele acelui „aici” unde se afla, vedea calea şi era hotărât să o urmeze. Orb era şi Bartimeu şi, vindecat de Hristos, l-a urmat făcându-se apostol.
Pocăinţa curăţeşte, milostenia sfinţeşte
Având o inimă curată, Zaheu şi-a simţit starea de păcat subliniind:„dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit”, hotărât să se supună Legii. E o mărturisire a stării de pocăinţă, semn al trezirii a conştiinţei că, om fiind, poartă în adâncul sufletului chipul lui Dumnezeu, de care se înstrăinase. A mai înţeles că este nevoie să aducă „roade vrednice” care sunt ale milosteniei. Prin pocăinţă s-a curăţat, prin milostenie a pus început îndumnezeirii şi fiindcă este greu, Hristos a spus că în casa lui trebuie să rămână, pentru că vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să vină”. La Dumnezeu nu există nicio formă de discriminare, pozitivă sau negativă, şi să ne gândim la tâlharul de pe cruce care a intrat primul în împărăţia cerurilor, după ce şi-a mărturisit păcatele şi a zis: „Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia Ta”. Mântuirea este o împreună lucrare a lui Dumnezeu şi a omului, voia bună a lui Dumnezeu şi acceptul omului care primeşte să participe la propria-i leliberare. E momentul în care mintea noastră se înalţă spre Hristos şi când Domnul Însuşi coboară în inimă şi putem auzi: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. După pocăinţă, Zaheu a primit bucuria trăită de a dărui, străină lui până atunci; o bucurie eliberatoare care l-a făcut vrednic de a fi „gazda lui Hristos”. Nu mai contau cârcotelile fariseilor care spuneau cum Iisus merge şi e mănâncă împreună cu păcătoşii, cum nu contează mândria pierzătoare de suflet faţă de milostenie care este „cheia care deschide porţile împărăţiei cerurilor”.
„Că şi acesta este fiu al lui Avraam”
Pas cu pas înaintăm spre desluşirea ultimei taine care umple inimile de bucurie sfântă: „Că şi acesta este fiu al lui Avraam” – un fiu nu după nume, ci „în duh şi adevăr” al celui care, asigură Sf. Ap. Pavel, este „părintele tuturor celor care au credinţă” caracterizat de Sf. Clement al Alexandriei ca „grabnic iubitor de străini”. El s-a arătat „credincios şi drept” urmând un drum al înţelepciunii, o paideia care se dobândeşte în timp, pas cu pas. A mai spus Hristos că nu a venit pentru cei „drepţi”, care asemenea unor oameni sănătoşi nu au nevoie de „doctor”, ci pentru cei păcătoşi: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”. Unii, ca Zaheu, ascultă chemarea înţeleg rostul pocăinţei ca metanoia, întoarcere a minţii spre cele bineplăcute lui Dumnezeu. Alţii, asemenea fariseilor, ştiutori „a toate” se ascund în spatele cuvintelor şi aşa apare şi se dezvoltă neoplazic corupţia cum constata David: „Când se urcă sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” pentru că „Se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face nedreptate, pe sine se binecuvântează.”
Văzând toate, Hristos spune spre mirarea multora că „şi acesta este fiul lui Avraam”, al credinţei în Dumnezeu pe care L-a recunoscut în Fiul Său. Prin Hristos şi noi, creştinii, suntem fii ai lui Dumnezeului celui Viu.. Am fost înfiaţi prin jertfa Lui şi, împreună suntem moştenitori ai vieţii veşnice care înseamnă „a Te cunoaşte pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Zaheu ne arată un drum al credinţei în „singurul Dumnezeu adevărat” şi o face nu ca fariseii prin vorbire deşartă, ci prin fapte care dă credinţei viaţă. Tradiţia spune că, după înălţarea la cer a lui Hristos, Zaheu a fost alături de Sf. Ap. Petru prin călătoriile sale misionare şi numit de întâiul chemat între apostoli primul episcop al Cezarei Palestinei, unde şi-a dat în pace sufletul în mâinile Domnului. Lui şi altora asemenea li se potrivesc cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur care scria despre minunile lui Dumnezeu spunea că „face din noroi grăunte de diamant şi din fiu al Gheenei, fiu al împărăţiei cerurilor”.
Povestea lui vameşului Zaheu este de natură să întărească în credinţă pe cei şovăitori sau care, doborâţi de necazuri, cred că Dumnezeu şi-a întors faţa de la ei. Alăturându-ne lui David să spunem împreună: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita binefacerile lui./ Pe cel ce curăţeşte fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale/ Pe cel ce izbăveşte de stricăciune viaţa ta;/Pe cel ce umple de bunătăţi dorirea ta./…Binecuvintează suflete al meu pe Domnul”.
Elena Solunca Moise
Sf. Părinte Maxim Mărturisitorul
Astăzi cinstim pe Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662), unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, a cărui viaţă este o pildă de dăruirea creştină, operă de o înţelepciune creştină ne e mereu folositoare şi ale cărui rugăciuni ne întăresc în credinţa. Opera lui este un reînnoit început de drum cuprinzând deopotrivă scrieri dogmatice,descrieri ale vieţii contemplative, sfaturi ale vieţii ascetice. Gândirea lui, expresie mărturisitoare a „urmării” lui Hristos se regăseşte în scrierile dogmatice, liturgice, hermeneutice şi filocalice. Între ele, se detaşează „Ambigua”, o dezvoltare a concepţiei Sf. Grigorie de Nazianz. Trăsăturile gândirii lui au fost dezvoltate şi diversificate de alţi Sfinţi Părinţi cum sunt Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigorie de Palama. Părintele Dumitru Stăniloae ne-a dăruit o traducere a principalelor sale scrieri în volumul II din seria „Filocalia”, din care am reţinut spre a dărui întru cuvenită bucurie sfântă.
Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea; vestejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată.
Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui. Prin urmare, cel ce stinge dragostea prin vreuna din acestea încă n-a cunoscut care este scopul poruncilor lui Hristos.
Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.
Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.
Cititi si Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre libertatea personală
