Am început postul la capătul căruia vom trăi bucuria minunată a Naşterii Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Preacurată Fecioară Maria, plinire a desăvârşitei curăţenii sufleteşti. De la Maica Fecioară deprindem deprindem iubirea ascultătoare de Dumnezeu ca temei al libertăţii: „Fie mie după cuvântul tău.” De la Maica Sfântă învăţăm cum să ne îmbogăţim în Dumnezeu, singura bogăţie demnă de a fi râvnită pe acest pământ. Doare ea, între pământeni are „puterea însoţită de voire”. Altfel, încă Psalmistul spunea că „bogăţia de ar curge pe pământ, nu vă lipiţi inimile de ea”. Pentru Solomon, „cel ce-şi pune nădejdea în bogăţia lui se veştejeşte, iar cei drepţi ca frunzişul odrăslesc.” Întrebat de Dumnezeu „Ce să-i dau?”, el a cerut „înţelepciune şi pricepere”. Fiecare cere lui Dumnezeu ceva anume şi uneori ne supărăm chiar că ruga nu ne este împlinită, invidiind pe cei care se bucură de ce noi nu avem. O arată expresii de felul „i-a pus Dumnezeu mâna în cap”. E poate timpul să ne întrebăm dacă nu tocmai goana după averi lumeşti ne-a adus în derizoriul acestui timp pe care îl trăim ca semn de sfârşit al consumismului ca fapt şi, mai ales, ca mentalitate. Într-un fel sau altul toţi suntem moştenitori şi datori de a şti cum să respectăm această moştenire. Hristos dă un răspuns lămuritor deşi se pare că, încă orbi, nu-l înţelegem toţi prin lucrarea faptelor vrednice de a fi urmate.

„Vedeţi, păziţi-vă de toată lăcomia”

La Mântuitor a venit, „cineva”, un oarecare asemenea fiecăruia dintre noi rugându-l să spună fratelui său să împartă moştenirea rămasă de la părinţi. Răspunsul poate nedumeri: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” „Omule”, cuvânt pe care nu-l mai rosteşte niciodată şi care sună ca o deşteptare la adevărata condiţie umană de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Nu ca să judece lumea s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, ci cum mărturisim în Crez, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Pilda de astăzi înfăţişează desăvârşit aceste cuvinte care ne stau ca început de drum spre urcuşul duhovnicesc spre peştera din Bethleem unde „s-a născut Mesia”. La cea de a doua venire, după învierea celor adormiţi, Hristos ne va judeca pe toţi, punând nou temei al „vieţii ce va să vină”. Pilda de astăzi atrage atenţia asupra sensului vieţii despre care Părintele Stăniloae scria că este „eternizarea persoanei”, înfrângerea vremelniciei şi biruinţa veşniciei.

Ca Mântuitor, Hristos învaţă că strângând comori pentru ce va să vină să n-o facem din cele ale vremelniciei păgubitoare, ci ale celei care să poată rodi în veşnicie. Spune nouă tuturor, celor de sub vremi: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul averilor sale”. Mai întâi, vedeţi, fiţi cu luare a minţii la toate şi apoi păziţi-vă de „toată lăcomia” căci viaţa nu este avuţie. Dacă Adam nu ar fi dorit mai mult din toate câte le primise de la Dumnezeu şi ascultând pe vrăjmaş a mâncat din singurul fruct interzis nu ar fi căzut în aria strâmtă a lui acel „aici”, al clipelor repede trecătoare. Sf. Ioan Gură de Aur învaţă: Hrăneşte-ţi trupul dar nu-l omorî prin lăcomie”. Lăcomia este o sinucidere lentă dar sigură, semănând în jur boli, suferinţe şi necazuri de toate felurile. Este, în felul ei, o trufie a pântecului cum trufia este o lăcomie a sinelui de sine şi pentru sine.

Unui bogat ca oricare „i-a rodit ţarina” nu pentru că el a muncit-o şi poate din această cauză nu s-a gândit o clipă să ducă slavă lui Dumnezeu. Munca l-ar fi învăţat s-o facă, arătând cât de mult depinde omul de darurile pe care le-a primit. Cum nu muncea, el trăia doar ca să mănânce, poticnindu-se în aşa-zisele bunuri ale acestei lumi şi de aceea a meritat să i se spună „nebune”. Nebune, adică acel care nu este bun cum îndeamnă Hristos: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este”. Dar, bogatului subjugat de bunăstarea propriei persoane (nu personalităţ!) nu-i trecuse prin minte, fie doar ca o străfulgerare să dea, cât de puţin, unui sărman. Ne amintim de bogatul nemilostiv care nici nu l-a văzut pe Lazăr în sărăcia sa, dar l-a văzut dar l-a văzut în sânul lui Avraam. E aici un hotar, dincolo de care „sinele” se face deşertăciune a deşertăciunilor câtă vreme, cum se spune în popor „bogatul nu crede săracului”, iar de crezi doar în tine însuţi sfârşeşti în abis. Poate şi Iuda, deşi apostol, nu a crezut în Hristos ci în sinele într-atât dornic de bani, simbolul avuţiei materiale, încât l-a vândut chiar pe Fiul lui Dumnezeu. Orb fiind, nu ştia că dacă tot ce e pământesc se poate vinde şi cumpăra, Dumnezeu nu poate fi subiect de tranzacţie. Orb era şi bogatul, orbit de mulţimea roadelor, pe care, privindu-le se bucura uitând de toate ca şi cum erau sumumul a tot ce poate fi viaţă pe pământ. O singură grijă avea bogatul – ce va face cu toată bogăţia venită peste noapte şi pentru care – iată! – nu era pregătit? Şi o soluţie pe potriva egoismului său pustiitor – să dărâme jitniţele pre mici pentru bogăţia roadelor şi să ridice altele mai mari şi mai încăpătoare. Atât, nimic mai mult sau altceva! Într-o singurătate deplină, având ca însoţitor doar propriul suflet cu care să vorbească i-a spus: „Suflete, ai multe bunătăţi pentru mulţi ani. Odihneşte-te şi mănâncă, bea şi te veseleşte.” Mulţumit, va spune sufletului, fiindcă şi bogaţii au suflet dar unul risipit în zgura preocupărilor care îi ţin subjugaţi de cele pământeşti. Spre luare aminte spunea David: „Nimeni nu poate să scape de moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare,/Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face,/Fiecare vede că înţelepţii mor ca şi cei neînţelepţi şi nebunii şi lasă altora bogăţia lor/ Mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi numit-au cu numele lor pământurile lor.”

Bogăţia, slujitor rău care-şi ucide stăpânul

Sf. Ioan Gură de Aur ne întreabă şi pe noi: „Ţi se pare că bogăţia este vrednică de râvnit şi de dorit deoarece cultivă în sufletele noastre cele mai mari slăbiciuni, deoarece preschimbă mânia în faptă, deoarece umflă baloanele de săpun ale slavei deşarte, deoarece trezeşte în noi mândrie? Tocmai din aceste motive trebuie să te fereşti de ea, neîntorcându-ţi nici măcar capul ca să o priveşti.” Mai spune Sf. Ioan Gură de Aur că nu ar fi greşit dacă am „numi bogăţia slujitor nerecunoscător,slujitor ucigaş, care îşi omoară stăpânul”. O face prin nesaţul care îl generează şi care tulbură gândirea, induce o altă ierarhie valorică, total opacă la ceea ce se petrece în jur, obsedată de „a strânge” bogăţii pentru care omul se poate război cu toată lumea, chiar şi cu fratele său. „Aşadar, bogăţia este trădător, trădător fugar şi ucigaş. Atunci când nu te aştepţi îţi scapă şi te părăseşte şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor.”

Viitorul bogaţilor este unul precar, căci tot ce este material este supus stricăciunii şi scris David că „bogaţii au sărăcit şi au fămânzit dar cei ce-l caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”. Amândoi, şi bogatul şi săracul au nevoie unul de altul, dar nevoia celui bogat este mai mare. Sfântul cel cu cuvinte de aur merge mai departe şi propune să ne imaginăm două cetăţi – una a săracilor şi alta a bogaţilor. În cea de a doua nu va exista nici un fel de muncitor şi atunci apare întrebarea crucială: cum vor putea trăi, ei nefiind în stare de nimic şi având doar aur şi argint? Atunci, unde e nevoie de bogaţi? Ce urmează sună ca un verdict: „Bogaţii sunt nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni…Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat.” De altfel, egoismul până le egolatrie este o condiţie a strângerii bogăţiei. Cum ne aflăm în criză pandemică e poate timpul să ne gândim la o cultură a chibzuinţei, soră cu iscusinţa cum o recomandă un proverb românesc uitat.

Hristos spune că bogaţii vor intra atât de greu în împărăţia cerurilor încât mai uşor e ca să treacă „o cămilă prin urechile acului”. Şi ce bogăţie poate avea un om pe pământ care să fie mai presus de împărăţia cerurilor? Să avem mereu în minte cuvintele Sf. Ap. Pavel că „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Departe de asemenea gânduri, bogatul nu voia pentru sufletul său decât mâncare şi băutură, veselie pământeană, străin de drepate şi pace, crezând că veselia lumească poate înlocui bucuria de a fi, reală doar în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele în care desluşeşti chipul Creatorului. Mergând la templu, apostolii Petru şi Ioan, cel mai mare şi cel mai mic, au întâlnit un paralitic căre le-a cerut bani. Zis-a Petru: „Argint şi aur nu am; dar ce am, din aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!” Aşa s-a petrecut şi, însănătoşit, a intrat în templu aducând salvă lui Dumnezeu.

„Cele care le-ai strâns cui vor rămâne?”

Nu a terminat bine cu planurile de viitor, că Domnul i-a şi arătat care este acesta: „Nebune, la noapte şi se va lua sufletul. Şi cele pe care le-ai strâns cui vor rămâne?” Dramatică întrebare cu atât mai mult cu cât nu se spune că ar fi avut o familie sau prieteni. Iubindu-se numai pe sine, nu afla loc în sufletul să pentru iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni. Dacă l-ar fi iubit pe Dumnezeu, mai întâi Lui i-ar fi adus jertfă şi David spune că „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”. Nici un asemenea gând nu a trecut prin minte bogatului şi Sf. Ioan Damaschin scrie că „toate sunt mai neputincioase decât umbra. Toate sunt visuri înşelătoare pe care, într-o clipeală moartea le apucă. Când dobândim lumea, în groapă ne sălăşluim”. Sunt cuvinte pline de tâlc dar care nu sunt auzite sau sunt rostite fariseic nefiind crezute nici de cei care le rostesc spre „îndreptăţire” propire. Apoi, trăim într-un timp dominant de o adevărată cultură(dacă se poate spune aşa) agresivă a reclamelor, concepute numai în termenii unor superlative absolute de tipul „preţ fără concurenţă”. Viclenia este atât de mare încât, dacă preţul este mare, se argumentează perfid: „fiindcă meriţi” fără să se spună pentru ce şi cine decide. Răul cel mare este că prin asemenea „mijloace de promovare” se încurajează consumismul şi cel mai adesea în dauna calităţii. Rezultatul: creşterea numărului de îmbolnăviri şi e bine să ascultăm medicii care vorbesc de sindromul metabolic, o antecameră a morţii.

Şi dacă tot trăim prin „promovări” de tot felul necesar şi util ar fi o cultură a milostivirii înţeleasă ca formă superioară a demnităţii şi nu ca „pomană” conjuncturală, prin efectele ei materiale şi mai ales siprituale, ar fi salutară pentru criza în care suntem care, paradoxal, face deliciul fariseilor de toate tipurile. Aruncând o monedă unui cerşetor îţi adormi doar conştiinţa că faci milostenir. Aminte să luăm la lecţia dată de dreptul Iov care atunci când şi-a pierdut bogăţia a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat”. Sărac a fost şi Sf. proroc Ilie dar fericit că Domnul i-a ascultat rugăciunea iar când s-a întristat gândind că este singurul care apăra credinţa în Dumnezeu, Domnul însuşi i-a spus că mai sunt ca şapte mii de bărbaţi care nu se închina lui Baal. Apoi i s-a arătat, nu în cutremur, nu în vifor, ci în adierea blândă care este a milostivirii. Sărc cum era, avea doar o singură haină din păr de cămilă pe care a dăruit-o ucenicului său Elisei, care s-a bucurat mai mult decât cine ştie de ce purpură împărătească şi s-a dovedit că avea pentru ce, devenindu-i urmaş întru sfinţenie. Darul a fost îndoit căci Elisei a fost proroc şi făcător de minuni. De pierdem bogăţii sau puţinul pe care îl avem, să spunem cu inimă deschisă: Slavă lui Dumnezeu. E greu, dar rostind astfel, învaţă Părinţii cei din vechime îl rănim de moarte pe vrăjmaş care nu va mai avea ce să facă. Scrie Sf. Ioan Gură de Aur: „Diavolul dacă vede că te-ai necăjit din cauza banilor şi că te ridici împotriva lui Dumnezeu nu va înceta să-ţi provoace ispite asemănătoare. Iar dacă vede că întâmpini cea mai mare nenorocire cu răbdarea lui Iov, va înceta să te mai războliască, ca să nu-ţi facă, fără să vrea aceasta, cununi strălucitoare…Tu vei primi …însutit de toate dacă rabzi cu cu vitejie duhovnicească nenorocirile care ţi se întâmplă şi, mai important, vei moşteni viaţă veşnică, de care doresc să ne bucurăm cu toţii”. Să spunem cu străbunii „Aduc slavă lui Dumnezeu cum mă găsesc” şi „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

Rămâne deschisă o întrebare crucială: „Ce poate da omul ca să-şi salveze sufletul?” Răspunsul este dat de David: „Paharul mântuirii îl voi lua şi numele Domnului voi chema.” Chemând pe Domnul neîncetat vom fi dimpreună lucrând cu El porunca singura poruncă nouă:: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi” şi s-o facem îngemănând vorba şi fapta” neaîncetat. Tradiţia spune că Sf. Ap. Andrei, făcând mult bine şi nu puţine minuni, când era întrebat ce voia în schimb, refuza totul, zicând: „Pe tine pentru Hristos”. Cu îngăduinţa Dvs. am pleda pentru pentru o reală cultură a milosteniei făcută în duhul iubirii adevărate, nu pentru slavă de la oameni care e deşartă, ci ca numele să ne fie înscrise în cer. După ce ne-am rugat pentru toate ziditoare ale vieţii, la Sfânta Liturghie spunem „Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Să-i dăm lui Hristos viaţa noastră cum El şi-a pus-o pentru noi ca să primim viaţă veşnică. Lui să-i urmăm având în minte cum, după ce a făcut voia Tatălui, răstignit pentru noi pe Cruce a rostit apoteotic: „Doamne, în mâinile Tale dau sufletul Meu”. A înţeles prea bine Vasile Voiculescu: „În imensul iureş de dreaptă urgie/ Când însăşi stelele de spaimă s-or scutura/ Chiar de m-ar osândi gura Ta pe vecie,/ Auzindu-Te, inima mea se va bucura.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online