Cu adevărat, minunat este Domnul întru sfinţii Lui spunea psalmistul, fapt deplin ilustrat de toţi care, oameni fiind şi între oameni trăind, înţeleg să plinească voia Domnului aşa cum, în ceruri, o fac îngerii. Hristos cheamă pe toţi cei care vor să-i urmeze să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi să-L urmeze pe drumul desăvârşirii pe care Însuşi L-a străbătut ca Om.. Nu are importanţă, locul sau vârsta sau meseria, dacă eşti bărbat sau femeie, bogat sau sărac, stăpân sau rob, ci voia dea fi asemenea Lui cu care Părintele ceresc a înzestrat pe fiecare, darul care ne ajută să ne vedem chipul Său în inima noastră. E minunat şi faptul că sfinţenia dă marea şansă ca omul să-şi afirme personalitatea în unitatea şi unicitatea ei afirmată în lume, iar sfinţii au ales din toate cele îngăduite pe cele care i-au zidit. I-a întărit credinţa, acea vedere a celor nevăzute, cele văzute fiind mărginite şi mărginind, cele nevăzute trecând spre dincolo spre veşnicie, sporind în lumina care este în noi. De acolo, fac tot voia „Celui ce pe toate cu înţelepciune le-a făcut”, fiind sprijin şi ajutor pentru acei care îşi trec paşii vieţii pe pământul din care suntem făcuţi spre a ne întoarce însemnându-l cu urmele faptelor noastre. Dintre ei, astăzi îl cinstim pe Sf. Dimitrie cel nou, Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului ale cărui sfinte moaşte se află la Catedrala Patriarhală.
Sf. Dimitrie Basarabov a trăit în secolul al XIII pe timpul Ţaratului vlaho-bulgar sau al doilea ţarat bulgar, cu o alcătuire apreciată de Florin Constantiniu ca având un caracter multinaţional. Părinţii lui erau oameni săraci care nu au avut posibilităţi să-l trimită la şcoală, copilul fiind nevoit să muncească pentru a-şi câştiga cele necesare traiului. A păstorit animalele sătenilor preumblându-se pe colinele din preajma Dunării, pe văile râului Lom, o îndeletnicire obişnuită; una care familiarizează omul cu frumuseţile naturii ce trimit la Creator şi, totodată, cu răspunderea pentru vieţuitoarele încredinţate. încredinţate. Părinţii, creştini fiind, l-au educat în spiritul învăţăturii lui Hristos, una a Iubirii care dezmărgineşte vremelnicia. Mergea la Biserică, aşa cum o făceau mai toţi pe acea vreme, ţinea rânduiala sărbătorilor, postea se împărtăşea, făcea milostenie din puţinul pe care îl câştiga. Înaintând în ani, a cunoscut nişte călugări din preajmă şi a simţit că acesta viaţa căreia vrea să i se dedice în întregime. Într-un fel o trăise şi până atunci, împlinind cele trei voturi – castitatea, smerenia sau ascultarea şi sărăcia. A venit şi vremea când s-a hotărât să se călugărească şi, lepădându-se de sine, ş-a luat crucea şi a urmat lui Hristos vieţuind într-o mănăstire. Nu se ştie precis câţi ani a petrecut acolo, dar este sigur că prin viaţa sa pustnicească s-a făcut pildă vie monahilor; nu se ştie nici când anume şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Tradiţia spune că, atunci când a simţit apropierea sfârşitului, s-a îndreptat spre râul Lom s-a aşezat între două pietre ce imaginau un sicriu dându-şi sufletul în mâinile Domnului.
Trecut-au ani fără număr şi, după o ploaie puternică, locul a fost acoperit cu pietriş, asemenea şi trupul lui, aşa încât totul părea pecetluit. Dar, ştim că Domnul descoperă, la ceasul potrivit, ceea ce este acoperit spre a face cunoscută sfinţenia ca biruinţă asupra trecătoarei noastre vieţi. Descoperirea este pilduitoare pentru felul în care Dumnezeu lucrează pentru binele omului după legi pe care singur şi le pune şi cu o înţelepciune de care omul beneficiază, adesea uitând să fie recunoscător. Descoperirea a fost şi ea o minune. Era o fată bolnavă grav şi fără speranţe căreia Sfântul până atunci neştiut i s-a arătat în vis spunându-i unde este şi că se va însănătoşi dacă părinţii îl vor scoate din apa râului. Se spune că pe acel loc apărea adesea o lumină care îi vestea sfinţenia. Copila a spus părinţilor care, împreună cu alţi săteni împreună cu preotul au plecat într-acolo şi, căutând, au aflat trupul curat neatins de semnele putreziciunii, ale păcatelor ca nişte peceţi ale întoarcerii în abisul morţii. Tânăra atingându-se doar de Sfânt s-a însănătoşit pe dată iar vestea s-a răspândit în tot ţinutul. De peste tot veneau oameni bolnavi şi plecau însănătoşiţi spre mare slava lui Dumnezeu care vrea, după cuvintele lui Hristos, ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”, ajungând la conştiinţa adevărului. Hristos voieşte,ca Fiu al lui Dumnezeu care s-a făcut anume Fiu al Omului ca să descopere Adevărul, să ne arate Calea şi să ne dăruiască Viaţă din Viaţa Sa.
Întorcându-n iar, spunem: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” şi, cum scrie Sf. Apostol Pavel: Dumnezeu a ales „pe cele slabe ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”. Pentru asta S-a făcut „înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate Francis de Assisi, a rămas în Bucureşti ocrotind oraşul şi locuitorii săi cu aceiaşi discreţie şi milă ferindu-ne de răul cel din afară şi cel din noi înşine. Ne ducem la sfintele moaşte purtaţi de necazuri sau boli, de interese şi dorinţe, poate nu întotdeauna cuvios gândite, şi ne rugăm iar Sfântul le plineşte chiar dacă noi, furaţi de ale zilei, uităm să-i mai mulţumim. Şi suntem datori cu recunoştinţă pentru tot ce a făcut, ştiut şi neştiute ş, de-ar fi să-i cerem astăzi, într-un timp al „spectacolului” care va trece ca toate celelalte, ceva, l-am ruga să ne ajute să deprindem smerenia sa, semn al credinţei adevărate şi puternice, ascultarea lucrătoare a voii lui Dumnezeu ca semn al supunerii faţă de Cel ce ne-a făcut vu mâinile Sale din pământ şi a suflat peste noi din Duhul Său; cuviinţa ca mod de a trăi creştineşte, adică „fiind în lume” (păcate), să nu fim ca ea şi să căutăm mai întâi, şi mereu, împărăţia cerurilor după care, prin nemăsurata bunătate a Domnului, toate celelalte se vor adăuga nouă. Am spune, mai ales smerenia (neînvăluită cum spunea un Sfânt Părinte că pe aceasta o întâlnim pe toate drumurile!) căci, scria Sf. Ap. Iacob că „ Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har; să mai cerem şi răbdarea ştiut fiind că doar cel care rabdă până la capăt se va izbăvi de capcanele de tot felul pe care le întinde diavolul. E greu mai ales astăzi într-un timp al spectacolului amăgitor, al derizoriului care se vrea valoare, vremea când, scria Psalmistul „ajung sus oamenii de nimic şi nelegiuiţii mişună pretutindeni” . Aşa este, dar să nu uităm că Hristos a spus: În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”
Ocrotitor al Bucureştiului şi locuitorilor săi, Sf. Dimitrie Basarabov ne arată un drum al „jertfei fără sânge”, jertfă totuşi şi câteodată anevoie de suportat. Viaţa lui este, cu îngăduinţa Domniilor Voastre, un leac bun pentru bolile veacului. Altminteri, zadarnic ne lamentăm pe toate vocile şi în tot locul de ravagiile crizei, făcând-o spre a ne „înălţa” pe noi şi nu pentru a cerceta şi afla soluţii. Nu suntem oare într-o criză a…„smereniei”? Spunea Sf. Ioan Gură de Aur că dacă „mândria este moartea virtuţilor şi maica păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.” Sfântul ocrotitor al Capitalei şi al nostru, al tuturor, dă o pildă cu adevărat vrednică a fi urmată şi cuviincios ar fi s-o facem zi de zi credinţă puternică, deplină iubire şi îngăduită speranţă. Aducând slavă lui Dumnezeu în tot timpul şi pentru toate vom descoperi cum, primindu-L pe Hristos, „împăratul tuturor”, împărăţia cerurilor este în noi ca milostivire. Ea este împlinirea chemării Sf. Ioan Botezătorul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” pilduitor înfăţişată de Hristos în cele şapte parabole ale Sale. Sintetizate de Sf. Ap. Pavel ele sunt „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Pe toate să le punem la inimă refuzându-ne „spectacolului” acestei lumi a zădărniciei în care, totuşi, Domnul ne arătă Lumina cea adevărată a Sfintei Treimi.
Elena Solunca Moise
