Elena Solunca Moise

La poarta cetăţii Nain, Hristos, „Învierea şi viaţa”, care tocmai  o însănătoşise pe sluga sutaşului, s-a întâlnit cu însăşi moartea, care îl întâmpina  în chipul unui tânăr, singurul fiu al unei femei văduve. Reprezentant al cârmuirii, sutaşul nu s-a socotit pe sine vrednic de a-L avea oaspete pe Hristos, dând măsura credinţei sale  şi  iubirii pentru un semen al său mai mic. Când Hristos a spus „venind îl voi vindeca”, sutaşul a mărturisit că nu este „vrednic” să intre în casa lui şi credinţa că e îndeajuns să rostească cuvânt şi sluga se va vindeca. Aşa a şi fost fiindcă, în logica divină,  toată zidirea ascultă de cuvântul Ziditorului, care „a spus şi s-a făcut”. Uimită de minunile făcute de Hristos şi de „puterea” cuvintelor, mulţimea da mărturie că  era „proroc puternic”şi-L urmau pretutindeni. Din cetate ieşea, deci,  convoiul ce însoţea o văduvă al cărei singur fiu murise şi veniseră mulţi să-i mângâie durerea, căci mai mult nu se poate  face. Moartea nu iartă, nu se uită, nu cunoaşte milă şi-şi ia victimele la buna ei voie, străină de orice fel de îngăduinţă câtă vreme, prea bine ştim, este lucrarea vrăjmaşului, urâtor de Dumnezeu şi om. Moartea mai este însă  şi aceea care ne solidarizează, ne face conştienţi, odată mai mult, de precaritatea condiţiei noastre deplânsă de psalmist: „omul cu deşertăciune seamănă, zilele lui ca umbra trec”.  Constata Cioran că „taina tainelor” este că „ se moare dintotdeauna şi cu toate acestea moartea nu şi-a pierdut din prospeţime”.

Toate trec şi se duc şi rămâne  durerea pe care lacrimile o mărturisesc şi-i întreţin „prospeţimea”  a neputinţă şi mângâiere, expresie a iubirii faţă de semen ivită din iubirea pentru Dumnezeu Cel a-toate-făcător şi ţiitor. În Evanghelii sunt prezentate trei învieri –  a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – punctând împrejurări diferite, semnificative pentru condiţia omului ca fiinţă pentru care moartea pe care şi-a pricinuit-o singur devine, prin Hristos, „spre înviere”.  Nu, Dumnezeu nu a făcut moartea, el a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa ca să stăpânească pământul. Romanticul Eminescu, răzvrătit în faţa morţii unei fete tinere, proclama: „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”. Moartea rămâne pentru totdeauna hotarul de netrecut al vieţii, de unde începe veşnicia.  Biruitoare este  viaţa şi scrie Blaga: „Viaţa mea!/ O clipă de-ar fi fost să ţie,/ Am întrerupt cu ea o veşniciie/ Şi-am ispăşit cu suferinţi – o mie”.  Dumnezeul nostru este Dumnezeu al vieţii, învingător al morţii, Ziditorul şi Făcătorul, care „a zis şi s-a făcut, … a poruncit şi s-au zidit”. Aşa ni se înfăţişează la intrarea în Nain „Cel ce vrea ca tot omul să vieze şi la cunoştinţa adevărului să vină”.

Pentru biata femeie era a doua moarte, după aceea a bărbatului şi perspectiva singurătăţii, cu toate suferinţele şi privaţiunile ei, era aproape de nesuportat. Se părea că şi cuvintele o părăsiseră, durerea fiind un accident al raţiunii de a fi, iar ea se simţea ca nemaifiind. Nu ştia, nu avea cum să ştie că învierea este posibilă atunci când este făcută de Fiul lui Dumnezeu; pentru ea moartea era sfârşitul definitiv şi singurătatea un blestem. Să ne amintim că atunci când a făcut omul, Dumnezeu, privind la cele făcute a zis de fiecare dată că sunt „bune”. Doar despre om a zis că  nu  e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva din coasta sa. Omul este, dintru început,  o existenţă  întru comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu şi consistenţa acestei comuniuni este dată de Iubire, Dumnezeu Însuşi fiind Iubire.

Moartea dă sens îndumnezeitor vieţii

Moartea este pentru mereu cea mai desăvârşită lecţie de viaţa care astfel capătă sens îndumnezeitor. Albert Malraux spunea că a vorbi despre moarte este una din posibilităţile raţionale de a vorbi despre sensul vieţii. Şi dacă moartea oricărui om este prilej de durere, cu atât mai mult aceea a unui tânăr care parcă e şi nedreaptă, ca o privare de  un dar făcut de Dumnezeu. Hristos, Biruitorul morţii, spune simplu femeii: Nu plânge! Nu are rost să plângi moartea atunci când e de faţă Însuşi Dătătorul vieţii. Şi totuşi, a plâns şi Hristos când a aflat că Lazăr, prietenul său, murise de patru zile iar cei prezenţi au constatat: Ce mult l-a iubit. L-a chemat pe nume, căci la Dumnezeu suntem „nume”, nu cifre dintr-un şir nedefinit. A zis: „Lazăre, vino afară!”, ieşi din întunericul care te-a cuprins ca să te faci un fiu al luminii.  De această dată, lui Hristos „i s-a făcut milă” de sărmana femeie şi, aproape fără să stea pe gânduri i-a spus:”Nu plânge!”. Sună ca o provocare şi chiar este, într-un anume fel.  Cel care Însuşi spusese că voieşte milă şi nu jertfă, acum  este cuprins de milă, împreună trăire a suferinţei, dezvăluind-o ca dăruire neprecupeţită pentru cel în necaz şi durere.  Îndeobşte, „nu plânge!” denotă încurajare în faţa unei situaţii  din care nu este ieşire şi, ca urmare, trebuie primită cu resemnare  pentru că nu se poate schimba nimic. Nu însă  şi de această dată, când cuvintele erau rostite de Hristos, Adevărul care, cunoscut, eliberează pentru totdeauna de moarte. Cuvântând mulţimilor  de la înălţimea Hristos a asigurat că: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” E vorba de plângerea păcatelor proprii pe care lacrimile le curăţesc, însă acum mama plângea păcatele fiului şi, cine ştie, poate şi ale ei.

Hristos este  Fiul lui Dumnezeu care „a zis şi s-au făcu, El a poruncit şi s-au zidit” şi în El, cum presimţea Psalmistul  „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat. Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit”. „Adevărul” a „răsărit din pământ”, născut din Fecioara Maria, naşterea Sa îngemănând pe vecie Iubirea purtătoare de grijă a Părintelui ceresc şi iubirea ascultătoare a Neprihănitei fecioare. Este iubirea transfigurată în milă ca semn al păcii dăruite de Hristos ca jertfă a Iubirii Celui ce pe toate le-a făcut cu înţelepciune.  Dreptatea a privit din cer, distanţa până la om fiind acoperită cu o nemărginită iubire ce a împodobit viaţa cu perspectiva desăvârşirii, ce trece dincolo de moarte prin înviere. Viaţa sfârşită în moarte nu este desăvârşită. Înainte de a rosti cuvintele dătătoare de viaţă, Hristos  „s-a atins” de tânărul mort ca şi cum astfel i-ar fi dat viaţă din viaţa Lui.  Presimţea această putere femeia cu scurgere de sânge care, doar atingându-se de Hristos, „a încetat curgerea sângelui ei” dezvăluind cu credinţa ei că este îndeajunsă şi  atingerea de Hristos ca viaţa să fie readusă în matca ei. La Înviere, apostolul Toma a dorit să pună degetul pe urmele cuielor ca să se convingă de adevărul celor rostite de apostoli că Hristos a înviat. De această dată, Hristos Însuşi s-a atins de tânărul fără viaţă.   Valoarea cu adevărat răscumpărătoare este  a cuvintelor rostite ca şi cum tânărul ar fi fost viu, scufundat într-un somn atât de profund încât  nu auzea nici jalea propriei mame. Mai mult,Hristos a continuat poruncind tânărului ca şi cum era în viaţă: „Tinere, ţie îţi zic scoală-te”. Cum vorbeşti cu un mort? Numai Dumnezeu o poate face şi Evanghelistul Luca povesteşte cum tânărul „s-a ridicat şi a început să vorbească”, întărind astfel faptul că era viu şi deplin conştient.  S-a ridicat din moartea în care îl trimisese păcatele lui şi, cine ştie, poate şi ale părinţilor pe care le răscumpărase cu moartea sa căci spune o vorbă străbună că părinţii mănâncă sau nu aguridă, dar copiilor le strepezesc dinţii.

Cei care veniseră să-l conducă pe ultimul drum s-au risipit care pe unde aveau treburi – unii la casele lor, alţii la văduvă gândind că mai pot afla câte ceva de la cel înviat iar alţii se vor fi alăturat ucenicilor care-L însoţeau pe Hristos cum se întâmplă în asemenea situaţii. Toţi însă erau ca încremeniţi, fără a mai putea rosti un cuvânt căci „i-a luat frica pe toţi”. Între ei şi ucenicii Sf. Ioan Botezătorul, cel care, întrebat dacă este Mesia a răspuns: „Nu nu sunt eu, ci vine după mine Altul căruia nu-i sunt vrednic să-i dezleg nici cureaua  încălţărilor”. Ei s-au întors şi au spus toate cele care le văzuseră, dar Ioan, dornic de un plus de certitudine, i-a trimis să întrebe cu limpezime: „Tu eşti acela ce va să vină, sau să aşteptăm un altul?” Hristos nu a spus, cum s-ar fi aşteptat mulţi: Da, Eu sunt. Ca cuvintele să capete putere de convingere, le-a enumerat semnele: „Duceţi-vă şi spuneţi ce aţi văzut ţi auzit: că orbii văd,  slăbănogii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte.”  Cuvintele făceau trimitere la cele spuse de proorocul Isaia: „în vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cărţii , şi ochii celor orbi vor vedea.” Nu declaraţii fără acoperire de felul celor cu care suntem intoxicaţi azi, ci fapte care confirmau Scriptura pe care, neîndoielnic, Ioan o cunoştea. Mai mult, Însuşi Mântuitorul, încredinţează Evanghelistul Luca, şi-a început propovăduirea zicând: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”.

Biruitorul lumii este biruitor a tot ce ţine de ea şi, mai întâi, a păcatului prin care s-a moartea a căpătat drept de cetate, ea fiind „ultimul dintre vrăjmaşi” care este moartea cum o defineşte Apostolul neamurilor.  A făcut-o acum cu acest tânăr ca o nouă naştere accentuând: „Ţie îţi zic, scoală-te!” Ca şi cum ar fi fost într-un somn neîngăduit şi era timpul să se  trezească, cum a şi făcut-o. Mai mult, „a început să vorbească”: nu s-a ridicat să meargă într-o direcţie s-au alta, ci să vorbească ca să fie auzit de toţi cei prezenţi şi să se convingă de „câte a făcut Domnul”. Acum, când apar poveşti de tot felul cu morţi înviaţi, de fapt fiind dintr-o stare comă din care se pot trezi, învierea acestui tânăr poate ar putea fi pusă pe seama unei morţi aparente. Ca să ne înţelegem  că nu despre o asemenea „revenire” este vorba ( pentru că se face treptat şi destul de încet), aflăm că s-a sculat singur – nu a avut nevoie de ajutor! – şi a început să vorbească, a redevenit o fiinţă raţională capabilă să-şi exprime gândurile. Mai spune Evanghelistul că „toţi îl slăveau pe Dumnezeu” şi această „Slavă” este o recunoaştere că Dumnezeu este a-tot-puternic şi singurul care face minuni. Mai este această „slavă” o mărturisire a lepădării de frică în general, a celei de moarte în special.  Într-o rugăciune pentru bunul sfârşit al vieţii cerem credinţă, nădejde şi iubire ca „astfel, cu inimă curată să pot spune: Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Înainte de a rosti cuvintele dătătoare de viaţă, Hristos mai întâi „s-a atins” de tânărul fără viaţă ca şi cum astfel i-ar fi dat viaţă din viaţa Lui.  Presimţea această putere femeia cu scurgere de sânge care, doar atingându-se de Hristos, „a încetat curgerea sângelui ei” dezvăluind cum credinţa ei că este îndeajunsă şi  atingerea de Hristos ca viaţa să fie readusă în matca ei. Acum Hristos Însuşi s-a atins de tânărul fără viaţă. I-a redat viaţa ca nouă şansă spre îndumnezeire.

Înveşnicirea vieţii – scopul principal al întrupării lui Hristos

Încununarea cu adevărat răscumpărătoare o aflăm în cuvintele ce urmează care uimesc peste măsură, fiind adresate tânărului mort de parcă  mai era în viaţă: „Tinere, ţie îţi zic scoală-te”. Cum să vorbeşti cu un mort? Să-i mai şi zici: Scoală-te! Numai Dumnezeu o poate face căci ştim prea bine că numai la „Ziditorul şi Făcătorul nostru” toate sunt cu putinţă.  Evanghelistul Luca povesteşte cum tânărul „s-a ridicat şi a început să vorbească”, întărind convingerea  că era viu şi deplin conştient. Hristos s-a îmbrăcat în omenesc ca şi noi, prin botez, să ne îmbrăcăm cu El, dar a mai fost nevoie să primească moartea care să pună capăt păcatului prin care a intrat în lume.  Sf. Ap. Pavel scrie că învierea noastră din moartea păcatelor spre viaţa veşnică a fost principalul scop al venirii lui Hristos pe pământ.

Cei care veniseră să-l conducă pe ultimul drum s-au risipit care pe unde aveau treburi – unii la casele lor, alţii la văduvă gândind că mai pot afla câte ceva de la cel înviat iar alţii se vor fi alăturat ucenicilor care-L însoţeau pe Hristos cum se întâmplă în asemenea situaţii. Cu toţi însă erau ca încremeniţi, fără a mai putea rosti un cuvânt, căci „i-a luat frica pe toţi”. Între ei şi ucenicii Sf. Ioan Botezătorul, cel care, întrebat dacă este Mesia a răspuns: „Nu nu sunt eu, ci vine după mine Altul căruia nu-i sunt vrednic să-i dezleg nici cureaua  încălţărilor”. Ei s-au întors şi au spus toate cele care le văzuseră, dar Ioan, dornic de un plus de certitudine, i-a trimis să întrebe cu limpezime: „Tu eşti acela ce va să vină, sau să aşteptăm un altul?” Hristos nu a spus, cum s-ar fi aşteptat mulţi: Da, Eu sunt. Ca cuvintele să capete putere de convingere, le-a enumerat semnele: „Duceţi-vă şi spuneţi ce aţi văzut şi auzit: că orbii văd,  slăbănogii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie, săracilor li se binevesteşte.”  Cuvintele făceau trimitere la cele spuse de proorocul Isaia: „în vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cărţii , şi ochii celor orbi vor vedea.” Nu declaraţii fără acoperire ci fapte fără acoperire, cuvinte ce sună „din coadă” cum auzim pe toate drumurile, ci fapte. Să amintim ceea ce azi s-a cam uitat sau se desconsideră că fără fapte credinţa este moartă – a celui care o propovăduieşte şi a celui care o primeşte. Tuturor, Evanghelistul Luca, spune lămurit că Hristos şi-a început propovăduirea zicând: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”.  A mai spus Hristos: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia”. Fiul văduvei din Nain a auzit glasul Fiului lui Dumnezeu.

Biruitorul lumii este a tot ce ţine de ea şi, mai întâi, a păcatului prin care s-a moartea a căpătat drept de cetate, ea fiind „ultimul dintre vrăjmaşi” care este moartea cum o defineşte Apostolul neamurilor.  A făcut-o acum cu acest tânăr ca o nouă naştere accentuând: „Ţie îţi zic, scoală-te!” Ca şi cum ar fi fost într-un somn neîngăduit şi se cuvenea să se trezească, cum a şi făcut-o. Mai mult, „a început să vorbească”: nu s-a ridicat să meargă într-o direcţie s-au alta, ci să vorbească,  să fie auzit de toţi cei prezenţi şi să se convingă de „câte a făcut Domnul”. Poate sunt dintre cei care consideră, nu fără o anume îndreptăţire, că era o moarte aparentă. Ca să ne dăm seama că nu despre o asemenea „revenire” este vorba, Evanghelistul Luca spune că s-a sculat – nu a avut nevoie de ajutor – şi a început să vorbească, a redevenit o fiinţă raţională capabilă să-şi exprime gândurile. Mai spune Evanghelistul că „toţi îl slăveau pe Dumnezeu” şi această „Slavă” este o recunoaştere că Dumnezeu este a-tot-puternic şi singurul care face minuni. Mai este această „slavă” o mărturisire a dispariţiei fricii în general, a celei de moarte în special. Frica  de Dumnezeu, spune psalmistul, este începutul înţelepciunii pentru că întemeiază rostul vieţii ca dar al lui Său pe care trebuie să-l primim cum se cuvine şi să lucrăm voia Celui „ce ne-a făcut pe noi” căci nu „noi ne-am făcut”.  Într-o rugăciune pentru bunul sfârşit al vieţii cerem credinţă, nădejde şi iubire ca „astfel, cu inimă curată să pot spune: Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Sunt cuvintele pe care Însuşi Hristos le-a rostit pe Cruce. Într-o rugăciune pentru bunul sfârşit al vieţii cerem să avem „minte întreagă, cunoştinţă adevărată şi mustrarea cugetului cu care am supărat pe Dumnezeu şi am nedreptăţit aproapele ca astfel cu inimă curată să putem spune: Doamne în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”.

Învierea tânărului şi vorbirea lui este un îndemn la ascultarea celor spuse de Sf. Ap. Pavel, cum că  orice clipă este prielnică  să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne „înnoim în duh” cu adevărul şi dreptatea sfinţeniei. Frica de moarte este o proiecţie a conştiinţei păcatelor făptuite,o frică de judecată,  însă frica de Dumnezeu este virtute şi după cuvântul Sf. Ap. Pavel spus evreilor: Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme. Ce-mi poate face mie omul?” Şi aşa este: ce rău ne poate un om pe care Domnul, „Cel ce singur este bun” să nu-l convertească în bine. Sfinţii merg mai departe şi spun că nu se tem de Dumnezeu fiindcă îl iubesc. În acest duh, Sf. Ioan Gură de Aur dă povaţă: „Fii mai înţelept şi la moartea altuia, învaţă a tremura şi pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre bine”. S-ar mai putea spune că, răstignit pe cruce lângă Hristos, tâlharul cel drept s-a mântuit în ultima clipă zicând doar: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. Frica de Dumnezeu este o mare virtute căci ea, spre deosebire de toate celelalte, încredinţează Sfântul cu cuvinte  de aur „nu te înrobeşte, ci te eliberează”.

Cum nu ştim  ceasul din urmă al vieţii, să urmăm cuvintele unui duhovnic – să începem acum a ne ruga cu tâlharul care a fost întâiul „cetăţean” al raiului pentru că L-a mărturisit pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu şi s-a pocăit de păcatele lui. Luând aminte la toate, să ne alăturăm Sf. Luca am Crimeii care cheamă să murim păcatului pentru că numai  aşa putem fi  adevăraţi „ucenici ai lui Hristos” şi să-I cerem „să ne îmbrace în hainele luminoase ale veşniciei”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online