Elena Solunca Moise
Mărturisim întru adeverirea inimii: „Cine este Dumnezeu, Mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Carele faci minuni”. O facem pentru că în minuni se arată spre încredinţare lucrarea Domnului, că „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Toate minunile făcute de Hristos şi vestite de profeţi se rostuiesc spre pildă sub semnul cuvintelor: „Milă voiesc iar nu jertfă”. Isaia, de pildă,scria că „va deschide ochii orbilor şi va scoate din legături pe cei legaţi”. Jertfe se aduceau idolilor, dar lui Dumnezeu bineplăcută îi este „inima înfrântă şi smerită” pe care „nu o va urgisi”. Şi Hristos voieşte de la noi milă spre a lucra asemănarea cu El, Care întâiul a arătat milă „ridicând toată boala şi neputinţa din popor”. Când Sf. Ioan Botezătorul a trimis ucenicii să-L întrebe dacă este El Cel aşteptat sau altcineva, Hristos a răspuns prin fapte că orbii văd, surzii aud, muţii vorbesc şi săracilor li se binevesteşte. S-a făcut că, după vindecarea slăbănogului din Capernaum, au urmat învierea fiicei lui Iair, oprirea hemoragiei unei femei doar prin simplă atingere iar vestea se răspândise în tot ţinutul. La plecare din cetate, Mântuitorul a fost urmat de doi orbi care strigau: „Miluieşte-ne pe noi Fiule al lui David.” Încercându-i într-un fel, Hristos i-a întrebat: „credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Nu vedeau cu ochii trupeşti,dar vedeau cu cei duhovniceşti şi L-au numit „Fiu al lui David”. Recunoşteau în acest fel împlinirea profeţiei lui Samuel după care mântuirea va veni din neamul lui David din care se va ridica Mesia, Cel Trimis să o facă. Asta avea să-i înfurie peste măsură pe farisei, singurii care, drepţi de ar fi fost cum se dădeau, ar fi trebuit să-L recunoască. Dar, tot „înălţându-se pe ei” nu mai aveau ochi să vadă realitatea dincolo de vicleşugurile lor. Psihologia contemporană descrie foarte bine această atitudine fără să meargă îndeajuns spre explicaţie. Cert este că cei doi orbi erau văzători cu duhul şi dornici de lumina cea adevărată au insistat, ţinându-se după Hristos şi după ce au intrat în casă. Cum Hristos pune dimpreună minunea cu învăţătura, i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Au răspuns fără să stea pe gânduri: „Da, Doamne”. Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi îşi manifestă puterea atunci când este acceptată, primită de om. Nu este de mirare că şi oamenii de ştiinţă o nutresc şi, primind-o, ajung la rezultatele spre care năzuiesc, chiar dacă nu întotdeauna pe drumul pe care credeau a fi bun şi nici la ceea ce îşi doreau. Asta pentru că Domnul ştie mai bine nevoile omului şi vine în întâmpinarea lor uneori în chip atât de neaşteptat încât el nu poate decât să se uimească cu David: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Apoi, dacă are şi acel „bun simţ” despre care Descartes spunea că este dat tuturor, simte nevoia interioară să mulţumească într-un fel de comuniune binecuvântată. Spre zidire scria Eminescu „credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”, căci credinţa este acea vedere a „celor nevăzute”. Spre cele nevăzute este şi marele drum al cunoaşterii iar Emil Cioran face o observaţie demnă de toată luarea aminte după care omul religios începe cu credinţa în Dumnezeu, în timp ce omul de ştiinţă sfârşeşte cu credinţa în Dumnezeu; primul se simte mai aproape de Ziditor, al doilea se apropie de Părintele Ceresc care îl aşteaptă cu o dragoste purtătoare de grijă.
„După credinţa voastră fie vouă!”
Orbii erau oameni simpli însă curaţi cu inima şi vedeau mai bine decât fariseii, care se orbeau pe sine tot spunând lumină întunericului din sufletul lor. Cu credinţă nestrămutată, cei doi orbi au spus fără umbră de îndoială: „Da, Doamne”, recunoscându-I puterea de stăpânire asupra trupului. Iisus s-a „atins” de ochii lor ca într-o binecuvântare, zicând: „După credinţa voastră fie vouă!” Femeia cu scurgere de sânge tot prin atingere de Hristos s-a vindecat. Credinţa pune temei trainic pentru o împreună lucrare a celui care crede cu Acela în care crede, cu Dumnezeu, şi când este întru adevărul mărturisirii se iveşte minunea. Cum tocmai l-am cinstit după cuviinţă pe Sf. Mare Proroc Ilie, să ne amintim că şi cei care credeau în Baal, erau, foarte probabil, sinceri în credinţa lor, doar că aceasta lor nu era în „Dumnezeu cel adevărat” cel mărturisit de Proroc: Viu este Domnul. Ruga lor a rămas fără răspuns, în timp ce rugăciunea Sf. Ilie, împlinită fiind, a arătat tuturor că Dumnezeu este viu. De această dată, Hristos s-a „atins” ochii lor dându-le vederea trupească, fiindcă pe cea duhovnicească o aveau zicând: „După credinţa voastră, fie vouă!” „După”, adică potrivit credinţei lor ferme şi pe măsura ei, nu o alta şi nici a altora – credinţa că numai El, Hristos, Fiul lui David poate face asta. În zilele noastre, efectul placebo este, în registrul umanului, o dovadă a credinţei vindecătoare, după cum, mai nou, reversul său, „nocebo, al credinţei…bolnăvitoare.
În smerenia Sa, Domnul a spus foştilor orbi ca „nimeni să nu ştie”, să nu vorbească despre minunea care se datora, cum singur spune, „credinţei” lor, a vederii „celor nevăzute”. Anume, ei au văzut, dincolo de Fiul Omului, pe Fiul lui Dumnezeu şi, în felul lor, au mărturisit. Orbii nu dat ascultare cuvintelor lui Hristos. Ei au dat de veste despre minunea făcută lor şi apoi, chiar dacă nu ar fi spus nimic, tot se afla căci toţi ar fi constatat minunea. În mărturisirea lor era şi recunoaştere şi recunoştinţă şi cum să n-o facă atunci când, deschizând ochii primul Om pe care L-au văzut era Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului? Să observăm că niciunul dintre orbii vindecaţi de Hristos nu ajunsese în această stare ca urmare a lucrării demonice, ca şi cum vrăjmaşul nu cutează a se apropia de lumină, atribut inalienabil al lui Dumnezeu. Ei, orbii pregătesc cele ce aveau să urmeze – eliberarea de demon a celui mut care, astfel, a dat glas adevărului descoperit prin vedere. Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor comuniste dă mărturie că „acela care crede fără a fi şi un misionar, acela încă nu a cunoscut frumuseţea credinţei”.
Cei doi orbi au dat mărturie şi vestea s-a dus în tot ţinutul şi aşa s-a făcut că „au adus un om mut, având demon” iar „mutul a grăit” şi poate primele cuvinte au fost de slavă lui Dumnezeu. A aduce slavă lui Dumnezeu este datoria de căpătâi a fiecăruia dintre noi şi nu pentru că Ziditorul ar avea nevoie, ci noi „spre îndreptarea inimii” spre Cel ce „singur este Bun”. Toţi cei care se întâmplaseră a fi pe acolo au recunoscut, ca şi altădată: „Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel”. Aşa era, dar acest adevăr vizibil nu avea cum să fie recunoscut de farisei, care se considerau singurii îndreptăţiţi să hotărască nu doar în cele ale oamenilor, ci şi ale lui Dumnezeu. Ca dictatorii tuturor timpurilor, credeau că ei decid ceea ce trebuie văzut şi nu realitatea în sine. Cum aroganţa de care nu s-au vindecat niciodată, face casă bună cu minciuna, au decretat: Cu Domnul demonilor scoate pe demoni. Cuvinte fără putere, rămase mute prin neadevărul lor din care nu răzbătea decât o ură neîmpăcată şi teama că le-ar fi fost umbrită autoritatea fără conţinut.
Fariseii au rămas cu invidia nemăsurată şi au adăugat păcatelor de până atunci pe cel mai mare – cel împotriva Duhului Sfânt. Se ruga David: „Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte.” Asta pentru că numai în Duhul Sfânt îi este dat omului să vadă, să creadă, cum Hristos le spunea ucenicilor, că numai lor le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor. În Duhul Sfânt omul poate distinge păcatul, despre care Sf. Grigorie de Nisa, referindu-se la căderea primilor oameni, întreba retoric: Cum este cu putinţă să nu vezi păcatul? Altfel spus: Cum nu vezi depărtarea de Dumnezeu, cauzele şi consecinţele? Este o lucrare a omului care ascultă glasul perfid al vrăjmaşului şi inversează perspectiva de cunoaştere şi înţelegere a firii: atunci când creaţia nu recunoaşte Creatorul, când omul se consideră pe sine centrul întregii existenţe într-o concepţie antropocentrică evoluând spre pierderea de sine. Stând în faţa lui Dumnezeu, omul simte o nevoie imperioasă ca, la rându-i, să fie cu faţa spre Dumnezeu, spre Lumină. Or, mândria cea degrab pierzătoare duce doar într-un singur sens – căderea; căderea din ceea ce era, după cuvintele Sf. Grigorie de Nisa, „casa” lui, raiul. Raiul a fost locaşul pregătit de Dumnezeu pentru om ca stăpân al creaţiei. Orgoliul alungă omul din lumină pentru a-l proiecta în întunericul poftelor şi patimilor distrugătoare. Îi urmează lăcomia care l-a scos pe om din rai şi care e izvorul multelor boli aducătoare de moarte; după ea iubirea de arginţi considerată chiar înaintea lăcomiei de unii Părinţi şi toate celelalte păcate. Pe toate le facem în faţa lui Dumnezeu, Marele şi Unicul Judecător al tuturor şi de aceea Psalmistul se roagă într-un urcuş de care s-ar cuveni a fi vrednici: „Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.”
Invidia – împotrivire faţă de Dumnezeu
Ca şi pentru cei doi orbi, rugăciunea către Hristos, Lumina lumii, luminează deopotrivă adâncul din noi şi, deodată deschide calea spre înveşnicirea vieţii. Mereu ne spune Hristos: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Mutul a fost dezlegat de neputinţa sa ca, liber fiind, să poată mărturisi şi propovădui Lumina spre auzul tuturor. Orbi cu adevărat erau farisei, pentru că „văzând” nu vedeau şi numele acestei orbiri este invidia care, scrie Sf. Vasile cel Mare, este „pierzătoare” în cel mai înalt grad, expresie a mândriei. Ea „este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşa darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu.” Mai este împotrivire faţă de Hristos care a poruncit să ne iubim unii pe alţii, cum El însuşi ne-a iubit până la jertfă aducătoare de viaţă veşnică. În contrast, invidia face rău, mai întâi şi în cea mai mare măsură, celui ce o nutreşte prin toxicitatea pe care o secretă. Cine l-a îndemnat pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie, demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; „s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului, şi pentru că nu a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.” Adaugă întâistătătorul anului:”Bun este Dumnezeu şi dătător de bunătăţi celor vrednici; rău este demonul. După cum lipsa de invidie vine de la Cel Bun, tot aşa invidia urmează diavolului.” Este limpede cine avea cu adevărat diavol – cei care îl învinuiau pe Hristos, prin ceea ce specialiştii numesc egoproiecţie.
Hristos i-a lăsat să-şi vânture în deşertăciune vorbele lor. El a plecat prin toate cetăţile şi satele, învăţând şi „propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor”. Aşa a făcut dintru început când s-a botezat în Iordan şi glasul Tatălui a vestit zidirea: „Acesta este Fiul Meu Multiubit întru Care bine am voit.” Cuvânt îndreptător şi faptă ziditoare, împreună mărturisind adevărul credinţei în Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară.” Altfel, ştim de la Sf. Grigorie de Nazianz că „orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt”, dar nu există cuvânt care să contrazică fapta. Prin aceasta ne îndeamnă „să fugim de acest păcat de nesuferit…învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsirea de Împărăţia cerurilor.” Avem la îndemână pocăinţa care ne apropie de împărăţia lui Dumnezeu şi ne învredniceşte a cere Tatălui Ceresc să facă voia Sa „precum în cer aşa şi pre pământ”. Este voia Iubirii Sale ca, la rându-ne, iubindu-ne unii pe alţii, să fim vrednici slujitori ai Lui ca să auzim la Judecată: Bine , slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău. Mai înainte de toate, Sf. Vasile, sfătuieşte să nu socotim mare şi extraordinar nimic din cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava care piere, nici bunăstarea trupului. Pe acest drum nu vom avea prilej să ne lamentăm penibil de secularizare şi vom descoperi în fiecare fapt o oportunitate de întărire a credinţei, desăvârşire întru iubire şi reînnoit temei al speranţei. Ajutor, sfătuitor şi sprijinitor fiindu-ne Maica Preacurată, „om purtător de Dumnezeu”, care L-a născut pe „Dumnezeu purtător de om” vom simţi cum se nasc în noi zorii veşniciei. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
Elena Solunca Moise
