În miez de vară, când simţim, cum spunea Labiş, că „soarele s-a topit şi a curs pe pământ”, cinstire cuvenită aducem Sf. Mare Proroc Ilie, numit Înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos. Căci Mântuitorul va veni „întru slavă” să „judece vii şi morţii” instituind împărăţia Sa fără sfârşit. Într-o zi ca aceasta, Sf. Ilie a fost înălţat la cer de un car de foc şi dus într-un loc necunoscut unde va rămâne până la venirea vremurilor de apoi. Întâiul Înaintemergător, Sf. Ioan Botezătorul văzându-L venind pe Hristos a mărturisit: Iată mielul lui Dumnezeu Cel care a venit să ridice păcatul lumii. Atunci, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel, iar glasul Tatălui a spus spre ştirea întregii zidiri: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit”. Pe muntele Tabor, la Schimbarea la faţă a Mântuitorului, împreună fiind apostolii Petru, Ioan şi Iacob, Hristos li s-a arătat între Moise şi Sf. Ilie iar Părintele ceresc a rostit: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe El să-L ascultaţi.” Sf. Ioan Botezătorul chema „pocăiţi-vă ca s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Cu mult înainte, Sf. Ilie consfinţea că „viu este Domnul, Dumnezeul puterilor” şi a fost ridicat la cer, ca o rugă pentru noi toţi. Mai apoi, ca o încununare, Hristos spune că Dumnezeu este Iubire.
Locaş al darului făcut de Dumnezeu
De fel, Sf. Mare Proroc Ilie era din Galaad, din cetatea Tesvi, de unde îi vine şi numele de Tesviteanul. Tradiția spune că atunci când s-a născut, tatăl său, Sovac, din seminţia lui Aaron fiind, a avut o viziune care, pe drept cuvânt, l-a înspăimântat – se făcea că nişte bărbaţi înveşmântaţi în alb înveleau pruncul în scutece de foc şi tot cu foc îl hrăneau. Preoţii l-au sfătuit să nu se teamă că „pruncul tău…va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvântul lui va fi puternic şi lucrător. Râvna către Domnul şi viaţa lui va fi bineplăcută lui Dumnezeu şi va judeca pe Israel cu sabie şi cu foc.” A dus o viaţă aspră, în post sever, feciorie şi rugăciune în devoţiune deplină pentru Dumnezeu care l-a iubit, căci Domnul iubeşte pe cei care îl iubesc. Cu o asemenea fire, Sf. Ilie nu avea cum să se împace cu năravurile vremii pentru care erau cum nu se poate mai nimerite cuvintele lui David: „Când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”, că „se laudă păcătosul cu poftele lui iar cel ce face strâmbătate pe sine se binecuvântează”. Împărat Ahab , cunoscut pentru mulţimea nelegiuirilor în care trăia şi căsătorit fiind cu Izabela de neam păgân a adus în cetate idoli închinându-se lor. Adică, prosternându-se în faţa unor „lucruri făcute de mâini omeneşti” care au gură dar nu vorbesc şi urechi şi nu aud, căci, învaţă David, nu este Duh întru ei. Printre aceştia era şi Baal, zeu al ploilor, furtunilor al fertilităţii şi al timpului. Mâniat pe drept cuvânt, Sf. Ilie a mers la împărat, mustrându-l pentru că părăsise pe Dumnezeu lui Israel şi se închina diavolului care ducea spre moarte. Râvnitorul lui Dumnezeu a rostit: „Viu este Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau eu că nu va fi în aceşti ani rouă şi nici ploaie din cer pe pământ, decât numai prim cuvântul gurii mele.” După plecarea Sf. Ilie cerurile s-au închis şi seceta care a venit a uscat totul pe pământ, făcându-l fără de apă şi pustiu de viaţă. O întreagă cetate a fost pedepsită doar pentru un singur om păcătos, precum odinioară David care însă avea să se căiască. Aşa s-ar fi cuvenit să facă şi Ahab iar Ilie, prorocul lui Dumnezeu a aşteptat pocăinţa lui care nu a venit, împăratul stăruind în rătăcirile sale. Au trecut trei unul după altul când s-au împlinit cuvintele lui Moise, întâiul văzător ale celor dumnezeieşti care spusese: „Va fi cerul deasupra capului tău ca de aramă şi pământul cel de sub tine de fier.” Foametea pusese stăpânire peste tot Israelul şi împrejurimile lui, pentru că, încredinţează Sfinţii Părinţi, atunci când o casă ia foc, cele din jur sunt în pericol şi mânia lui Dumnezeu asupra Israelului făcea să pătimească toţi cei din jur. Râvna proorocului aproape că a întrecut mânia lui Dumnezeu, care în milostivirea Sa, voia să trimită ploaie pe pământ. Nu a făcut-o însă ca nu cumva, astfel, să dezmintă cuvintele Proorocului: „Viu este Dumnezeu”.
Atunci, în nemăsurat-i bunătate, Domnul l-a trimis pe Sf. Ilie spre răsărit, la râul Cherit de unde să bea apă, asigurându-l că „a poruncit corbilor să te hrănească acolo”. Este o minune pe care doar Domnul puterilor o face, cunoscut fiind că aceste păsări sunt atât de hrăpăreţe încât nici propriilor pui nu le dă hrană şi îi părăsesc îndată după ce au ieşit din ou, lăsându-i în grija Celui care pe toate le grijeşte. Ei bine, corbii cei nesăţioşi l-a hrănit pe Sf. Ilie, Dumnezeu vrând să-i înmoaie furia şi să-l determine să se miluiască de oameni. Apoi, vrând să-l înveţe cum să adauge credinţei râvnitoare milostenia, l-a trimis în cetatea Sarepta Sidonului, care nu făcea parte din Israel, la o văduvă săracă. Anume a făcut astfel ca să vadă cum ravagiile secetei cuprindeau şi pe cei nevoiaşi, pe văduve care şi în vremuri normale trăiau în sărăcie. Văduva culegea lemne, şi văzând-o, Sf. Ilie i-a cerut o bucată de pâine. Femeia luase două lemne pentru că avea numai un pumn de făină şi puţin ulei ca să facă o pâine, să mănânce împreună cu fiul ei şi să moară. Văduva a dat ascultare, a făcut pâine, i-a dat şi Sf. Ilie a înmulţit-o de a ajuns până la sfârşitul secetei. Cel care propovăduia umilinţa a fost dăruit cu mila acestei femei care nu s-a gândit la ea şi nici la fiul ei şi răsplătită cu asupra de măsură.
„Ascultă-mă Doamne pe mine robul Tău!”
După cei trei ani de secetă, Domnul l-a trimis din nou pe Sf. Ilie la Ahab: „Du-te la Ahab pentru că vreau să miluiesc lucrul mâinilor tale, să dau ploaie şi să adap pământul cel uscat prin cuvântul gurii tale şi să-l fac aducător de roade, căci acum Ahab se pleacă spre pocăinţă şi te caută şi te va asculta de ceea ce îi porunceşti.” A plecat Sf. Ilie şi l-a întâmpinat pe drum Obadia, un slujitor al Domnului care ascunsese de furia nesăţioasă a Isabelei. I-a spus Sf. Ilie: „Du-te şi spune stăpânului tău că vin la dânsul”. Când acesta s-a îndoit, Sf. Ilie l-a încurajat zicându-i:Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte şi astăzi mă voi arăta lui Ahab.” S-a înfăţişat Sf. Ilie înaintea lui Ahab, care, văzându-l, a întrebat: „Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israel?” Răspuns-a plin de curaj Proorocul: „Nu eu răzvrătesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău, căci aţi părăsit pe Domnul Dumnezeul vostru şi aţi mers după spurcatul Baal.” A mai spus: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul Dumnezeu care v-a scos pe voi din pământul Egiptului nu mână tare, de ce mergeţi după El? Iar dacă Baal este zeul vostru, apoi mergeţi după el.”Ca să-şi probeze adevărul nestrămutat al credinţei, Sf. Ilie a propus lui Ahab o confruntare deschisă. I-a propus să adune pe muntele Carmel pe toţi închinătorii la idoli, pe de o parte, şi el singur pe de alta după care să aducă jertfă spre a vedea care dintre cele două este bineplăcută lui Dumnezeu. Aşa s-a şi făcut. Le-a spus închinătorilor la idoli să taie un viţel şi să pregătească totul pentru jertfă. La rându-i, a luat douăsprezece pietre, câte seminţiile lui Iuda, le-a pus pe altar şi a poruncit să pună apă peste lemnul jertfei şi nu odată, ci de mai multe ori. A început invocarea şi cei care se rugau lui Baal au rămas fără răspuns, iar Sf. Ilie i-a şi ironizat cumva zicându-la: „Strigaţi cu glas tare la Dumnezeul vostru ca să-l deşteptaţi.” Venindu-i rândul, şi-a înălţat ochii la cer, rugându-se: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, a lui Isac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine robul Tău şi trimite de sus foc peste această jertfă ca astăzi să cunoască aceste popoare că Tu eşti singurul Dumnezeu şi eu sunt robul Tău…Ascultă-mă pe mine Doamne, ascultă-mă cu foc pentru ca să se întoarcă popoarele în urma Ta.” Atunci, foc s-a coborât din cer încât a ars până şi apa. A poruncit Sf. Ilie ca toţi închinătorii la idoli să fie ucişi iar trupurile să le fie aruncate în apă. Fireşte că, auzind, furia Isabelei a crescut pe măsură şi a ordonat uciderea proorocului.
Paradoxal, biruinţa l-a însingurat pe Sf. Ilie care s-a retras, cale de o zi, departe de oameni, în pustie, s-a aşezat sub un copac şi tulburat a prins a zice: „Doamne, destul am trăit pe acest pământ, ia acum de la mine sufletul meu. Oare eu sunt mai bun decât părinţii mei?” Necăjit era Sfântul nu atât din cauza răutăţii omeneşti căreia îi căzuse pradă, ci pentru că nu-L cinsteau cum se cuvenea, că oamenii se lepădaseră de Dumnezeul cel viu, Ziditorul tuturor celor văzute şi nevăzute. A adormit în această mâhniciune a sufletului până când un înger al Domnului l-a atins zicându-i: scoală-te şi mănâncă, ai cale lungă de străbătut. A urmat cuvântul îngerului şi a mers cale de patruzeci de zile până la muntele Horeb, muntele lui Dumnezeu, şi s-a adăpostit într-o peşteră. Aici, a vorbit mai întâi cu îngerul şi apoi cu Domnul Însuşi care i s-a arătat prin semne spre înţelegere fiindcă nu era nici în viforul dintâi, nici în focul ce i-a urmat, ci în glasul ca o blândă mângâiere ce a urmat. I-a dat astfel a înţelege că nu în mânie, nici în pedeapsă nu este Dumnezeu, ci în iubire. Aşa este căci Dumnezeu cel Viu este Iubire cum avea să spună Hristos. În Iubire se arată Dumnezeu ca fiind într-adevăr „viu” şi apostolul neamurilor încredinţează peste vremi că mai mare decât credinţa şi speranţa este Iubirea, pentru singură „nu cade niciodată”. Domnul l-a întrebat „Ce faci?”, ca o invitaţie la cunoaşterea de sine. Ilie cu suflet mâhnit i-a răspuns: „Râvnind, am râvnit după Tine, Doamne, Ţiitorule a toate câte sunt că fiii lui Israel au părăsit Legea Ta, altarele Tale le-au părăsit, pe proorocii Tăi i-au tăiat cu sabia şi am rămas eu singur şi acum ei mă caută ca să ia sufletul meu.” Nesfârşit Iubitorul de oameni l-a mângâiat în singurătatea sa covârşită de tristeţe asigurându-l că mai are nu mai puţin de şapte mii de oameni care nu s-au lepădat de El. Cu adevărat „Mare este Dumnezeul nostru”, singurul care face minuni şi e întăritor gândul că niciodată, niciunde şi nicicum Părintele ceresc nu ne lasă singuri, pradă disperării ci ne dă tărie cum numai El ştie şi poate. De aceea şi noi ne rugăm: „Doamne precum porunceşti, Doamne precum ştii, Doamne precum vrei să se facă întru mine voia Ta.” I-a mai spus că Ahab va pieri pre limba lui cu întreaga-i seminție şi să-l numească pe Iehu ca unul demn a-i urma. A mai zis Domnul să-l ungă pe Elisei ca proroc. Şi Sf. Ilie plinit cuvântul Domnului cu aceiaşi râvnitoare ascultare de care s-a învrednicit toată viaţa.
„Părinte, carul şi puterea lui Israel”
Venit-a şi sfârşitul şederii marelui Proroc printre ai săi, care şi pe alţii dinainte i-a prigonit şi chiar ucis şi cum îl cunoştea i-a spus ucenicului pe drumul de la cetatea Galgal spre Betel: „şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul spre până la Betel.” Cum Dumnezeu îi arătase cele ce aveau să se întâmple, Elisei a spus: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa pe tine.” La Betel, proorocii l-au întrebat: „Oare nu pricepi că Domnul va lua pe stăpânul tău de la tine?” A repetat Elisei: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa”. Împreună au mers spre Ierihon şi Elisei, fără să se dea bătut, a insistat: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu mă voi depărta de la tine.” Au pornit dimpreună spre apa Iordanului şi cam la cincizeci de bărbaţi au mers pe urma lor. Aici, Sf. Ilie şi-a dat jos cojocul, l-a împăturit şi aşa a despărţit apa Iordanului de au putut trece ca pe uscat cum a făcut, la vremea lui, Moise. Ajunşi de partea cealaltă, Sf. Ilie i-a spus ucenicului: „Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine.” Răspuns-a Sf. Ilie: „Greu lucru ai cerut, dar dacă mă vei vedea când mă voi duce de la tine şi se va împlini cererea; dacă nu, dorinţa ta va rămâne neîmplinită. Şi, cum mergeau amândoi pe cale, între ei s-a ridicat un care de foc şi Sf. Ilie a fost ridicat la cer: „Părinte, carul şi puterea lui Israel” ca şi cum ar fi recunoscut că Proorocul a făcut cu rugăciunea sa mai mult decât oştiri mari, bine înarmate şi pregătite. Aşa şi este, căci oricât de mare ar fi, puterea unei oştiri omeneşti e ca nimic în faţa Celui care este „Domn al puterilor”.
Sf. Ilie a mai fost văzut de apostolii Petru, Iacob şi Ioan pe muntele Taborului când glasul Tatălui, recunoscând pe Fiul Său Mult Iubit a spus pentru veacul ce va urma: „Pe El să-L ascultaţi.” Sf. Ilie va reveni înaintea celei de a doua veniri întru slavă a lui Hristos şi va fi ucis cu sabia de Antihrist, el cel care a scăpat de sabia otrăvită a reginei Isabela. Va muri ca proroc şi, totodată ca mucenic; ca proroc pentru că a vestit pe Dumnezeu cel Viu, ca mucenic pentru că L-a mărturisit înfruntând ura şi mânia mai marilor acestei lumi trecătoare. La Biserica Albă din Bucureşti se află o icoană a Sf. Mare Proroc Ilie, pictată de Gheorghe Tătărăscu în care îl vedem ca un bătrân având în mână sabia cu care i se va tăia capul. Nu se poate uita expresia privirii lui de un sublim ce-i vine prin rugăciune de la Sfântul care nu încetează a ne spune „Viu este Domnul” şi moarte nu este pentru cel ce crede în El, decât ca o punte spre învierea întru Hristos Mântuitorul. Pentru noi, cei de ieri, de azi şi din totdeauna Sf. Mare Proroc Ilie ne este pildă şi întărirea în puterea făptuitoare a rugăciunii râvnitoare către „Cel ce a făcut cerul şi pământul” care ascultă pe cei drepţi care-L cinstesc, i se închină şi-i slujesc. Ne rămân de pus la inimă spre înnobilarea minţii cuvintele unui Sfânt Părinte după care „Sf. Ilie a deschis cerurile prin posturile sale şi a rodit pământul prin rugăciunile sale”. Spre el pot privi ca la un Părinte toţi cei care se plâng că nu mai sunt modele de urmat. Modele sunt şi Sf. Ilie este unul dintre cele strălucite, lipsesc însă cei care, ca Elisei să-l urmeze spre a fi moştenitor al puterii lui. Altfel, e uşor să arunci spre alţii pietrele propriilor păcate…
Elena Solunca Moise
