Dna Elena Solunca Moise la o celebrare a Iei şi Alăptării la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”

Elena Solunca Moise

Se împlinesc patru ani de când sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este şi ziua când este cinstită în lume  Ia Românească, semn inalienabil al identităţii noastre naţionale recunoscută şi apreciată ca atare. Iniţiată de comunitatea La Blouse Roumaine – cu binecuvântarea Părintelui Justin Pârvu – , ia noastră spune lumii întregi povestea sufletului românesc în care motivele şi culorile de o diversitate uneori neaşteptată reuşesc să compună o unitate ce respiră linişte şi pace, vis şi duioşie, poveste şi joc, iubire şi înţelepciune.  De-ar  fi să-i căutăm  un corespondent pe măsură, l-am recunoaşte în doină despre care, la vremea lui, Coşbuc scria: „Copilo, tu eşti  gata de-a pururi să plângi/ Şi când eşti tristă, doino, tu inima o frângi/ Dar nu ştiu cum e bine, când plângi/ În urma ta, noi plângem toţi ş-amarul mai dulce e aşa.” Purtată mereu, cu ornamente şi culori specifice după zi de lucru sau sărbătoare, după „locul de care se ţine”, ea povesteşte cum se face că „veşnicia născută la sat”. E o veşnicie ca o unduitoare diversitate, rânduită în care forma şi ritmul motivelor în timp ce iar melosul culorilor nalţă cântare despre destinul  de a fi între cer şi pământ,  cumpănă a fântânii în care stelele se odihnesc în apă. Blaga vorbea de un cosmocentrism al satului nostru, situat „în centrul lumii” şi prelungit în mit”. La rându-i, Mircea Vulcănescu observa că se pleacă la noi se face, că plecând  real, se ajunge în legendă. E ca şi cum realitatea întreagă  este o canava pentru sufletul ce respiră  „dorul-dor”. Luând distanţă faţă de competiţia care ne-a aruncat într-o luptă cu mize adesea meschine, recunoaştem că datoria faţă de noi înşine, faţă de lume şi de Dumnezeu e de a ne înmulţii talanţi pe care Iubitorul de oameni ni i-a dat la naştere. Ca simbol, ia semnifică aceşti talanţi pe care poporul i-a înmulţit prin creativitate, talent, sârguinţă şi acea „omenie” fără de care, oricât de „mare” ai fi, rămâi undeva  pierdut în nevrednicia de a purta chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Sărbătoarea de astăzi este a mângâierii abia simţite a firii care ţi s-a dat ca locul să-ţi poarte numele spre cinstire,  iar recunoaşterea celorlalţi este semnul comuniunii întru frumosul care este „splendoarea adevărului”. Astăzi, ia ne povesteşte cum se face că satul, merge dincolo de spaţiul şi timpul spre a da seama de ele în  atemporalitate. E ca un dar făcut tuturor în care fiecare se regăseşte în şi prin împreuna vieţuire într-o aceiaşi lume.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online