Elena Solunca Moise
A doua duminică din postul mare este a Ortodoxiei, a „dreptei slăviri”, singura care se cuvine lui Dumnezeu, Creatorul a toate cele văzute şi nevăzute. În ea se îngemănează învăţătura Mântuitorului şi fapte concrete relevante din istoria creştinismului. Cu adevărat doar lui Dumnezeu se cuvine suprema slăvire, fiind singura dreaptă în marele pustiu al rătăcirilor. Hristos spune: „Eu sunt Calea”; nu spune o cale între multe altele, ci anume Calea care se face Adevăr, care, prin cunoaştere eliberează viaţa de moarte prin Înviere. Se spune că multe sunt căile Domnului, şi sunt atâtea câţi oameni, fiecare cu drumul său anume, cu felul lui de a fi unic şi irepetabil. Una singură este însă „Calea”, pe care Hristos a coborât din cer ca să facă omul cetăţean al împărăţiei cereşti. Începutul celorlalte căi este unul şi acelaşi, al necredinţei celei risipitoare a minţii, întunecare a inimii ce fac omul pradă sigură a îndoielii şi rătăcirii. O îndoială funciară câtă vreme Descartes ajunge să îi dea temei ontologic: „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”, „Mă îndoiesc; deci cuget, cuget, deci exist.” La vremea lui, şi Nathanael s-a îndoit, a făcut-o sincer, el fiind dintre cei care aşteptau pe Mesia.
Mai înainte însă, aflăm că Hristos se îndrepta spre Galileea neamurilor, fiindcă era locuită deopotrivă de evrei, greci, romani şi sirieni. Deloc întâmplător, ci anume pentru a înţelege universalitatea operei a Fiului lui Dumnezeu care vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară. Era ţinutul situat „în latura şi umbra morţii”, de unde Isaia proorocise că va veni lumină mare. Până la un punct, e de înţeles dispreţul evreilor pentru această cetate a întunericului şi necredinţei, dar, poate fără a-şi da seama, erau şi ei în acelaşi întuneric şi umbriţi de moarte – „întuneric” pentru că mulţi încremeniseră în „litera” Legii şi asta îi împingea în umbra morţii absolute. Întunericul este mereu prin preajmă gata să colonizeze inimile şi minţile într-o epopee, nu a „nefiinţei”, ci a „des-fiinţării”
Andrei, ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, a fost întâiul care L-a recunoscut pe Hristos l-a chemat pe fratele său mai mare Petru, zicându-i „am aflat pe Mesia”. Filip însă Hristos a fost chemat de însuşi Fiul lui Dumnezeu: „Vino după Mine”. El nu a stat pe gânduri, L-a urmat cu o credinţă atât de puternică încât a simţit nevoia să o împărtăşească, punând început râvnitor propovăduirii. Aşa l-a întâlnit pe Nathanael, care şi el în aşteptarea lui Mesia, şi despre care se spune că fusese la nunta din Cana Galileei. S-ar putea crede că numele, care înseamnă „darul lui Dumnezeu” i-a prefigurat destinul, fiindu-i dăruit a-L cunoaşte pe Hristos, a-i deveni apostol cu numele de Bartolomeu. Filip îi spune direct lui Nathanael: L-am găsit pe Acela despre care a scris Moise şi proorocii. L-a găsit între oameni, fiindcă chip de om a luat Fiul lui Dumnezeu şi, intuind, Filip i-a zis „Acela”. Nu a spus simplu „Fiul lui David” cum mai fusese numit, ci anume „Acela”, cu „A” semn al recunoaşterii divinităţii lui Hristos. L-a „găsit” pentru că îl căuta, îl aştepta. Cel aşteptat nu s-a arătat, cum prea bine i-ar fi fost la îndemână, ca Împărat al tuturor cum este de fapt. Om între oameni a făcut, trăind şi venindu-le întru întâmpinare, vindecând boli, dezlegând slăbiciuni, înmulţind pâini, înviind morţi şi alte mi minuni pentru că minunea este lucrul dumnezeiesc. Un singur lucru nu a făcut – nu a obligat pe nimeni, ci a aşteptat cu blândă răbdare să fie primit. Aşa o face şi acum cu fiecare dintre noi şi, am îndrăzni a spune, mereu, căci dragostea pe care o întruchipează este îndelung răbdătoare. S-a bucurat Nathanael mai întâi, dar degrab bucuria i-a fost frântă de îndoiala, care parcă ne urmăreşte ca o umbră. O face de la început când vrăjmaşul a întrebat perfid: oare? Adică, se întreabă Nathanael, oare poate veni din Nazaret ceva bun? Cum să apară dintr-un loc cu o faimă îndoielnică Mesia, căci se spuneau vorbe nu prea prietenoase despre acest oraş. Nu ştia sărmanul Nathanael că tot ceea ce pentru om este imposibil, la Dumnezeu se poate împlini, uneori cu asupra de măsură. Ori, anulând toate prejudecăţile omeneşti, Hristos a primit să fie numit Nazarinean, pentru că a venit ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Într-un fel, Nathanael îl anticipează pe apostolul Toma, care nu a crezut în Învierea lui Hristos, până ce nu L-a văzut şi atunci Mântuitorul, ajutându-l, i-a spus: „Fiindcă ai văzut, ai crezut. Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut”. Convins fiind Filip şi dorind să-l facă şi pe Nathanael părtaş la bucuria sa, i-a spus cum nu se poate mai simplu: Vino şi vezi.
De această dată, Nathanael nu a mai stat pe gânduri şi l-a urmat, cuprins de dorinţa de a-L vedea pe Fiul lui Dumnezeu. Hristos, zărindu-l, l-a întâmpinat zicând: „Iată un israelit în care nu este vicleşug.” Un om sincer pentru care viclenia este alungată pentru totdeauna de dorul pentru Dumnezeu, Cel Care în Fiul Său se arată spre văzul tuturor, a fi Cale, Adevăr şi Viaţă. Ne-ar fi de mare folos ca, scrutându-ne sufletul, să vedem dacă nu cumva viclenia nu şi-a făcut sălaş în noi, ascunzându-se în minciuni ce dau trufiei prilej de a-şi înălţa puterea toxică. Domnul, care cunoaşte cele ascunse ale noastre le dă pe faţă exact când este necesar spre a ne readuce pe calea dreptăţii, învăţându-ne să spunem deschis „ce e da, Da; ce e nu, Nu”. Aşa este – în faţa oamenilor poţi minţi şi poţi să convingi chiar, dar în faţa lui Dumnezeu nu este cu putinţă, El ştie inima omului. Hristos redă inconfundabil esenţa vicleniei zicând:”Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de mine”. O „depărtare” ce poate ajunge la lepădare, cum a făcut-o Iuda.
Cuvintele de laudă l-au surprins pe Nathanael şi, iarăşi făcând proba onestităţii sale, întreabă: „De unde mă cunoşti?” Nu l-au atins laudele, care, ades ne ameţesc şi alungă luciditatea, împingându-ne pe drumurile rătăcirii. Cuvintele lui sunt o recunoaştere a măsurii care arată cât de adânci şi de nepătruns pentru noi sunt căile Domnului. Acum Domnul îi răspunde cu o altă taină învăluită într-o manifestare exterioară lesne de recunoscut numai pentru cel care o trăise. Că nimic din viaţa omului nu se poate ascunde în faţa lui Dumnezeu, a spus-o încă David: „ Cunoaşterea Ta e mult prea minunată pentru mine;/ Puternică este şi eu nu o pot ajunge./De la Duhul Tău unde mă voi duce?/ Iar de la faţa Ta, unde voi fugi?” Răspunsul Mântuitorului îl uluieşte pe viitorul apostol: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Sinceritatea credinţei ne apropie de Dumnezeu până acolo încât îi simţim prezenţa. Hristos a spus: „Crede numai. Toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Lui Nathanael nu i-a rămas decât să recunoască: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel”. Mai întâi, a spus Rabi, Învăţător de Lege, cum spuneau mulţi dintre izraeliţi. Nathanael se situează astfel deasupra înţelegerii obişnuite pe care o transcende urmând credinţa. I-o spune şi Hristos: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, de aceea mă crezi? O tradiţie spune că Nathanael, fiind de o vârstă apropiată de aceea a lui Hristos, era printre era ameninţat să fie ucis de Irod şi, de teamă, părinţii l-au fi ascuns sub un smochin. După o altă tradiţie, Hristos l-ar fi văzut pe Nathanael când se ruga sub smochin. Oricum, îl cunoştea şi i-a arătat-o. Adaugă Fiul lui Dumnezeu: „Mai mari decât acestea vei vedea…Adevărat vă spun: De acum veţi vedea cerurile deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu, suind-se şi coborându-se peste Fiul Omului!” Ei, îngerii ne sunt în preajmă mereu, dar ochii noştri, înceţoşaţi de neştiinţă sunt ca orbi, iar noi ca aceea care „văzând, nu văd, şi auzind, nu aud”.
De la cuvintele lui Hristos „Vino după Mine” la cele rostite de Filip „Vino şi vezi” se face drumul pe care, parcurgându-l, omul, prin taina Sfântului Botez, devine creştin – stăruie în strădania de a se lepăda de sinele cel lumesc, prea lumesc, ca să-L urmeze pe Hristos Biruitorul. O face luându-şi crucea, conştientizându-şi misiunea de a fi purtător al chipului lui Dumnezeu spre a-i deveni asemănător. Ne este mereu alături Maica Fecioară Maria, expresia cea mai sublimă, dacă se poate spune (şi aici se poate) a conştiinţei umane care prin Naşterea cea de deasupra firii l-a făcut pe om purtător de Dumnezeu, dând naştere lui Dumnezeu purtător de om. Mamă a noastră a tuturor, ea ne spune asemenea celor de la nunta din Calea Galileei: Faceţi tot ce vă spune El” Aşa ne putem asemăna cu Cel ce „în lume a venit, ca lumină a lumii să fie”.
„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici…”
…scria Eminescu într-o afirmaţie semnificativă pentru ceea ce reprezintă cu adevărat icoana, nu odată făcătoare de adevărate minuni. Acum, într-un timp al „derizoriului”, când a apărut o adevărată industrie a icoanelor de toate feluri, ne e folositor să punem la inimă şi să ţinem minte că icoana nu este un tablou între altele, mai mult sau mai puţin măiestrit făcut şi nici un talisman de la care să aşteptăm minuni. Aici, invazia kitschului este o blasfemie. Este un motiv în plus pentru a înţelege adâncimea duhovnicească a sărbătorii de astăzi dedicate ortodoxiei, pentru că icoana, prin chipul sfântului pe care îl înfăţişează ne îndeamnă ca odinioară pe Nathanael: „Vino şi vezi”. Vino şi vezi în imaginea pe care o reprezintă chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al fiecărui sfânt şi în care transpare Adevărul în a cărui lumină devenim liberi. Poate că, dincolo de aparenţe, furia iconoclastă simţea cum se poticneşte. Este furia idolatră, care ne aminteşte de vremea lui Ilie şi de închinătorii la Baal cărora Sfântul le-a arătat deşertăciunea credinţei. În termenii consacraţi de Mircea Eliade, am spune că idolatria este o formă de sacralizate a profanului evoluând îngemănat cu profanizarea sacrului. E o evoluţie ce, în timp, duce la derizoriu, semn sub care, convinge Llosa ne purtăm povara grea şi amară. Sărbătoarea de astăzi, dedicată „dreptei slăviri” este vindecătoare; ea actualizează, mai mult ca niciodată, cuvintele lui Hristos: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti”. Icoana este o permanentă actualizare a acestui îndemn, câtă vreme închinarea fără slujire nu este decât o formă de fariseism şi la fel de păgubitor, ba chiar nociv, ca el.
Termenul „iconoclasm” provine din limba greacă şi e format din eiko, – chip, înfăţişare – şi klasma care înseamnă distrugere. El desemnează o doctrină oficială, deopotrivă a statului şi a bisericii, de prin anii 726-843 care impunea distrugerea icoanelor şi pedepsirea celor care se închinau lor. Fenomenul este deosebit de complex şi cumulează şi o serie de reforme sociale, politice, administrative şi legislative. Se apreciază că această tendinţă s-ar fi configurat încă din secolul al VII, însă, un timp, Biserica a reuşit să-şi menţină punctul de vedere în faţa atacurilor mereu mai puternice. În esenţă, începutul a fost pe tărâmul discuţiilor teoretice şi cum Biserica a reuşit să le facă faţă s-a trecut la lupta făţişă împotriva iconoduliilor, cum erau numiţi închinătorii icoanelor. Iconoclaştii invocau răspicat cea de a doua poruncă a Decalogului: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu nici un lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ, jos şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu zelos , care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine până la al treilea şi al patrulea neam şi mă milostivesc până la al miilea an către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele”. Ei desconsiderau însă că, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a făcut om anume ca pe om să-l îndumnezeiască. Mai înainte de a fi „zugrăvit” în icoane, Dumnezeu, prin Fiul Său, a luat chipul omului, punând piatră de hotar unui nou ev de la care numărăm şi azi anii devenirii noastre.
„Tradiţia închinării la icoane este nescrisă,
cum nescrisă este închinarea la răsărit”
Într-o perspectivă mai largă, răspândirea iconoclasmului a fost o consecinţă şi a înfrângerilor suferite în lupta împotriva turcilor la care s-a adăugat şi o puternică erupţie vulcanică din insula Thera. Foarte probabil că împăratul Leon a considerat că acestea sunt semne ale mâniei divine, abătută din cauza închinării la icoane. Privit doar din exterior, faptul era de înţeles câtă vreme pentru învingători arta religioasă era socotită idolatrie. Ca de obicei, societatea s-a divizat între cei care susţineau doctrina iconoclastă – cei mai mulţi din armată şi administraţie, legaţi de puterea imperială – şi susţinătorii icoanelor aflaţi mai cu seamă în mănăstiri, care, lipsiţi de putere lumească au organizat o rezistenţă în mănăstiri; la ei se adăugau ierarhi şi mireni. Prima victimă a fost, într-o coincidenţă semnificativă, Sf. Ştefan cel tânăr, după care a urmat un val de distrugeri de mănăstiri, de prigoniri, torturi şi umilinţe care de care mai cumplite. Din iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu, de partea apărătorilor a fost şi împărăteasa Irina, care după moartea lui Leon al IV-lea, l-a numit patriarh pe Tarasie. Acesta a izbutit ca, la Sinodul din 787, să restabilească cultul icoanelor. Lui i se datorează şi o doctrină de apărare a icoanelor la a cărei elaborare o contribuţie esenţială a avut-o Sf. Ioan Damaschin de la mănăstirea Sf. Sava din Palestina. În „Dogmatica” el scrie că „cinstea adusă icoanelor se îndreptă spre cel înfăţişat în icoană”, Continuă apoi, adresându-se celor care susţin şi azi că nu există un temei în Scriptură: „Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce şi la alte multe asemenea” Luptele însă aveau să continue până în 815, când iconoclasmul a fost restabilit. Au început alte persecuţii şi prigoniri între victime fiind Sf. Teodor Suditul, mort în exil. Când împăratul i-a spus cu asprime că nu vrea să-şi imagineze Dumnezeirea cea nevăzută şi neajunsă cu vopsele, Sf. Teodor a spus fără şovăire: „Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim şi o credem. Iar trupul lui Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane şi Aceluia ne închinăm şi pe Acela îl cinstim; nu însă lemnul sau vopselele.”
Vremea biruinţei a venit abia când împărăteasa Teodora, regentă după moartea soţului ei, a decis definitiv şi fără vărsare de sânge ca la Sinodul din 843. Aşa s-a pus capăt persecuţiilor care au reuşit – totuşi! – să înmulţească numărul mucenicilor şi sfinţilor. Tot atunci s-a decis ca prima duminică din postul mare să fie o sărbătoare a Ortodoxiei, hotărâre care se respectă şi astăzi.
„Închinare în duh şi adevăr” şi slujire jertfelnică
Cum nimic din ce face omul nu e perfect, nici răul nu este iar dezbaterile pe tema iconoclasmului a avut consecinţe teologice şi politice în sensul clarificării relaţiilor dintre împărat şi Biserică. O consecinţă binevenită a fost reinstituirea echilibrului dintre conducerea politică reprezentată de împărat conducerea Bisericii. În perspectivă teologică, s-a încheiat, chiar dacă nu definitiv, disputa privind îngemănata natură divină şi umană a lui Hristos. Iconoclaştii considerau un sacrilegiu să prezinţi pe Dumnezeu cu înfăţişare umană, desconsiderând o întreagă tradiţie. Partea de dreptate a lor, căci o aveau, privea o tendinţă ascunsă spre idolatrie. Răspunsul de netăgăduit al Bisericii atesta adevărul că în spatele acestor acuzaţii se afla o negare a întrupării lui Dumnezeu. În textul Sinodului de la Niceea din anul 787 se spune cu limpezime că acela „care cinsteşte icoana, cinsteşte persoana celui reprezentat”. A fost reabilitat corect cultul icoanelor care sunt „imagini ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preasfintei Sale Maici, pururi Fecioara Maria a îngerilor şi a sfinţilor”. Hotărârile Sinodului au fost semnate de însăşi împărăteasa Irina, de fiul ei Constantin al VI-lea, de toţi cei 365 de episcopi participanţi şi de un număr impresionant de monahi şi egumeni.
Furia iconoclastă avea să se aprindă însă din nou, prin anii 813, în vremea împăratului Leon Armeanul care a cedat la insistenţele iconoclaştilor. Atunci, Patriarhul Nichifor s-a opus, susţinut fiind de o serie de prelaţi şi credincioşi, făcând-o chiar cu preţul vieţii şi fiind exilat. Sf. Teodor Studitul nu s-a intimidat şi a organizat, în duminica Floriilor, o procesiune impresionantă cu icoane şi cântări religioase. În cele din urmă, papa Pascal I a condamnat erezia definitiv…un „definitiv” care a fost abrogat de împăratul Teofil, care, în 833, a publicat un edict în care era prevăzut arestarea clericilor şi monahilor iconodului şi confiscarea caselor şi averilor celor care le oferea adăpostit. Abia în anul 842, când Teodora a fost desemnată ca împărăteasă, persecuţiile s-au mai potolit şi s-au făcut demersurile necesare reinstituirii cultului icoanelor. Un an mai târziu, la Sinodul al VII-lea, reinstituirea cinstirii icoanelor a fost reluată. Revenirea curţii imperiale la cinstirea icoanelor a fost celebrată printr-o procesiune impresionantă care marca bucuria revenirii la normalitatea pe care creştinii o credeau a fi adevărată.
Cinstind astăzi Ortodoxia, o facem crezând şi mărturisind cu Sf. Ignatie Briancianicov: „Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr…Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.” Ne întoarcem la începuturi, când Hristos a zis femeii samarinene: „Duh este Dumnezeu, şi cei care i se închină trebuie ca în Duh şi Adevăr să i se închine.” Închinarea e urmată de slujire după cuvintele Mântuitorului: „Domnului Dumnezeului Tău să i te închini şi numai Unuia singur să-I slujeşti.” A făcut-o mai întâi cu desăvârşire El, Fiul lui Dumnezeu pentru care spunea: „Mâncarea Mea este să fac voia celui ce M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea.” Şi a făcut-o până la jertfa pe cruce, când s-a rugat: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”, punând început eliberării noastre de moarte, ieşirii din „întunericul şi umbra morţii”. De atunci, moartea nu mai are ultimul cuvânt, ci viaţa veşnică prin Învierea lui Hristos. Altfel, spune Apostolul neamurilor că fără Învierea lui Hristos, zadarnică ne-ar fi credinţa, zadarnică şi propovăduirea şi ne-a întoarce la acea „deşertăciune a deşertăciunii” de care vorbea Eclesiastul. Or, icoanele prin chipul lui Hristos, al Maicii Domnului, a altor sfinţi aduc în mintea şi inima noastră pe Hristos, Biruitorul Morţii şi Dătătorul vieţii veşnice. În faţa icoanei Maicii Domnului, ne rugăm cu toţi cei din veac şi de peste veac: „Nu ne lăsa Măicuţă să murim pe cale,/ căci noi suntem fii lacrimilor tale”. Iar Fecioara Preacurată care s-a făcut „om purtător de Dumnezeu” şi L-a născut pe „Dumnezeu purtător de om”, neobosită fiindu-ne în prejmă învaţă cu înţelepciune sfântă: „Faceţi tot ce vă spune El.” Închinarea în Duh şi Adevăr deschide drum luminos iubirii slujitoare, fiindcă Hristos ne-a dat porunca: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi!” E greu într-un timp al discordiei şi urii, dar este singura cale spre Hristos care ne aşteaptă rostind: „Pacea mea o las vouă.”
Elena Solunca Moise
Sursa: Ziaristi Online
