Elena Solunca Moise

Toate cuvintele rostite de Hristos sunt împlinitoare de viaţă veşnică; o presimţeau în  adâncul cel mai adânc al  inimii toţi cei care Îl înconjurau şi-şi aduceau pruncii spre binecuvântare. Grijulii, ucenicii îl mustrau, dar Hristos le-a spus spre folositoare luare aminte pentru toate vremurile: „Lăsaţi copii să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor.” A adăugat: „Adevărat vă grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” Într-un alt loc, Hristos spune că „împărăţia lui Dumnezeu” este în noi şi este ca chip şi asemănare care a început să lucreze odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El Însuşi din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, cum spune un colind şi a făcut-o „ să se nască, şi să crească, să ne mântuiască.” Cu suflet de copil se cuvine să-L primim şi noi, să-i facem loc în inima noastră unde să crească prin rugăciunile, postul şi făptuirea noastră cea bună din tot ceasul. Copilăria cuprinde în sine întreaga viaţă a cărei desfăşurare urmează tainic drumul ce duce spre împărăţia cerurilor. Într-un timp umbrit de secularizarea care se tot extinde, Micul Prinţ învaţă pe îndelete cum să descoperi adevărul cuvintelor: „stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede”. Copilăria este cea mai aproape de Hristos pentru că El însuşi a primit să fie copil, arătând anume că aici aflăm temeiul îndumnezeirii noastre. Chiar înainte dacă e să  gândim la curăţenia Fecioarei Maria, la sfaturile celor înţelepţi şi la observaţiile făcute de psihologia contemporană. Cândva Rilke sfătuia: „Să nu laşi viaţa să-ţi ucidă copilăria.”

Atunci, s-a apropiat un dregător şi l-a întrebat cu sinceritate: „Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” Un dregător, şi deloc întâmplător, investit fiind cu funcţii speciale în cârmuirea statului, un bun cunoscător al vieţii între hotarele vremelniciei. Răspuns-a, mai întâi, Hristos în cuvinte ce le-am  dori a rodi în suflet: „De ce-mi zici bun? Nimeni altul nu este bun decât Unul Dumnezeu”, lăsând să se întrevadă faptul că El este Fiu al lui Dumnezeu. În rugăciunea împărătească pe care ne-a dat-o spunem într-o coerenţă ce cheamă desăvârşirea: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.” Şi asta pentru că ale lui Dumnezeu sunt „împărăţia, puterea şi slava” – împărăţia, pentru că El a creat-o din nefiinţă aducând-o în fiinţare; puterea purtătoare de grijă cu care, după creaţie, o perpetuează prin Iubirea Sa a-tot-ţiitoare; slava care i se cuvine ca singurului Dumnezeu adevărat care L-a trimis pe Fiul Său spre eliberarea omului din latura şi umbra  morţii.

Ca Învăţător, Hristos i-a spus: „Cunoşti poruncile: să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Sunt poruncile pe care le ştim din Vechiul Legământ şi nu este de mirare că dregătorul i-a spus: „Pe toate le-am păzit din tinereţile mele” Poruncile enumerate privesc cu prioritate viaţa de aici ca premisă a veşniciei şi asigură o bună vieţuire în cetate. Din cuvintele „pe toate le-am păzit din tinereţea mea”  deducem că, în ordine lumească era un dregător corect, conştiincios, binevoitor.

„Dacă vrei să intri în viaţă…”

Cum Hristos este şi Mântuitorul nostru, a spus că lipseşte „încă una”: „Vinde tot ce ai, împarte-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino şi-mi urmează Mie”.  Vinde tot ce ai şi împarte săracilor, ceea ce presupune convertirea bunurilor  în bani al căror „anonimat” face imposibilă vreo amintire ca o chemare la dobândirea vreunui bun, fie şi din motive afective. Banul nu are memorie, este amnezic,  un străin furişat în casă sau în cetate şi poate fi lesne uitat de n-ar fi legat invizibil de bunurile cele pământeşti. Să ne amintim că Hristos, ca Fiu al Omului, a fost vândut de Iuda pe treizeci de dinari. Dând bani şi nu un lucru anume, n-ai cum spune să-ţi fie dat înapoi că a fost „al tău” dacă nu ai martor. Este o „staţie de tranzit” spre comoara din ceruri pe care agonisind-o poţi dobândi adevăratele bogăţii care vor rodi cu asupra de măsură şi peste veac. Şi o vor face îndeplinind o singură condiţie sine qua non – înstrăinarea de sine pe care, despărţirea totală de cele materielnice este pasul hotărâtor spre înveşnicirea vieţii.  Ne aminteşte mereu David: Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea.” Desăvârşirea depăşeşte legea Vechiului Testament şi Apostolul neamurilor sublinia: „Să fie cei ce au averi ca şi cum nu le-ar avea…şi cei ce folosesc lumea aceasta ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci chipul lumii acesteia trece.” Ştim că unde este sufletul omului acolo îi este şi comoara şi dacă este legat de cele ale vremelnicei materii, aici rămâne zbătându-se şi descoperind în cele din urmă absurdul. Cel robit materiei este asemenea lui Sisif, bogăţia arătându-se, în ultimă instanţă, o povară gata să se prăbuşească pentru a o lua mereu de la capăt. Nu întâmplător filosofia absurdului s-a dezvoltat după cel de al doilea război şi în zorii  consumismului.

„Dacă vrei să fii desăvârşit”

Răspunsul dat de Hristos acoperă două registre – „dacă voieşti să intri în viaţă” şi „dacă vrei să fi desăvârşit” delimitând precis cele două Legăminte ale omului cu Dumnezeu.  „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile date de Dumnezeu lui Moise”. O făcuse, dar simţea gustul nedesăvârşirii şi tânjea la mai mult. Hristos vine în întâmpinarea dorinţei sufletului şi continuă: „Dacă vrei să fi desăvârşit mergi, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vin-o de-mi urmează Mie”. Aflăm în aceste cuvinte hotarul dintre cele două  Legăminte – cel vechi şi cel nou. Bun este doar Dumnezeu care ni l-a dăruit pe Fiul Său, a adăugat firii dumnezeieşti firea umană ca aceasta să se îndumnezeiască, urmând îndemnul: „Fiţi buni cum Tatăl vostru Cel ceresc Bun este”

Evanghelistul Luca scrie că tânărul „auzind aceasta s-a întristat căci avea avere multă.” Să recunoaştem fără ipocrizie că mulţi  dintre noi  se întristează şi pentru mai puţin, arătând cât de mare este poticnirea de „averi”, când îţi lipeşti sufletul de ele, cât de grea este eliberarea.  E atât de mare, încât Hristos spune  că „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât  ca bogatul să intre în împărăţia lui Dumnezeu”; mai lesne este să intre funia unei corăbii prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor Asta nu înseamnă, nici pe departe, că bogaţii nu pot ajunge în împărăţia cerurilor, fiind condamnaţi pe veci, cum nici săracii nu ajung în rai doar pentru precara lor condiţie materială. Să ne gândim la bogăţia lui  Avraam şi cât de drag i-a fost lui Dumnezeu şi cum l-a binecuvântat mai mult decât pe alţii. Asta pentru puterea credinţei lui destăinuită în ascultarea desăvârşită încât aproape şi-ar fi jertfit şi singurul fiu –  „bogăţia” cea mai mare –  pentru Dumnezeu faţă de care nutrea o credinţă fără egal. Sau, să ne gândim la Iov, care sărăcit de bogăţiile sale, bolnav şi fără de nici unele  a spus: „Gol am ieşit din pântece mamei şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.” În acelaşi rost vorbeşte şi Eclesiastul: „Mărit-a, lucrurile mele, zidit-am case, făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda cu ele o dumbravă unde creşteau copacii. Am avut slugi şi slujnice şi am avut feciori născuţi în casă…Şi am căutat spre toate lucrurile mele şi toată truda mea cu care m-am ostenit a face şi iată toate sunt deşertăciuni şi vânare de vânt şi nimic nou nu este sub soare.” Sub soare nimic nu este nou fiindcă noul vine de deasupra tuturor, de undeva de mai sus de lumea creată şi este dăruit de Dumnezeu, „făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”.

Să facem voia lui Dumnezeu pentru că de la El aveam toate

Atunci, care este tâlcul acestor cuvinte rostite de Hristos? Ne întoarcem  şi vedem că nici Avraam şi nici Iov nu-şi aveau inima legată de cele pământeşti şi ochii lor „priveau la ceruri, de unde vine ajutorul”, adică numai de la Dumnezeu. Un tâlc îndreptător îl găsim în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr.  I-a zis  Hristos „Fiule adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta, asemenea şi Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură şi tu te chinuieşti.” Deci, nu bogăţia este cauza pierzării, bogaţi erau şi primii oameni în rai. Căderea este consecinţa neascultării, reaua întrebuinţare a bogăţiei dintr-o neînţelegere a libertăţii care nu este echivalentă cu „bunul plac” lumesc.  Agonisită cu dreptate, bogăţia este dăruită de Dumnezeu şi spune Laban despre stăpânul său Avraam: „Domnul a binecuvântat foarte pe stăpânul meu; şi i-a dat turme şi cirezi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şi asini.”Cât de îndreptăţită este porunca de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru”? Cu toate dimpreună într-o unitate care este aceea a personalităţii însăşi. Şi cum să n-o facem? De la El avem toate  – raţiune,suflet, simţuri – şi ne-a dăruit cu ele  anume ca să-i slujim cu fiecare şi cu toate împreună.  Nu pentru că avea nevoie de slujitori Cel ce a făcut totul prin Cuvântul cel dintru început. A făcut-o spre a ne asemăna cu El, a fi dimpreună lucrători ai voii Sale celei bune. De partea cealaltă stă vrăjmaşul care ne vrea slugile lui, ale întunericului şi morţii. Alegerea este a noastră şi e de fiecare clipă.

Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu          

Să-l mai ascultăm pe  David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” De aceea, cuvenit lucru este să ne punem întreaga făptură, „sinele” în slujba lui Dumnezeu convinşi că, de fapt, o facem spre binele nostru – dobândirea vieţii celei veşnice. E o îndatorire  ca, închinându-ne, să în toată vremea şi tot ceasul să aducem mulţumire şi slavă lui Dumnezeu pentru toate. Sf. Ioan Gură de Aur  subliniază că Dumnezeu ne-a dat sănătate şi putere spre a le folosi spre binele nostru şi spre slava Sa nepieritoare. Sfinţiţii părinţi arată că pe toate ni le-a dat spre înţeleaptă folosinţă, nu spre a ne lipi sufletul de ele pentru că sunt trecătoare, lunecătoare pe nesimţite în abisul nefiinţării. Vedem bine că bogaţii trăiesc în aceiaşi lume cu săracii, că bogăţia poate fi pierdută într-o clipită de ochi. În veac stăpâneşte nestatornicia: „sfârşitu-m-am de puternicia mâinii Tale./ Cu mustrări pentru nelegiuiri l-ai certat pe om./şi viaţa i-ai subţiat-o ca o pânză de păianjen;/ da, în zadar se tulbură tot omul”. Şi oare nu este scris în firea noastră că drept şi cuvenit este să iubim Creatorul şi nu creaţia?   Ne întoarcem iar la David şi la cuvintele sale: „De-ar curge în valuri bogăţia, inima să nu v-o apropiaţi./ Dumnezeu a vorbit odată, eu două lucruri am auzit:/ Că puterea este a lui Dumnezeu, şi a Ta Doamne este mila.”

O întrebare tulburătoare stătea pe buzele tuturor: „Şi cine poate să se mântuiască?” Cuvintele rostite de Hristos sună cunoscut: „Cele care sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” Cuvinte asemănătoare i-a spus îngerul Gavriil Fecioarei Maria când i-a vestit întruparea lui Hristos: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”  Tocmai de aceea s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu ca să facă posibile cele de negândit înainte şi a arăta şi cum anume.  Aşa este: „La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Şi să ne amintim de Ioachim şi Ana, părinţii Preasfintei Fecioare dăruiţi cu un prunc la vârsta cărunteţii, sau la Zaharia şi Elisabeta. Să ne gândim la toate minunile pe care le-a făcut Hristos şi pe care nimeni înainte Lui şi nici după aceea nu le-a mai făcut. El ne cheamă să-I urmăm, să fim asemenea Lui, fii ai Tatălui Ceresc, moştenitori ai vieţii celei veşnice. De altfel, o tradiţie dă de veste că, după un timp, dregătorul a urmat cuvintele lui Hristos.

Ne amintim de toate acum când prin post, rugăciune şi făptuirea binelui ne pregătim inima s-o primească pe Maica Domnului şi să nască pe Hristos. Spre mereu aducerea aminte, bunii noştri de odinioară puneau în apă o ramură de măr, martoră şi mărturisitoare a vredniciei de a fi „gazdă a lui Hristos”. Martoră pentru că o avem aproape, e „casnica” noastră; mărturisitoare, fiindcă, înflorind va însemna că  rugăciunile ne-au fost ascultate şi păcatele  curăţate prin pocăinţa  noastră sinceră  şi marea milă   a Domnului. Aşa vom colinda „Florile dalbe, flori de măr.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online