În Predica de pe munte, Hristos îndeamnă: Fiţi milostivi cum Tatăl vostru milostiv este”; îndemn ce deschide calea îomnul Dumnezeul îndumnezeirii pe care  îl avem  de parcurs, avându-L  dimpreună cu Hristos, Mântuitorul, căruia i s-a „dat toată puterea în cer şi pe pământ”. Sf. Isac Sirul mărturiseşte că nimic nu poate apropia pe om de Dumnezeu atât de mult ca milostenia. Şi asta pentru binecuvântatul motiv că este expresia directă a poruncii: Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Cuvintele sunt seducătoare însă plinirea lor se arată anevoie dacă  luăm seama la polarizarea lumii contemporane ce nu doreşte nimic mai mult decât  a-şi „trăi clipa”. Din păcate, mai la îndemână este făţărnicia, vorbele care se rostesc sunând a gol, dar reuşind să facă un zgomot în care comunicarea autentică este mereu mai anevoioasă. Pilda samarineanului milostiv, poate cea mai cunoscută dintre toate, este o continuă provocare la care suntem nevoiţi să răspundem în faţa Mântuitorului care ne spune: „Milă voiesc iar nu jertfă.” La Liturghie ne rugăm „ mila păcii, jertfa dragostei” –  mila este a lui Hristos care, răstignit pe cruce, se roagă: „.”Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Iar iertarea aduce pacea Sa; iertarea aduce eliberare iar recunoştinţa pe care se cuvine a o arăta este împlinire a omului întru dumnezeirea  pentru care s-a înomenit Hristos.  În milostivirea fiecăruia vădeşte  milostivirea lui Dumnezeu, care atât de mult  a iubit lumea până într-acolo încât L-a dat pe Fiul Său  Iubit,Unul Născut ca cel care crede să aibă viaţă veşnică.

Cum să ne facem moştenitori ai vieţii veşnice

Era după trimiterea şi întoarcerea celor şaptezeci de apostoli şi Iisus  le-a zis: „Fericiţi sunt cei care văd ceea ce vedeţi voi…Mulţi profeţi şi împăraţi au vrut să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi şi nu au auzit!” De auzit, au auzit, cum şi noi astăzi auzim, uneori mai şi „ascultăm”, dar cât de lucrătoare ne este ascultarea? Atunci, un „învăţător de Lege” dorind să-L „prindă în cuvânt”, L-a întrebat cu viclenie: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” El ştia prea bine, dar voia anume să-L ispitească pe Hristos, să-L încerce adică în văzul lumii cu speranţa deşartă că astfel „îl va prinde în cuvânt” şi îi va umbri dumnezeirea. Nu a fost singura dată când fariseii încercau  să-L prindă „în cuvânt” şi reuşeau doar să se prindă în laţul propriilor cuvinte. Prea bine cunoscându-i gândul ascuns, Hristos i-a răspuns în aceiaşi cheie: „Ce este scris în lege, cum citeşti?” Continuat-a  învăţătorul legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aşa era şi Hristos i-a spus laconic: „Fă aceasta şi vei fi viu”. Perseverând în dibăcia lui răuvoitoare, Învăţătorul de lege L-a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” Întrebarea îşi avea tâlcul ei abil, căci pentru evrei „aproapele” era numai cel de acelaşi neam, ceilalţi fiind consideraţi „goimi”, un fel de păgâni care nu erau recunoscuţi ca oameni necrezând în Dumnezeu, asemănându-se mai degrabă animalelor. E aici umbra unui adevăr tainic fiindcă, pe bună dreptate, ne-am putea întreba şi astăzi: Ce fel este omul care nu crede în Dumnezeu? sau cum spune poporul nostru „fără nici un Dumnezeu”? La asta amintim cuvintele Sf. Ap. Iacob după care, „fără fapte, credinţa este moartă”. Ca şi de alte ori, Hristos a răspuns printr-o pildă,  poate cea mai cunoscută dintre toate deşi doar Domnul ştie cât, şi cum este respectată. Pilda propune un model care prin semnificaţia sa morală cheamă, în timp şi peste timp, la comuniunea întru Hristos-Domnul. Este o pildă de luat aminte şi azi când ne jeluim fără încetare că suntem victimele secularizării, desconsiderând că ea  este o opera comună, în care fiecare are partea sa de implicare. Mai înainte de cei care se declară direct necredincioşi,  poate  noi secularizăm lumea, spulberându-i   conţinutul şi făcând din comuniunea bazată pe frăţietate, în cel mai bun caz, un ideal. Asta, dincolo de cuvintele ce „sună din coadă” spre a mângâia trufii efemere. Milostivirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât îngăduie folosirea cuvântului şi de nelegiuiţi pentru a-i restabili rostul spre luare aminte în veac. O face şi acum ca mereu.

De la Ierusalim la Ierihon

Un om, ca oricare altul, cobora de la Ierusalim, „cetatea lui David”, cetate sfântă dăruită de Dumnezeu, oraş al păcii îndreptându-se spre Ierihon. Una dintre cele mai vechi cetăţi, dacă nu chiar cea mai veche, Ierihonul era considerat locaş al „duhurilor rele”,   nu odată dărâmat  şi considerat blestemat după spusa lui Iosua: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului.” Cum vedem, „cobora”, era pe un  drum al căderii ducând spre infern. Drumul era primejdios din cale afară căci  pândeau mulţi tâlhari, gata să prăduiască pe cei ce treceau pe acolo. Metaforic vorbind, este drumul  vieţii oricărui dintre oameni. Prins de tâlhari, omul a fost dezbrăcat, bătut, rănit şi părăsit în neştire, lăsat aproape mort. Nu aşa încearcă  şi vrăjmaşul să facă cu noi?   Cum nu i se dă numele şi nici o meserie anume, gândim că oricine dintre  noi ar putea fi călătorul  pe acest drum al duşmăniei coborând în lumea întunericului. Drumul  era  bătut de mulţi călători, de toate felurile, cu treburile lor, cu gândurile lor, cu interesele lor, cu idealurile lor.

Şi s-a făcut că mai întâi pe lângă „cel căzut” a trecut, „din întâmplare” un preot „şi văzându-l, a trecut pe alături”. A fost, deci, nu un om oarecare, ci un preot, care se dorea respectat pentru vrednicia de a fi  cunoscător şi propovăduitor al legii. Drept aceea, nu credea că se cade să fie şi plinător al ei, asemănându-se butoaielor goale despre care vorbea Sf. Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. „A trecut pe alături” şi un levit, nu mai puţin ştiutor al legii şi l-a ocolit, căci era mult prea preocupat  de cele „preaînalte” despre care vorbea, dar nu le respecta, pur şi simplu, căci – nu-i aşa! –  „oameni suntem”. Aşa se întâmplă adesea: pretindem respect din partea celor din jur, dar uităm cu desăvârşire că el este recunoaşterea unui mod de a fi (nu doar a ne numi!) întru dreaptă credinţă.  A cunoaşte este, fireşte, o condiţie necesară care însă se arată total ineficientă dacă rămâne la o asumare teoretică, la o declaraţi fadă de bune intenţii. Cunoaşterea este putere numai când se aplică într-o îngemănare a lui „a şti” cu „a face” şi nu oricum, ci temeinic. Când puterea este pusă a sluji lui Dumnezeu şi nu lui mamona, ea este spre asemănarea cu Cel care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Atunci, ca şi acum, ne stă în faţă spre răspuns „bine primit”  întrebarea: ce înseamnă  a sluji lui Dumnezeu? Oare noi de câte ori trecem „pe alături”, indiferenţi la cei pe care îi numim „aproape”? Criza pandemică e un răspuns.

Întâmplarea – semn al voii lui Dumnezeu

A rămas omul aproape mort şi ar fi murit cu adevărat poate dacă, „din întâmplare” nu ar fi trecut un samarinean. Nu odată însă „întâmplarea” este făptuirea lui Dumnezeu pe care mintea noastră în puţinătatea ei nu o poate ajunge. Samarinenii constituiau o comunitate etnico-religioasă cumva marginalizată fiindcă era un „amestec” dintre israelieni şi coloniştii aduşi de asirieni. Nu era însă un samarinean între alţii, ci unul milostiv(s.n.). Este surprinsă aici ideea că hotărâtoare nu este apartenenţa etnică sau religioasă, ci milostenia, virtutea, singura,  care îl apropie pe om de Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, dintru început suntem egali, El nu „cată la faţa omului”, ci priveşte în inimă pe care o doreşte „smerită şi curată” ca să-şi facă sălaş. Dintre toţi cei ce se considerau  „aleşi”, niciunul  nu a luat seama la cel rănit! Doar samarineanului „i s-a făcut milă”; lui,un  om desconsiderat, un paria. Tocmai el nu doar că n-a trecut „pe alături” dar s-a oprit,  s-a apropiat şi „i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin” –   vinul pentru a preveni şi trata infecţia posibilă iar untdelemnul ca să înlesnească refacerea ţesuturilor. Apoi, l-a luat „pe asinul său”, l-a dus la o casă de oaspeţi şi i-a purtat de grijă, uitând de „grijile” proprii  care-l puseseră pe drum. A doua zi, „scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: „Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui eu când mă voi întoarce, îţi voi da.”  Hristos arată că „aproapele” nu este un „mai mare”, firitisit de mulţime care-l va vorbi de rău pe ascuns şi ale cărui „favoruri” le doreşte orice muritor de rând. Cu adevărat, „aproape” este orice om aflat într-o situaţie critică, câteodată „la limită” şi are nevoie de sprijin concret şi imediat iar iubirea faţă de el, extinzându-se, trece de „clipă” şi se face purtare de grijă pentru viitor asemănându-se cu pronia divină.

Apropierea – măsură a sufletului

A întrebat Hristos: „Care dintre aceştia ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. Nu „aproapele” în general,  sechestrat într-o abstracţie ce face lesne orice făţărnicie pentru a dobândi „capital de imagine” într-o cultură a spectacolului. De această dată, răspunsul a fost scurt: „Cel ce a făcut milă cu el”, mila arătându-se  liantul dintre oameni de diferite condiţii, principiul unei solidarităţi reale şi nu doar a unei  stări gregare oarecare.  Răspunsul dat  de Hristos este pentru toţi şi fiecare în parte: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” Nu ştim dacă învăţătorul de lege a urmat cuvintele Domnului Hristos, dar suntem încredinţaţi că   ele se adresează oricăruia dintre noi. Cert este că aceste cuvinte pentru singura soluţie pentru vindecarea vicleniei,  boală greu de tratat pentru că vine direct de la vrăjmaş şi, cum scria Nicolae Iorga,”şarpele este odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte”.

Milostivirea nu se opune atât nemilostivirii deschise, cât vicleniei, fariseismului de toate felurile,  care viciază relaţiile între oameni şi creează un mediu spiritual toxic. Fariseismul este blamabil fiindcă învăluie iubirea de sine, prezentând-o ca iubire de aproape şi pentru asta, în ultimă instanţă, este de-a dreptul sinucigaşă.  Oare nu „învăţătorii de lege” şi-au învăluit ura împotriva lui Hristos inventând un motiv spre a-L osândi la răstignire? Hristos nu a spus că este Fiul lui Dumnezeu, El este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Şi apoi, „învăţătorii legii”, amintindu-şi  de porunca „să nu ucizi!”, l-au determinat prin şantaj pe Pilat să execute  condamnarea dată de ei,  să se facă părtaş unei ucideri nedrepte. Vicleşugul, e adevărat, poate ajuta, în cel mai bun caz, să ieşim „onorabil”  (?) dintr-o situaţie, dar nu este, nici pe departe, o rezolvare. Apostolul Pavel atrăgea atenţia:  „să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încolo şi încoace de orice vânt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii”. Viclenia nu neagă făţiş  adevărul pentru a întrona minciuna – nu are puterea! – o abate perfid, îl ocoleşte jonglând  argumente,  purtându-l labirintic unde duce interesul lor egolatru. Lor, fariseilor, Hristos le spune cuvinte mustrătoare, dându-le pe faţă năravul: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decât voi.” Se cuvine aici o precizare: cărturarii din vremea aceea reprezentau o fracţiune politico-religioasă care, asemenea fariseilor, îşi puneau ştiinţa să slujească nemăsuratei lor trufii. Cât de nociv este vicleşugul vedem la Iuda care se arăta milostiv, cu grijă faţă de „săraci”, el fiind „fur”. Nu a ezitat, apostol fiind  ca, după ce L-a trădat pe Hristos ca „Învăţător”, să-L vândă pe treizeci de arginţi ca un rob. Cu gând perfid în inimă, după ce L-a vândut pe Hristos, are tăria să se apropie, să-L sărute şi să spună: „Bucură-te Învăţătorule”. De la Iuda putem afla capătul vicleniei care este sinuciderea,  moartea sinelui, „pierzania”. Urmând-o, ne facem dintre  cei care îl chemăm de Dumnezeu ca pe un Părinte, dar rămânem „fiii ai pierzaniei”.

Într-o rugăciune de demult, credinciosul cerea „milostenie cuviincioasă”, anume arătând că poate fi şi una „învăluită”, „necuviincioasă” incapabilă să „şteargă păcate”. O asemenea milostenie adaugă păcate noi la cele dinainte şi fac mai lunecos drumul spre „Ierihon”. Milostivirea cu adevărat sfinţitoare este cea a omului care-şi lucrează asemănarea cu Dumnezeu, iar samarineanul, un străin de neam, o dovedeşte cu prisosinţă. Milostenia, făptuirea binelui are un caracter universal, fiind accesibilă fiecărui om în slujirea binelui pentru toţi cei aflaţi  în nevoi şi necazuri. Spre neuitare,  Hristos spune că „nu cel ce zice Doamne, Doamne va întra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.”

„Omul bun în zile rele e tot bun ca-n zile bune”

Cuvintele „mergi şi fă şi tu asemenea” Hristos  le-a spus nu unui oarecare, ci unui „învăţător de lege” arătând spre samarineanul milostiv. E o pildă de demnitate autentică pentru că nu ţine seama de funcţie, nu spune „fă ca acela mai mare” (într-o ierarhie fără autoritate!), ci asemenea celui care a făcut milostivire. E şi o probă de autoritate în sensul uitat al cuvântului: ca atribut propriu celui care este  adevăratul „autor” şi nu cel care se „dă” a fi şi pretinde că şi este.  Era şi o cutezanţă. Cum  să spui unui „mai mare al zilei” să urmeze pilda unui om periferizat? Pilda mai este semnificativă pentru principiile care s-ar cuveni a temeinici  relaţiile dintre noi şi pe care învăţătorul  legii le încălca  „profitând” de „funcţia” sa. Principiul este cel al acordului perfect dintre vorbă şi faptă, încălcat atât de mult încât  a fost nevoie de „scris” , de „semnătură” pentru a fi respectat, căci „verba volant, scripta manent” . Dar un asemenea comportament e vechi de când lumea şi constata cu amărăciune David că „acela care face nedreptate, pe sine se binecuvântează”. Venit cu vicleşug să-L prindă în cuvânt pe Hristos, învăţătorul Legii este prins în „cuvântul” lui, primeşte un răspuns pentru care  nu avea replică. Altfel spus, îi arată limpede că superioritatea unui om nu ţine de apartenenţa etnică sau de oricare alt criteriu, ci de fapta venită din inimă blândă şi smerită. Se ruga David: „Inimă curată zideşte întru mine, Doamne, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele”. Şi tot el învaţă concret că „Fericit este cel ce caută la sărac şi sărman, în ziua ce rea îl va izbăvi pe el Domnul”. Într-o rugăciune a străbunilor se amintea că la Judecata din urmă nu va fi mai mare împăratul ca sluga, căci fiecare „prin faptele lui sau se va ridica sau se va coborî”. Altfel spus, cel care face milostenie pe sine se milostiveşte, se apropie de mila fără margini a lui Dumnezeu din care, hrănindu-se, poate hrăni pe alţii. Milostenia dezvăluie lumina sufletului, adevărata lumină în care, făcând semnul Crucii şi ridicând ochii putem spune „cu îndrăznire fără de osândă”: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri.

Smerenia – înaintemergătoarea milosteniei

Cum să urmăm cuvintele: Mergi şi fă şi tu asemenea?  Rugând stăruitor pe Domnul ca, mai întâi, să ne ajute să dobândim haina smereniei şi mila lui Dumnezeu va fi cu noi, în toate îndreptându-ne şi ajutându-ne. Căci,  cine suntem noi să ne înălţăm pe noi înşine? O spune David: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori/ Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi/ şi nu se va mai cunoaşte locul lui.” Smerenia dă măsura adevărată a omului făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, „singurul care este Bun”. S-a smerit samarineanul nu în vorbe meşteşugite, ci în fapte: a lăsat deoparte toate treburile sale şi s-a  dedicat unui om despre care nu ştia nimic decât că fusese tâlhărit, bătut, lăsat „aproape mort”.  Fapta lui bună este ca un dar l-a dus spre dăinuire.

În trecerea anilor, s-a considerat, nu fără temei, că samarineanul este Însuşi Hristos, „care a venit pe pământ să-i mântuiască pe cei păcătoşi”, să-i elibereze din  închisoarea păcatelor  prin iertarea, dăruind sănătatea trupului, a sufletului dimpreună cu  pacea Sa. Mai presus de toate şi ca o încununare ne-a vindecat de moarte. Omul rănit, aproape mort poate fi umanitatea întreagă şi fiecare dintre noi; untdelemnul şi vinul au fost  asimilate cu mirul, purtător de pace, şi sfânta împărtăşanie. Asinul, animalul preferat al lui Hristos pe care îl numim „Împăratul tuturor”, este mereu prezent în Noul Testament, ca semn al smereniei sale supreme, subliniindu-i paideic  puterea. Asta pentru că asinul era considerat  singurul animal în care diavolul, care se putea preface în orice animal, nu se putea preface  în măgar şi nici cel care îl însoţeşte, indiferent cine era.   Casa de oaspeţi la care a fost dus omul rănit spre vindecare preînchipue Biserica lui Hristos care rămâne în lume  până la cea de a doua venire, una întru „mărire şi slavă” spre a judeca pe toţi – vii şi adormiţi. Cât despre „cei doi dinari” pe care i-a dat, ei reprezintă  cele două Testamente care rămân până la cea de a doua venire a lui Hristos. Toate sunt rânduite  sub semnul milostivirii lui Dumnezeu cu care suntem chemaţi să ne asemănăm: “Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel din ceruri este”. Pe toate primindu-le, după cuviinţă, în inimă să urmăm cuvintele „Mergi şi fă asemenea”, adică fiecare după darurile primite, după puterea pe care o are şi în temeiul acelei „bune cumpăniri” plină de tâlcuri pe care prea bine le ştiau bunii noştri de odinioară când spuneau: „A fi mare, nu-i mirare. A fi om e lucru mare” sau când îndemnau „fi om de omenie!”. O rosteşte spre rostuire  Coşbuc, recunoscându-se „suflet din sufletul neamului” şi  pe care îl cinstim la cei o sută cincizeci de ani de la înveşnicire: „Soarele răsare roşu şi tot roşu el apune/ Omul bun în zile rele e tot bun ca-n zile bune”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online