Elena Solunca Moise

S-a  întâmplat îndată după ce Hristos a potolit furtuna şi  când înfricoşat Petru a strigat: „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!” Atunci, Hristos „ certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte…Şi ei se întrebau: „Cine este acesta, că şi vânturilor şi apei le porunceşte, şi ele ascultă?” Întrebarea îşi are rostul ei anume pentru că nu-i era dată omului să aibă o asemenea putere asupra naturii. Răspunsul a fost o altă minune la care e bine să luăm aminte cu osebire astăzi când vorbim cu asupra de măsură de criză, uneori o relaţionăm cu procesul de secularizare şi, paradoxal, suntem nevoiţi să recunoaştem că suntem mereu mai departe de a o depăşi. Scria Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu că orice cuvânt poate fi contrazis de alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică o faptă. La Hristos, „Cuvântul prin care toate s-au făcut”  cuvântul şi fapta una sunt. De această dată, răspunsul a fost o minune care arată că nu doar natura ascultă rostirea lui Hristos ci şi demonii, care, mai mult, ştiu să se roage şi o fac.  Era în ţinutul Gherghesenilor, situat în faţa Galileei neamurilor, unde locuitori se închinau la idoli şi, poate din această cauză,aveau o mentalitate alterată de  influenţe străine care erodau dreapta credinţă.  E de luare aminte că credinţa slăbeşte în puterea ei  atunci când omul se închină doar lui Dumnezeu, dar nu-i slujeşte şi îşi foloseşte  mintea căutând argumente spre dezvinovăţire, nu odată proiectând vina pe alţii pentru a „se  înălţa” pe sine. Aici se întrevede deşertăciunea vicleniei, căci ce este  decât o părere că poţi sluji deodată lui Dumnezeu şi lui Mamona.  Aşa se face că deşi evreilor le era interzis să consume carnea de porc,  ei creşteau şi vindeau porci, râvnind a-şi satisface interesele imediate, ale clipei repede trecătoare.  Nu a fost deloc întâmplător că tocmai aici Mântuitorul a fost întâmpinat de un bărbat care avea demoni, „de multă vreme” şi „cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte”. Îşi  pierduse, cum spunem astăzi, şi cea din urmă formă de autocontrol şi singur se exilase printre morminte, în ţinutul morţii. Era adică „un mort viu”, sufletul fiindu-i cotropit de cel ce doreşte să-l ia spre a-l duce în împărăţia  întunericului „celui din afară”.  Fiind şi medic, Sf. Evanghelist Luca face o descriere exactă  a simptomelor bolii pentru a sfârşi: „era  gonit de demon în pustiu”, acolo unde era sălaşul lor. Şi acum spunem când suntem în faţa unui rău: „ducă-se pe pustiu”. Să nu uităm însă că în pustiu  s-au nevoit marii  sfinţi, arătând că omul care face voia lui Dumnezeu biruieşte pustia şi o face grădină a virtuţilor.

„Ce ai cu mine Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?”

Descrierea bolii trimite gândul la o formă de schizofrenie, de scindare sau rupere a minţii, boală a cărei cauză nu se cunoaşte nici astăzi cu precizie. Cercetările de până acum nu au depistat încă nici existenţa unei cauze organice şi nici dacă este ereditară. Se constată în schimb că  s-a înmulţit îngrijorător  numărul bolnavilor psihici şi, alarmant, între ei tot mai mulţi copii. E şi acesta un semn al secularizării ignorat din păcate de cei care cred că  lamentarea şi încriminarea reprezintă o soluţie. Omul purtat de demon, l-a întâmpinat pe Hristos, L-a mărturisit şi i s-a rugat: „Ce ai cu mine Fiul Dumnezeului Celui preaînalt? Rogu-te să nu mă chinuieşti!” Anume a cerut să nu-l chinuiască, să-l izgonească  din omul care îi căzuse în mreajă, făcându-se victimă, şi o făcea cunoscând prea bine puterea lui Hristos. Acum, demonul, care „de mulţi ani îl stăpânea” pe bietul om se vedea ameninţat şi încerca disperat să scape. Pentru că, să recunoaştem că, oricât de mare i-ar fi puterea, vrăjmaşul nu poate şterge nicicum  chipul lui Dumnezeu din sufletul omului, dar stăruie cu un plus de perseverare încrâncenată.  Întrebatu-l-a Hristos: Care îţi este numele?  Întrebarea nu  surprinde pentru că, încă demult, se recunoştea importanţa pe care o are numele; o importanţă atât de mare  încât romanii spuneau  „Noumen est omen”, numele este destin. Răspuns-a el: „Legiune, că demoni mulţi intraseră în el”. Numele însuşi de diavol trimite gândul la despărţire, opus simbolului care presupune unitate, punere laolaltă. Şi la noi, cu ani în urmă, se dădea o importanţă foarte mare numelui dat la botez. Atât de mare încât  o tradiţie spune că atunci când cineva era bolnav, mai ales un copil,  i se schimba numele ca răul să nu-l mai poată găsi. Şi, să nu uităm, că în trecut, mortalitatea infantilă era foarte mare, fapt recunoscut nu doar de statistici aproximative, ci de buna vorbă cu care era primită vestea naşterii: „să trăiască, să crească şi să fie sănătos.” Ştie bine demonul că omul poate fi lesne minţit  până într-acolo încât să-i apară în chip de înger, dar tot la fel de bine ştie că nu se poate ascunde de Dumnezeu.

Întrebând de ce a venit „înainte de vreme”, o făcea cunoscând  că Hristos va veni la sfârşitul lumii „cu mărirea şi cu slavă”. Nu era vremea „venirii” Lui dar ignora faptul că a Domnului este nu doar „ mărirea şi slava” ci şi puterea de a face tot ceea ce voieşte. Neavând încotro,  demonii au prins a se ruga lui Hristos să nu le „poruncească” să meargă „în adânc; acolo în străfunduri acolo unde le este locul pentru vecie. Spune Sf. Chiril al Alexandriei că primul vinovat de păcat e demonul şi el creat bun şi căzând din propria sa voinţă. Iezichel scrie că demonul  a fost creat  „fără prihană” dar a lăsat ca „nelegiuirea să-şi facă sălaş  în el” şi atunci din slujitor al Domnului  s-a făcut sălaş răului şi, mai mult, un promotor al lui de a dus şi la căderea primilor oameni. Din „pecete a desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa înţelepciunii” s-a făcut începătorul răului. Şi asta din trufie, sursa tuturor păcatelor. Dar, atrage atenţia  Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu că diavolul nu pune stăpânire pe noi în întregime şi, dacă stăpâneşte pe unii mai mult  este pentru că aceştia  au lăsat de buna lor voie cale de intrare a duhurilor necurate. Atunci, omul se înstrăinează de sine şi se face  un fel de jucărie a diavolului.

„Întoarce-te la casa ta şi spune câte ţi-a făcut ţie Domnul”

Demonii L-au „rugat” pe Hristos să le îngăduie să „intre în porci”, iar Domnul „le-a îngăduit”, a încuviinţat, a lăsat să treacă de la El. Nu a spus şi, cu atât mai mult, nu a poruncit, cum a poruncit demonului care îl poseda pe copilul tatălui care s-a rugat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.  Intrând demonii în porci,  toată turma s-a aruncat în apă şi s-a înecat. Păzitorii au fugit să dea vestea în cetate şi mulţi oameni au venit să vadă minunea. Şi minune era, pentru că l-au găsit pe fostul demonizat „îmbrăcat şi întreg la minte şi şezând la picioarele lui Hristos”. Pentru ei era de neînţeles, însă cei care văzuseră totul dădeau mărturie despre cele întâmplate. Nu le-a fost însă locuitorilor cetăţii a se bucura de îndreptarea demonizatului care astfel nu mai era nici un pericol pentru ei şi devenea unul de-al lor. Cu atât mai mult  nu au mulţumit, după cuviinţă. Faptul în sine de a nu mulţumi dezvăluie o aplecare spre rău degrab  pactizează şi dezvăluie  trufia care îl orbeşte până acolo unde i se pare că totul i se cuvine.  S-au înspăimântat însă şi L-au rugat să plece şi Domnul le-a împlinit voia, iar apoi a intrat în corabie şi „s-a înapoiat”. Altfel spus, L-au izgonit, nu L-au dorit a fi între ei, simţindu-L ostil intereselor lor materielnice.  Doar fostul demonizat, eliberat de vrăjmaş, se ruga să „rămână cu El”. Nimic mai firesc. Când „te faci frate cu dracul” nu ai cum să mai suporţi, ba să mai şi doreşti să fii cu Hristos şi numai eliberat de el, având mintea limpede vezi ce se cuvine a fi dorit pentru binele tău. Mântuitorul însă l-a îndemnat: „Întoarce-te la casa ta  şi spune cât a făcut Dumnezeu pentru tine”. Dezrobit de rău, omul a fost a conştientizat chipul divin din suflet şi s-a făcut un fel de apostol „propovăduind la toată cetatea câte a făcut Hristos pentru el”.

Locuitorii cetăţii a rămas mai departe în necredinţa lor funciară câtă vreme încălcau şi cele ale Legii făcându-şi idoli din bogăţia necurată. Nu ni se spune dacă ei mâncau sau nu carne de porc sau o vindeau şi nici nu are importanţă, dar rămâne în veac faptul că L-au izgonit din cetate pe Hristos care tocmai făcuse o minune cum nu se mai petrecuse până atunci. Ei nu aveau nevoie de minuni,  forme concrete ale lucrării voii lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, îl refuzau pe  Dumnezeu, chiar dacă îl recunoşteau „cu buzele”. Atraşi de câştigul lumesc, preferau să se închine şi să slujească lui mamona, lucrurilor banului aşa cum odinioară s-au închinat viţelului de aur, dând veşnicia pe clipa. Dintre  asemenea oameni se poate ridica oricând  Iuda, în sufletul căruia, cum citim în Evanghelia Sf. Ap. Ioan, a intrat Satana. Ne amintim că atunci când femeia păcătoasă a cumpărat mir şi a uns picioarele lui Hristos, Iuda, în viclenia lui, a spus că mai bine era ca banii să fi fost daţi săracilor. Dar nu l-a îndemnat mila, ci faptul că se făcuse „fur” din banii pe care îi strângea. Sufletul i se făcuse locaş al demonului şi i-a slujit, ca să spunem aşa, până la capăt. Şi-a dat seama de ce făcuse, că a greşit „vărsând sânge nevinovat” însă nu s-a căit. Atunci, demonul şi-a desăvârşit lucrarea iar Iuda s-a sinucis, pecetluindu-şi lucrarea cu păcatul cel mai mare. Nu înainte de a arunca banii ca să înţelegem în veac reala lor valoare şi folosul  cel din urmă. Iuda L-a trădat pe Hristos ca Învăţător, de la care cu toţii deprindem  cuvintele Vieţii, apoi L-a vândut ca pe un rob între robi. A făcut-o  fiindcă, scrie Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu satana a intrat în el şi asta  datorită lăcomiei nesăţioase pentru bani, care, în cele din urmă, a pus stăpânire deplină, dându-l morţii.

Păcatul mai rău decât demonul

Cineva ar putea spune că nimic nu e mai rău decât stăpânirea demonului. Sfinţii părinţi atrag însă atenţia că mai rău decât a fi supus demonului este a făptui păcatul. Singur, el demonul nu ucide, dar pune pe om să o facă; demonul nici nu fură, dar îndeamnă pe om să facă. La fel cu toate celelalte păcate. E bine să nu uităm aceasta mai ales în zilele noastre pândite de atâta vrăjmăşie; o lume a războiului tuturor împotriva tuturor. Nu suntem mai decăzuţi decât cei din cetatea Gherghesenilor care măcar l-au rugat pe Hristos să plece pentru a rămâne ei cu porcii şi cu stăpânii lor, demonii? Să nu uităm însă că, mai devreme sau mai târziu, demonii îşi arată răutatea chiar şi faţă de supuşii lui; el nu cunoaşte milă, nici îndurare şi de pleacă o face cel mai adesea spre a se întoarce cu întărituri.

E adevărat că L-au rugat pe  Hristos să părăsească cetatea. Altădată, samarinenii l-au rugat să rămână şi a rămas trei zile. Şi acum le-a ascultat ruga fără să rostească un cuvânt tăcut,  a intrat în corabie şi a plecat, s-a întors acolo unde „mulţimea L-a primit cu bucurie, fiindcă toţi îl aşteptau”. Aici, femeia care avea o hemoragie de doisprezece ani, doar atingându-se pe furiş s-a vindecat şi Hristos n-a mustrat-o ci i-a zis cu blândeţe: „Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a vindecat.” Apoi a înviat-o pe fiica  lui Iair, mai marele sinagogii. Sf. Nicolae Velimirovici atrage atenţia asupra smereniei Sale,  faptul că a trecut în tăcere biruinţa pe care locuitorii cetăţii, beneficiarii ei nu au luat-o în seamă.  Poate El, Iubitorul de oameni, era întristat că, în loc de recunoştinţă, locuitorii l-au „rugat” să plece spre a-şi continua „obiceiul” care îi înavuţea.  Au preferat pe „a fi” şi nu oricum ci cu Fiul lui Dumnezeu lui „a avea”. Tăcerea poate ascundea mâhnirea că ei încălcau porunca iubirii dată de Dumnezeu prin Moise.  El, Biruitorul lumii s-a supus  dorinţei oamenilor între care deloc întâmplător apăruse demonizatul cel înfricoşător. Un sfânt duhovnic învaţă: „Cine-L primeşte, primeşte viaţă veşnică; cine-L alungă rămâne  cu porcii, în veşnică îndrăcire şi moarte.”  Mereu, Hristos stă tăcut la uşa sufletului nostru şi aşteaptă să-i deschidem şi să-L primim. De ce nu deschide El – fiindcă El nu obligă iar uşa sufletului nu poate fi deschisă decât interior. Să ne înstrăinăm de toată lucrarea potrivnicului, să deprindem smerenia dimpreună cu blândeţea Lui şi aşa să  deschidem larg uşa sufletului spunând: „vino Doamne”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online