Elena Solunca Moise

Evanghelia propovăduită de Hristos este prin excelenţă a Iubirii  şi, în totalitate, nouă prin conţinut, poate fi sintetizată  în prunca cea singura pe care o dă: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum eu v-am iubit pe voi aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Că să înţelegem noutatea cea desăvârşită a acestor cuvinte să amintim că, până la El, domnea faimoasa lege a talionului, una dintre cele mai vechi  care statua principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.  Specialiştii apreciază, totuşi, că legea talionului,  a lui „fă aidoma cum ţi s-a făcut ţie”, era un pas înainte faţă de sistemul vendetei permiţând recurgerea la un judecător, „ca intermediar imparţial şi dezinteresat.” Deşi cu o răspândire mai largă, această lege este descrisă în Vechiul Testament ca una a reciprocităţii şi corespondenţei, fiind menţionată de trei ori. Mai întâi, în „Cartea exodului”, unde Moise porunceşte izraeliților cu limpezime: „Iar de va fi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură,rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.” În „Levitic” se precizează: „Cel ce ucide un dobitoc  să dea altul, cel ce va ucide un om să fie omorât”. În sfârşit, în „Deuteronom” se afirmă hotărât: „Cu răul cu care îl face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să plătească.” Abia Carol cel Mare avea să înlocuiască „revanşa în sânge” cu compensaţie în bani sau bunuri. Ne facem o datorie să amintim că, în blânda-i înţelepciune şi credinţă neîntinată, bunii noştri cei atât de buni de odinioară sfătuiau celui pe cel căruia i se făcuse un rău: „lasă-l în plata Domnului”.

Îndemnul de a ne iubi „vrăjmaşii” nu l-a adresat nimeni până la Hristos şi este şi azi – sau mai ales azi – o provocare pe care, nu puţini (chiar şi dintre creştini), nu o acceptă sau o fac cu greutate sau „de ochii lumi”. Spusese înainte: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le asemenea”. Şi, iar, nu puţini refuză acest îndemn, abătându-se şi argumentând cu cinism „că s-ar putea să nu avem aceleaşi gusturi.” Aici nu este vorba, nici pe departe, de gusturi”, cum nu este în discuţie nici principiul corespondenţei. Este un principiu paideic, unul de reglementare a relaţiilor dintre oameni atunci când „bunul simţ” este deturnat de reaua intenţie şi reaua voire. Să recunoaştem că există şi această voire „rea” pe care Hristos o amenda retoric: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?” Spre un plus de convingere, de o  „corespondență”, adaugă un exemplu: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru.”  Mai spune: „Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.” După ce enumeră toate acestea proprii celor „ce trăiesc în lume”, Hristos arată cum, „în lume” fiind, poţi să nu „fii din lume”; între păcate fiind, să refuzi a pune în faptă vreunul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii ai Celui Preaînalt.” Gândul se duce spre una dintre Fericiri: „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni pe  voi şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. De aceea, cu îndreptăţire, s-a spus că iubirea vrăjmaşilor e o „virtutea virtuţilor”, în ea aflându-se toate într-o alcătuire simfonică a cărei splendoare o aflăm în „Oda bucuriei” a lui Beethoven.

Piatra de poticnire a adevăratului creştin

Într-o vreme de supremaţie a principiului „homo, hominis lupus est” este de neconceput un asemenea îndemn;  suntem însă  nevoiţi să vedem că această lume nu este, nici pe departe „cea mai bună dintre lumile posibile”. Tertulian observa că „să-ţi iubeşti prietenii este obiceiul tuturor oamenilor, dar să îţi iubeşti duşmanii se obişnuieşte doar la creştini” (s.n.). La vremea lui, Eminescu aprecia creştinismul ca religie a iubirii constatând şi el că sublimul ei este împlinit în iubirea vrăjmaşilor. Dacă cercetăm cu atenţie nu găsim un asemenea principiu la niciuna dintre cele trei mari religii. În Evanghelia sf. ap. Matei se face trimitere la Legea veche în care se spune să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” Fariseul avea dreptate în felul său când spunea: Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş…” Or, îndemnul la „iubirea vrăjmaşului” este piatra de încercare a adevăratului creştin de care nu odată ne poticnim. Poate de aceia unii gânditori spun că creştinismul e o religie imposibilă. Nici pe departe. Este, contrar unor concepţii, cum a fost cea a lui Nietzsche, o religie a eroismului. Se propune o personalitate nouă a eroului-sfânt: erou în lupta cu tot ce potrivnic omului ce aspiră spre desăvârşire, urmând urcuşul duhovniciei; sfânt prin binele pe care îl face numai pentru  fi mereu în voirea lui Dumnezeu şi din iubirea faţă de cel cu aceiaşi condiţie fiinţială. Hristos a venit să aducă milă: „Milă voiesc şi nu jertfă. Că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi.” Lui Însuşi i s-a făcut, nu odată, milă de mulţimile adunate „că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care nu au păstor”.

Aşa fiind, apar numeroase întrebări spre dumirire: Cum şi de ce să-ţi iubeşti vrăjmaşul? Cum să faci bine celui care minte, fură sau chiar omoară? Şi care e folosul?  E şi o anume îndreptăţire pentru că îndemnul se opune legii universale a minimului efort. Ascultând porunca cea nouă: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Ori, dacă nu îl iubeşti pe cel care îţi este aproape şi-l vezi, şi-l auzi, şi poţi vorbi cu el, cum îl poţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu „pe care nimeni nu L-a văzut vreodată” pentru că nu-i este dat omului a-L vedea?  Într-o ultimă instanţă, am putea aprecia iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea pentru fratele nostru aflat în necaz, în nevoi şi, nu mai puţin, în greşeală. Oare cât de cucernic în credinţă putem fi  – nu doar să ne arătăm lumii spre „fudulie” cum ne învăţa un Părinte duhovnic – dacă după ce ieşim de la Biserică, sau – Doamne fereşte!  ne-am şi împărtăşit – ne aruncăm cu indiferenţă, dispreţ sau chiar ură împotriva cuiva care ne pare a fi greşit?

Întâiul pas nu este greu de făcut. Cum oamenii nu mai au inima curată ca odinioară, s-au înstrăinat de „duhul drept” Dumnezeu ne-a dat ştiinţa ca pătrundem în profunzimea lucrurilor spre a vedea raţiunea lor de a fi. Iată, bunăoară, se spune că dacă cineva te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt. E incredibil de eficient! Când cineva loveşte, se aşteaptă la altă lovitură şi se pregăteşte să preîntâmpine  printr-o altă lovire. Întoarcerea celuilalt obraz îl ia pe neaşteptate şi-l blochează, se fâstâceşte, se încură în el însuşi, nu ştie ce să facă şi tensiunea conflictului diminuează până la dispariţie. Şi dacă tot ne „înălţăm pe noi” când ne abatem degrab a judeca, atunci să tindem a fi la această înălţime. Să nu folosim, în nici un caz,  judecata spre osândire ci ca o mână întinsă spre o alta, poate a unui suferind de cine ştie ce „slăbiciuni” pe care le avem şi noi dar… nu le vedem. Să judecăm deci, nu să osândim, cântărind argumentele pro şi contra cu câtă detaşare ne este dată. Să folosim prilejul pentru a ne cerceta înşine. Să recunoaştem cât de uşor e să vezi „bârna din ochiul altuia”, să gândeşti responsabil  la aceea din ochiul tău şi să încerci s-o faci s-o scoţi. Oare  ura faţă de vrăjmaşi nu dezvăluie o anume trufie mascată şi care se vrea compensată după legea talionului? Vicleanul se asociază deîndat şi cu „dărnicie” aducând „potop” de circumstanţe atenuante. Se ruga psalmistul: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele.” E o operaţie de „igienizare” spirituală necesară spre pasul următor – de a căuta să înţelegi pe făptuitor, să-i vezi slăbiciunile altele decât ale tale, sau asemenea şi să-i întinzi a împăcare, în semn de pace, mâna. Sf. Nicolae Velimirovici merge mai departe scriind cu tâlc: „Vremurile m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu pe lume: „omul nu are pe pământ vrăjmaşi decât pe sine însuşi.”

Când „aproapele”  este …departe

Al doilea pas ne apropie de Dumnezeu prin întrebarea, întrutotul firească: de ce a îngăduit Dumnezeu, „singurul care este Bun” să se întâmple ceea ce s-a întâmplat? Aici, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a Maicii Preasfinte, vom descoperi o bogăţie de necuprins din care vom desprinde bucuria îndreptării pe drumul desăvârşirii. Să ne fie viu ca un izvor de viaţă îndemnul „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru Cel cin ceruri este.” Mai ştim că Hristos, după propriile-i cuvinte, este cu noi până la sfârşitul veacului şi se întreba apostolul neamurilor: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” Scrutându-ne astfel adâncul sufletului vom afla repere de îndreptare chiar în propriile greşeli. Un lucru este limpede: dacă Dumnezeu a îngăduit vrăjmaşului să ne facă rău, a făcut-o spre însănătoşire, cum doctorul recomandă o licoare amară ca să vindece boala. Într-una dintre rugăciunile sale pe care o rostea în fiecare zi, Sf. Ioan Gură de Aur cerea iertarea păcatelor – ale lui mai întâi şi a tuturor, chiar şi a celor care i-au făcut rău. Argumenta: „căci nu ei sunt de vină, ci eu ticălosul, cel care nu fac voia Ta şi nu păzesc poruncile Tale”. Mai cerea ca „prin nemărire deşartă să mă smeresc împreună cu cei smeriţi, cu cei ce pătimesc împreună să pătimesc, celor ce-mi greşesc să le iert fiindcă ştiu că de nu voi ierta, nu mi se va ierta.” Şi iar, scrutându-ne sufletul să cercetăm dacă incapacitatea de a ierta nu vine atât din gravitatea răului ci din egoism şi egolatrie, minţindu-ne atunci când socotindu-ne pe noi înşine „aproapele nostru”, ceilalţi fiind  mereu mai departe. Şi anume departe pentru că punem între noi întunericul  din propriu suflet. Sf. Ap. Pavel scrie să umblăm cuviincios ca ziua, adică atunci când suntem văzuţi deopotrivă de Dumnezeu şi se semeni: „ nu în certuri şi pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte”.

Bun sfetnic e stăruinţa de a nu urî, alungarea gândului aprig de răzbunare, dăunător şi propriei sănătăţi. Mânia, chiar îndreptăţită,  s-o potolim prin răbdare încercând a număra, sau mai bine a ne ruga. Să ne gândim la întâiul arhidiacon şi mucenic Ştefan, care sub ploaia de pietre se ruga: „Doamne, iar-le lor că nu ştiu ce fac.” Şi dacă nu-i putem iubi, spre a stăvili răul să căută motive pentru a-l respecta pentru că nu există nici un om atât de rău în care chipul lui Dumnezeu după care suntem făcuţi toţi să fie şters. Tâlharul pe cruce în ultimă clipă  nu s-a rugat la judecători ci lui Hristos: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” A ieşit astfel din întunericul cel ucigător de suflet.

Vrednic a fi numit „omul lui Dumnezeu”

Altfel, dacă facem bine ca să ne fie compensat aidoma, sau  chiar cu asupra de măsură, atunci el se închide în prezent  ca într-o fortăreaţă din care nu va ieşi niciodată şi cade în neant. În perspectiva desăvârşirii la care suntem chemaţi, Sf. Evanghelistul Luca spune: „Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt.” Deci, nici măcar să nu  sperăm, căci  astfel întinăm curăţia inimii plecată spre Domnul.  Când, răstignit pe crucea care îi poartă numele unii credincioşi îi cereau graţierea, Sf. Ap. Andrei se ruga: „Stăpâne nu lăsa pe Andei cel legat de lemnul Tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă da celui neruşinat.” El, Sf. Ap. Andrei a propovăduit Evanghelia şi prin ţinuturile noastre unde a întâlnit o mentalitate gata pregătită să primească pe Hristos de nu a fost nevoie ca religia Iubirii să fie impusă  vreo mărime a vremii. Ce fel de mentalitate anume era nu se cunoaşte încă, dar un semn al ei îl găsim în balada „Mioriţa”. Înştiinţat că s-a i pus la cale  uciderea, ciobanul nu s-a mâniat nici pe departe, nu s-a gândit la răzbunare. A convertit moartea în nuntă şi a lăsat ca despre ucidere să dea mărturie doar o stea care a căzut sau, cine să ştie, a plecat să lumineze alte lumi. E ca o unire cu veşnicia, o sărbătoare a armoniei cosmice în care diversitatea este îmblânzită de unitate.

Apropiindu-ne în timp, întâlnim pe Sf. Luca, episcop al Crimeii, medic strălucit şi mărturisitor neînfricat, care a suferit torturile închisorilor din Uniunea Sovietică  şi care, înfruntând cu iubire ura dezlănţuită a comuniştilor. Pilda vieţii lui este un dar spre întărire a credinţei care îşi afirmă plinătatea în lucrare iubirii; un dar este şi rugăciunea „pentru dobândirea dragostei”: „Doamne dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să iubesc toţi oamenii – şi pe cei de aproape, şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi, precum Tu, Doamne ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii.” Întru acelaşi duh, la închisoarea din Aiud, Mircea Vulcănescu spunea celor din jur  a rugă: „Să nu ne răzbunaţi.” La Aiud, de unde au plecat în veşnicie, trimişi de securitatea comunistă, numeroase personalităţi, se  simte „bunul miros” al mărturisitorilor  lui Hristos, ştiuţi şi neştiuţi. Localnicii îi numesc cu duioşie „sfinţişori” şi te invită să-i vizitezi ca pe o mare comoară.  Au mai fost şi cei de la Sighetul Marmaţiei, Jilava, Galaţi, ca să nu amintim de faimoasa şcoală de la Piteşti. Se poate întâmpla ca, prin ani făptaşul să-şi revină, să regrete şi să se schimbe. Povestea un fost deţinut politic cum, odată, la sărbătoarea Învierii Domnului, a primit o felicitare anonimă în care, alături de cuvenitele urări, i se dorea puterea de a uita pe cei care i-au făcut rău. Bătrân, fostul deţinut s-a bucurat bănuind cine era autorul pe care îl iertase de mult. Părintele Arsenie Papacioc spunea  că „dacă nu poţi iubi vrăjmaşii, măcar nu-i urî şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă”. E un pas spre desprinderea de egoismul devastator, spre condiţia de a fi „Fii ai celui Preaînalt”.

E un fapt dovedit de cercetările ştiinţifice că, în timp, ura şi ranchiuna îmbolnăvesc omul şi rămâne deschisă întrebarea – de unde îmi vine această ură, ca o malformaţie ontologică?  Se spune că atunci când cineva face un bine, el este întâiul care beneficiază de acest bine. Când un om vrea să-l ungă pe altul cu o alifie vindecătoare, primul care beneficiază de efectele ei terapeutice este el însuşi – odată pentru faptul în sine, apoi pentru starea specială pe care o are făcându-l.  Compensând răul cu rău, rămânem în întuneric cel potrivnic al blestemului şi lumina se depărtează de noi; se depărtează şi Duhul Sfânt pe care Psalmistul se ruga lui Dumnezeu să nu-l ia de la el, adăugând ca treaptă de urcuş: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte”. Şi mai departe: „Învăţa-voi pe cei nepricepuţi căile Tale şi cei nelegiuiţi la Tine se vor întoarce.” Cerea izbăvirea de vrăjmaşi spre bucuria „limbii” de dreptatea divină şi aducea jertfă bineplăcută „duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită”. Iar roadele Duhului Sfânt sunt, cum scrie Apostolul Pavel, dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Spre acestea să tindem, lucrându-ne desăvârşirea ca fiii ai Celui Preaînalt şi ne vom apropia de Împărăţia Cerurilor. Iertarea mai întâi şi apoi iubirea vrăjmaşilor dă adevărata măsură a milostivirii, pe care Cel „Milostiv cu inima” ne cheamă şi aşteaptă s-o într-o sfântă comuniune. Răsplată fie-ne bucuria de a fi consideraţi ca unul dintre cei pe care „bunii” noştri numeau „om al lui Dumnezeu”.  Nu e uşor, dar să nu uităm o clipă că Hristos este mereu cu noi şi Preacurata-i Maică ne ţine sub acoperământul rugăciunilor sale îndumnezeitoare. Neîncetat cu noi, Maica Domnului ne învaţă cum să deprindem îndumnezeirea, cum ea a făcut-o, primind a-L naşte pe Hristos şi, astfel, vindecându-ne de moarte.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online