Iertarea  ca manifestare a iubirii

Pilda datornicului nemilostiv

Elena Solunca Moise

Spre a ţine în inimă întru viere, Hristos spune: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. În mijlocul nostru fiind, Hristos ţine neîncetat vie singura Lui poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum Eu v-am iubit pe voi”. Cum a făcut-o ştim: iertând păcatele spre însănătoşirea celor bolnavi şi tot iertând păcatele ne-a vindecat de moarte pe care a convertit-o în trecere spre înviere şi viaţă veşnică. Îi auzim şi acum ruga: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Le ştim, le repetăm, dar câţi dintre noi stăruie asupra legăturii dintre neştiinţă şi iertare? Un simptom al crizei spirituale este şi coruperea cuvintelor, sleirea de sens şi rost într-un proces de deconstrucţie, îndelung şi destul de ambiguu analizat de Derrida. Abia întorcându-ne la origini aflăm filonul care să dea cuvintelor sens şi mesajului putere modelatoare. S-a putea spune că şi credinţa se împuţinează, înlocuită cu superstiţii, iar răul extinde, molipseşte realitatea, chiar şi pe cea virtuală. Consecinţă firească, speranţa  se năruiește  şi se constată că tot mai mulţi oameni au nevoie de asistenţă psihologică şi psihiatrică. În acest război al tuturor împotriva tuturor se uită că iertarea este o terapie la fel de bună şi celui iertat şi celui ce iartă. Sinceră şi nu fariseică, iertarea este o eliberare a spiritului spre a se putea îndrepta spre Domnul – Dumnezeul nostru care ne aşteaptă ca odinioară tatăl fiului  risipitor. Ce poate însemna însă concret că Hristos este în mijlocul nostru? A-L vedea cu ochii inimii, a-L simţi ca odinioară apostolii Luca şi Cleopa, a-i urma cum a făcut-o şi apostolul Pavel, care înainte L-a prigonit şi apoi L-a urmat chemând s-o facem şi noi, fiecare în felul lui. Hristos ne este mereu asemenea tăriei cerului, statornic  acelaşi pentru oricine îşi înalţă ochii spre înalturi.

Mai aplecat spre viaţa practică, Petru L-a întrebat pe Hristos spre pilduire în veac: „Doamne de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îl voi ierta? Oare până de şapte ori?”. Nu a întrebat de ce,  cum să iertăm sau de ce, căci o ştim din Rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.În spiritul Vechiului Legământ el a întrebat „de câte ori”. Hristos uimeşte, cum o face şi azi: „Nu-ţi spun de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte”. Asta înseamnă  de 490 de ori, dacă cineva are dispoziţia şi răgazul să numere. Cifra este simbolică – şapte este un simbol al destinului,  iar zece este numărul perfect; împreună ar da cifra desăvârşirii la care ne cheamă Mântuitorul. De fapt, ar însemna până la nesfârşit, necondiţionat am spune, aşa cum Hristos a iertat, fără număr, spre însănătoşirea celor bolnavi şi spre înviere. Iertarea este cheia cu care se deschid porţile împărăţiei cerurilor. Cu o condiţie sine qua non: să fie cerută sincer şi se spune că nici Dumnezeu nu iartă dacă nu i se cere; la fel de sincer să fie cel care iertă, să nu fie o iertare a buzelor, ci una a inimii.

Spre o mai temeinică înţelegere, Hristos ne-a dat pilda datornicului nemilostiv, asociere iarăşi atipică atâta vreme cât datornicul e datornic şi mai rar este asociat cu un adjectiv. S-ar putea întreba un cârcotaş: Păi, de unde să dea dacă era şi el datornic?  De luat aminte este desfăşurarea care, în simplitatea ei  senină, e plină de învăţăminte pentru noi toţi, înfăţişându-ne o altă ipostază a împărăţiei cerurilor.  Asemenea este împărăţia cerurilor cu un împărat care a dorit să se socotească cu supuşii săi. Primul era dator cu zece mii de talanţi, pe care neavând cum a-i plăti, a îngenuncheat cerând păsuire până va reuşi să strângă suma necesară. Milostiv din fire, stăpânul nu doar că i-a împlinit ruga, ci i-a iertat datoria şi „i-a dat drumul să plece”, i-a redat libertatea. În acest Stăpân milostiv îl vedem pe însuşi Dumnezeu, Cel A – tot-iertător şi nesfârşit milostiv. Să observăm că, fostul datornic, atât de insistent în a cere a-i fi amânată plata datoriei, nu a dat nici un semn de recunoştinţă, ceea ce face transparent un mod de a fi pernicios destul de frecvent şi azi. Cel ce nu este recunoscător nu are resurse sufleteşti nici pentru iertare pentru că amândouă se ivesc la lumina   zilei din acea „lumină” a sufletului însetat de  Lumina cea adevărată. El uită că, vorba Sf. Ap. Pavel, fiecare va secera ceea ce a semănat.

Cum a folosit însă fostul datornic stingerea datoriei? Evanghelistul Matei scrie că, ieşind a întâlnit o altă slugă, asemenea lui, care îi datora o numai sută de dinari. „Şi punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator!” Zadarnică a fost rugămintea datornicului şi la fel promisiunea că îşi va plăti datoria deîndată ce va avea bani. Mai mult, uitând parcă totul „l-a aruncat în închisoare, până va plăti datoria”.  Cel care, jelindu-se, a cerut milă şi a primit-o, se arată mai neîndurător ca un vrăjmaş, gata să pedepsească şi s-o facă viclean, printr-o şiretenie, invocând Legea. Stăpânul, auzind cele petrecute  îl numeşte „slugă vicleană”, amintindu-i că „că toată datoria aceia ţi-am iertat-o fiindcă m-ai  rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine?” Caracterul retoric al întrebării este spre aducere aminte a datoriei de a ne arăta milostivi faţă de cei asemenea nouă. Şi, se cuvine să spunem că toţi, indiferent de locul pe care îl avem în ierarhia lumească, suntem slugi ale lui Dumnezeu care judecă nu după poziţia socială, ci după fapte. Cu toţii suntem datori lui Dumnezeu cu viaţa şi bunurile ei şi se întreba Ap. Pavel: „Ce am eu care să nu fie de la Domnul?”Aflăm dintr-o rugăciune  că atunci, la judecată împăratul nu va fi mai mare decât sluga, că fiecare, din faptele lui, „ori va coborî, ori va urca”. Este o formă de a concepe egalitatea în orizontul lui „a face” în care sfârşit al unui drum ce merge de la intenţie, la cuvânt şi se finalizează în acţiune.

Înainte de judecată, Domnul aşează mila, iubirea despre care Sf. Ap. Pavel în Epistola către corinteni numită şi „imn al iubirii” scrie că: „se dăruie, nu invidiază, nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi cută pe ale sale,nu se întărâtă, nu ţine seamă răul”. Hristos Însuşi spune: „Milă voiesc iar nu jertfă” şi o arată desluşit în tot ce face de-ar fi să amintim pe cei doi orbi care i-au cerut vindecarea „fiindu-ţi milă de noi”. La  sfânta Liturghie cerem: „mila păcii, jertfa laudei”: mila, semn al iubirii la amintind de Hristos care pentru noi s-a răstignit pe Cruce, omorând moartea spre înviere; jertfa laudei, semn al smereniei cu care suntem datori ca să  ne putem împărtăşi din darurile dătătoare de viaţă ale Mântuitorului. Iubirea este mult mai mult decât un sentiment, este un mod de a fi în comuniune cu Dumnezeu şi cu acei asemenea nouă întru vremelnicie. Or, datornicul face altceva, anume ce, din nefericire ce fac atâţia dintre noi – vrea milă pentru el, dar se arată „justiţiar” faţă de fratele său, slugă asemenea lui, vădind un nemăsurat orgoliu, care ştim că este izvor al tuturor păcatelor. Mai vrea „dăruire” din partea stăpânului în timp ce egoismul său pare a nu avea margini şi ia forma unui imperativ vindicativ şi a faptei nemilostive. Mai mult, recurge la viclenie, răstălmăcire ucigaşă a sensului, „ca un arc strâmb”, spre folos personal nemeritat. O face într-un fel de inerţie secundă, căci „largă este uşa şi întinsă calea ce duce la pierzanie”. Largă dar se îndreptă spre unul şi acelaşi loc. Tezaurul de experienţă a tradiţiei învaţă că cel ce nu iartă nu va fie iertat de Dumnezeu oricât de mult s-ar ruga ceilalţi şi oricât de numeroase ar fi slujbele preoţilor. Asta nu pentru puţina iubire a lui Dumnezeu, dimpotrivă din prisosul ei ce hotărniceşte lăţirea devastatoare a răului, mlădiţă a neascultării poruncii iubirii. A ierta ca să fii iertat este o formă de manifestare a libertăţii, cel mai preţios dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor. Deschisă spre iubire pentru semeni,libertatea e viaţă şi viaţă prisositoare aşa cum Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului ne-a arătat-o spre mântuire. Prin rugăciunea Lui de iertare omul a dobândit înveşnicirea.

Milei îi urmează judecata pentru că Dumnezeu este Bun şi Drept  şi nu aflăm la El loc pentru vicleşugurile noastre oricât de abile ne-ar părea că sunt. Sfârşitul e categoric: „Aşa vă va face  vouă ceresc dacă  Tatăl Meu Ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său, din toată inima.” Abia „iertarea din toată inima” este măsura cu care vom fi judecaţi la sfârşitul veacurilor, adică iubirea am arătat-o semenilor, fiind limpede că, neiertând, nu ne putem aştepta la iertare. Căutând mai întâi împărăţia cerurilor să urmăm îndemnul dat de Sf.  Ap. Pavel celor din Efes: „Fiţi buni unul cu altul, compătimitori, iertaţi unul altuia aşa cum şi Dumnezeu în Hristos v-a iertat pe voi.” Ca să ne fie mai uşor să privim cu sinceritate înlăuntrul nostru şi, înainte de a ierta, să cerem iertarea propriilor greşeli, prin smerenie să alungăm trufia şi să nu învinovăţim „pe Adam” pentru nelegiuirile proprii. Cerând ajutor de la Dumnezeu, vom dobândi înţelegere, pasul hotărâtor spre pace – aceea interioară mai întâi şi aceea din afară ca o consecinţă firească a ei. Întorcându-ne în timp, aflăm că „bunii” noştri cei de demult îi mai spuneau milosteniei pomană –  cuvânt pe nedrept corupt de viclenia unora. În esenţă, a pomeni, a rosti numele, ca o continuare a vieţii prin numele pe care îl cinsteşti cu o viaţă creştină mărturisitoare. Cel mai adesea, acest nume era al unui sfânt şi era primit prin taina botezului ca rugător şi ocrotitor.

Noi cei datori lui Dumnezeu de la care avem „toată darea ce bună” ca şi semenilor să întoarcem spatele  datornicului nemilostiv ca să urmăm îndeaproape îndemnul lui Hristos: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”. Este drumul către una dintre fericiri: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Şi, mai presus de toate, să dăm viaţă din viaţa noastră îndemnului: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online