Gând de Duminică

Vindecarea orbului din naştere

„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii Sunt”

Tocmai spusese „Mai înainte de a fi   Avraam, Eu sunt” iar fariseii au început să arunce cu pietre, dar „Iisus s-a ferit, a ieşit din templu şi s-a dus”. De altfel, în tot timpul petrecut pe pământ, Hristos a fost urmărit de ura şi vicleşugul fariseilor, care, judecând după învăţătura pe care o aveau, ar fi trebuit să fie primii care să-L recunoască pe Hristos. Dar nu au făcut-o, orbiţi  de orgoliu monstruos şi de o ură pe măsură împreună ducând la Răstignirea lui Hristos, „Lumina lumii” şi „Pâine a vieţii” care a întors moartea spre înviere. Trecând, deci, a văzut un orb din naştere iar ucenicii L-au întrebat dacă orbirea lui se datorează păcatelor făcute de părinţi sau de el. Iisus le-a răspuns că nici el şi nici de părinţii săi, ci „să se arate lucrurile lui Dumnezeu”. Se uimea David: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne. Toate cu înţelepciune Le-ai făcut.” Până acum, vindecările minunate  au fost făcute ca urmare a unei rugăciuni spre a se pune în evidenţă cauza bolilor, însănătoşirea lor şi ce trebuie făcut ca ele să fie preîntâmpinate. Mai spunea Hristos că toate sunt lucruri care trebuie făcute ziua, că „vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”; întunericul, ştim bine,  este adăpostul răului, sămânţă a morţii. Adaugă Mântuitorul: „Atât cât Sunt în lume, Lumină a lumii sunt” şi, aşa cum vom vedea, a dat lumină celui care nu o avea din naştere. Cum? Într-un mod neaşteptat de simplu cu putinţă – a luat tină, a amestecat-o cu scuipat, într-o trimitere la începutul creaţiei. Apoi, a uns ochii orbului şi l-a îndreptat: „Mergi de te spală la apa Siloanului”, care înseamnă „trimis” şi considerată sfântă. „Trimis” era Fiul lui Dumnezeu care luând chipul Omului, l-a vindecat de toate bolile şi, în cele din urmă, de moarte, redându-l vieţii fără sfârşit. Orbul din naştere a făcut aidoma, ochii i s-au deschis şi a văzut. Uneori se apreciază, nu fără temei, că aici este subliniată ideea că vindecarea este o împreună lucrare între Dumnezeu care spune şi omul care dă ascultare; între iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu şi supunerea iubitoare a omului. Ne întâlnim cu o altă  minune, ivită din Lumina Învierii Mântuitorului şi  care a iscat, cum era de aşteptat, obişnuita furie a fariseilor, căci era făcută tot într-o zi de sâmbătă.  El, Bartimeu căci aşa îl chema pe orb, stătea acolo cine ştie de când, aşteptând mila trecătorilor ca să primească un bănuţ pentru  pâinea de fiecare zi. Nu era revoltat şi nici resemnat, am spune, câtă vreme fiind orb din naştere nu cunoştea lumea cu toate splendoarea ei decât din auzite. Pentru noi cei care vedem toate e  greu de  închipuit cum e lumea lipsită de miracolul formelor şi culorilor care toate aduc slavă Celui le-a făcut dintr-o nemărginită dăruire de Sine. De aceea tânjea după această lume, creaţie a iubirii lui Dumnezeu şi adusă din nefiinţă. Dar ceva ca un ecou între disperare şi speranţă l-a făcut pe orb să întrebe cine trece şi aflând că este Iisus, s-a rugat din inima doritoare de splendoarea creaţiei: „ Iisus, Fiule al lui David, fie-ţi milă de mine!” Sf. Ioan Scărarul socotea  că „acest adânc  al disperării este izvorul din care a izbucnit credinţa”. Serafim Rose scrie, la rându-i, că adevărata viaţă duhovnicească începe atunci când „lucrurile par a fi absolut disperate, căci abia atunci învăţăm să ne întoarcem la Dumnezeu şi să nu ne punem speranţa în slabele noastre puteri”. Era o „situaţie-limită”  care ar fi avut darul să vindece şi orbirea proprie celor care „văd” fără să înţeleagă, căci abia înţelegerea este semnul comunicării întru comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. În plin timp al secularizării, Micul Prinţ cearcă să ne aducă aminte că „Limpede nu vezi decât cu inima, ochii nu pot pătrunde în inima lucrurilor”. Or, orbul din naştere vedea cu inima de aceea când Hristos a întrebat ce vrea a răspuns: „să văd”. Nu  a cerut milostenia pe care o aştepta de la alţii; de la Hristos a cerut „să vadă”.

Minunea redării vederii s-a răspândit repede şi, ca de obicei, oamenii au început să vorbească în toate chipurile. Unii se îndoiau că omul care vedea acum era cerşetorul orb şi, neîncrezători, spuneau că altul  care doar îi seamănă. El le spunea limpede „eu sunt” şi cu asta curiozitatea lor creştea, voiau să ştie „cum” a făcut iar fostul orb le repeta şi spunea cine a făcut-o: „Omul care se numeşte Iisus”. Nu vedea în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, ci un „om” şi nu unul între alţii, ci, cum vom vedea, unul drept, „cinstitor de Dumnezeu” şi scria Eclesiastul că „Dumnezeu a făcut omul drept.”  Freamătul curiozităţii creştea cu atât mai mult cu cât, întrebat fiind „unde este” cel care l-a făcut sănătos, fostul orb nu ştia. L-au dus în faţa fariseilor ca la un tribunal şi ei l-au descusut  din nou  şi fostul nevăzător a repetat conştiincios cele petrecute. Mânia fariseilor, măsură a trufiei lor, a crescut  până la orbire  şi au dat verdictul imbatabil pentru mintea lor: „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta”. Între ei se mai aflau însă şi dintre cei care se întrebau, cumva retoric: „Cum poate un om păcătos să facă minuni?” Întrebarea e justificată câtă vreme lucrând păcatul ne depărtăm de Dumnezeu, nu mai suntem slujitori, împreună lucrători ai poruncilor Lui. În tot acest vacarm, fostul orb era liniştit şi arata a fi singurul care ştie cine este „Cel care i-a deschis ochii”. Întrebat ce crede  despre Vindecătorul orbirii sale, răspunde fără să se îndoiască: „E profet”, trimis de Dumnezeu ca să vorbească oamenilor în numele Său. De aici se poate urmări un crescendo al mărturisirii de conştiinţă a fostului orb, care se comportă ca un adevărat propovăduitor al lui Hristos, înfruntând cu înţelepciune şi curaj, gândirea vicleană şi trufia fariseilor. S-a început o adevărată anchetă, mai întâi să ştie dacă părinţii îl recunosc şi dau mărturie despre orbirea lui din naştere. Înspăimântaţi de ura şi violenţa lor, care i-ar fi izgonit din templu, părinţii au spus că este fiul lor, dar despre vindecare nu a vrut să vorbească, trimiţându-i înapoi: „E în vârstă, el despre sine va vorbi”.

L-au chemat deci din nou pe fostul orb cu intenţia vădită de a-l intimida şi umili: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos”, procedeu folosit şi astăzi de cei cu  un comportament totalitar, atât de răspândit de altfel. Cei de atunci, ca şi cei de azi, înlocuiesc argumentul cu adjectivul, autoritatea adevărului cu aceea a unei efemere poziţii social-politice, autoritatea dreptăţii cu bunul plac pe care-l exersează în baza unei funcţii temporar ocupate dar neexersate în limitele bunului simţ. În comparaţie cu aceştia „care au ochi, dar nu văd”, se profilează statura morală şi spirituală a orbului de o sinceritate şi fermitate pilduitoare: „Dacă este păcătos eu nu ştiu. Un lucru ştiu: că am fost orb şi că acum văd”. Văzându-se înfruntaţi, furia mai marilor vremii a ajuns la paroxism, l-au întrebat din nou cum a făcut, doar-doar l-or prinde cu ceva spre a-l învinui. Fostul orb a repetat pe îndelete întrebând cu tâlc. „Nu cumva vreţi să vă faceţi şi voi ucenicii lui?” Acum este limpede că „orbirea” adevărată este a celor care „văzând nu văd” nu pentru că aşa s-au născut, ci aşa s-au făcut. Cu duh de ceartă l-au invocat pe Moise de care, pretindeau ei, „ascultă”, în timp despre „Acesta” nu „ştiu de unde este.” Din nou răspunsul este unul al faptei adevărate ce nu lasă loc de îndoilaă: „În aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu, Şi-I face voia, pe Acela îl ascultă…De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Să punem în sufletele noastre trudite de „răutatea zilei” că a-L cinsti pe Dumnezeu este a-I face voia, aşa cum Însuşi Hristos a împlinit neabătut voia cea bună a Tatălui iar Tatăl L-a ascultat. Odinioară, se ruga David: „Doamne auzi rugăciunea mea…auzi-mă întru dreptatea Ta…Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu…Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe pământul dreptăţii.” Fariseii trebuiau să ştie toate acestea, dar, deşi cunoşteau voia lui Dumnezeu,   făceau cu sârg propria lor poftă de mărire, aşa că după judecata lor i-au găsit pricină: „Pe de-a-ntregul eşti păcătos şi tu ne înveţi pe noi?” Ei, maeştrii ai vicleşugurilor, nu au mai găsit nici un răspuns şi „l-au dat afară”, făcând uz de infirma lor autoritate.

Şi asta să nu o uite cei nedreptăţiţi şi necăjiţi că atunci când oamenii, sau „mai marii” zilei, ne dau afară, Hristos vine întru întâmpinare cu întrebarea: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Orbul,  care îl numise „om”, smerindu-se, nu a răspuns printr-un „da” declarativ, ci a întrebat: „Şi cine este Doamne ca să cred în El?” Rostirea lui Hristos luminează inima: „L-ai şi văzut şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” Cu orbul din naştere străbatem împreună un drum al cunoaşterii de sine care este autentică şi îşi rotunjeşte rostul în mărturisirea: „Cred Doamne! şi I s-a închinat Lui.” Această închinarea la Dumnezeu este un nou  început care se împlineşte în slujirea Lui, căci altfel nu ne deosebim cu nimic de farisei.  Să ne amintim că, la opt zile de la Înviere,Toma, văzând pe Mântuitorul a mărturisit: „Domnul Meu şi Dumnezeul meu!”. Fără credinţă, cunoaşterea şovăie în nisipurile mişcătoare ale timpului cum scria Eminescu: „Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic”. Tot „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea C. Noica, ne adevereşte că „Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”.Cunoaşterea e pândită, nu odată, înscrierea  pe o derivă în imensitatea relativităţii  şi aşteaptă, uneori  cheamă, absolutul, fără de care e pradă sigură a absurdului şi victimă a angoaselor de toate felurile.

Rămâne la fel de important să alegem în ce credem şi cum ne închinăm. Orbul atestă deplin adevărul că în  Hristos aflăm temeiul demnităţii noastre de fiii ai Iubirii lui Dumnezeu;  El este adevărul care ne face liberi de moarte şi ne poartă spre orizontul înseninat al veşniciei. Mărturisirea „Cred”, urmată de închinare este generoasa deschidere a slujirii lui Dumnezeu. Pilda desăvârşită o dă Sfânta Fecioară Maria care, dumirindu-se că îngerul Gabriel i-a adus vestea pe cât de minunată pe atât de adevărată a spus: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău”. Orbul din naştere vindecat printr-o minune de Cel „prin care toate s-au făcut” mai arată calea de la vindecare la mântuire, făcându-se propovăduitor al lui Hristos şi pildă pentru ce înseamnă vederea Adevărului – Hristos, Cel care l-a vindecat şi al cărui chip îl avem ca o pecete de neşters în inima. Credinţa în Hristos este împreună călătoare cu noi pe drumul de la vindecare spre mântuire şi  trimite degrab la iubire prin care  „a fi” devine „a face” voia lui Dumnezeu, astfel încât am putea spune că suntem atât cât lucrăm voia Ziditorului a toate. Dacă legea arată rostul şi rostirea lumii, cuvântul trimite la începuturi, cel de dinainte legii pentru că prin El se întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu. În rugăciunea de despărţire, Hristos cerea Tatălui să  fie „Eu întru ei şi Tu întru Mine; pentru ca ei să fie desăvârşiţi întru una şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că Ia-i iubit pe ei, aşa cum M-ai iubit pe Mine”. Prin iubire, o comunitate devine com-uniune, unitate întru Duh şi Adevăr, desăvârşirea la care omul ajunge păzind poruncile lui Dumnezeu. S-o facem nu din servitutea mundană dornică de privilegii ci încredinţaţi că  „Porunca Domnului luceşte de departe; luminează ochii.”  Cu fostul orb din naştere să spunem în lumina Învierii Sale: Cred Doamne şi, închinându-ne să-i slujim cu râvnă şi pricepere cu vrednicie şi bucurie sfântă, vestind „Cu noi este Dumnezeu/ Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi/Căci cu noi este Dumnezeu” şi fi-va cu noi până la sfârşitul veacurilor. Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online