Vindecarea slăbănogului din Vitezda este una dintre minunile făcute de Hristos pe care-L mai numim cu recunoştinţă   şi „doctorul sufletelor şi trupurilor noastre”. A sufletului mai întâi, pentru că el este, într-un fel, „paznicul” simţurilor noastre deschise ca nişte ferestre spre lume de unde vin cele mai multe semne ale vremii şi nu toate bune. Mai apoi, vindecarea a fost făcută într-o zi de sâmbătă, zi  a odihnei, motiv suficient pentru cei care păzeau „litera” Legii dar îi  întinau spiritul să-L urască de moarte pe Hristos  şi să-i uneltească moartea. Cinstirea zilei de sâmbătă nu a fost dată dintru început, nu a fost dată lui Adam, ca să fie spre păzire în veci.  Cinstirea sâmbetei  a fost poruncită lui Moise în amintirea ieşirii poporului evreu după ieşirea din robia egipteană. Legea cea nouă dată de Hristos, concentrată în porunca „Iubirii”, întru „plinirea Legii”, ne este dată spre ieşirea din păcat şi eliberarea de sub stăpânirea morţii. De aceea, Hristos spune că nu „nu omul e pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om” sau, nu omul este pentru timp, ci timpul pentru om. Cu adevărat, timpul este pentru om, adică este, după definiţia dată de Părintele Stăniloae, „intervalul de aşteptare dintre clipa când Dumnezeu bate la uşa sufletului şi clipa când acesta se deschide”(s.n.).  Şi apoi, ce odihnă poate fi pentru omul în suferinţa şi boala, trudit de dureri şi neputinţe? Fariseii şi cărturarii (o altă fracţiune politică decât fariseii) , nu au recunoscut în Hristos pe „mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii”, cum a proorocit,  cunoscut şi mărturisit Sf. Ioan Înaintemergătorul. A lumii întregi, căci în veac de veac auzim rugăciunea Lui pe Cruce : „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Şi aşa se face că, în necuprinsa-i iubire, Dumnezeu ne mai dăruieşte nouă ce-L numim „Tată” câte o zi, aşteptând să ne întoarcem ca Fiul risipitor şi să mărturisim: „Părinte am greşit la cer şi înaintea Ta”.

Între primele urmări ale nerespectării legii şi încălcării poruncilor sunt bolile, cum este înalt semnificativ şi „slăbănogul” de la scăldătoarea Vitezda, a celor cinci izvoare, câte simţurile omului. Ştiinţa contemporană, mereu mai atentă la natură pe care recunoaşte acum că vrea s-o urmeze, arată că, mare parte a bolilor se datorează unui „regim de viaţă nesănătos”, a unei vieţi dezordonate, petrecute după placul nostru pe care-l mai numim, culmea!,  „bun”…  Vitezda este „Casa milostivirii” şi aşa s-a arătat faţă de sărmanul paralitic, lipsit nu doar de putere, ci şi de „un om” care să-l coboare în apă, îndată după ce un înger al  Domnului, atingând-o doar, o făcea vindecătoare. Erau acolo „orbi şi şchiopi, uscaţi, aşteptând tulburarea apei”, care să-i tămăduiască   de orice boală sufereau. Cât de minunată este iubirea Ta, Doamne, şi ce bine  este pentru sufletul nostru să ştim că, atunci când nici un om nu ne mai ajută, o face Însuşi Fiul lui Dumnezeu! Sărmanul om era de multă vreme acolo, dar nu era revoltat, nu dispera, nici nu se lamenta; aştepta tăcut acea clipă miraculoasă, parcă presimţind că uitarea de sine nu înseamnă că şi Dumnezeu uită de noi. Trecuseră treizeci şi opt de ani de aşteptare, număr care, potrivit numerologiei, semnifica „prietenul”, adică tocmai ce-i lipsea slăbănogului şi de care avea o nevoie vitală.  Nu a avut om, dar a avut Dumnezeu, care l-a întărit în răbdare până la biruinţă. Contrastând total cu indiferenţa oamenilor, Hristos îl întreabă direct şi prietenos: „Vrei să te faci sănătos?” Întrebarea nedumereşte peste măsură. Cum să întrebi un bolnav dacă vrea să se facă sănătos? Cum se va vedea ea a fost anume pusă pentru a deschide o perspectivă necesară înţelegerii vindecătoare, de natură să prevină boala. Mai întâi, ne e dat să luăm aminte că Dumnezeu respectă până într-atât libertatea omului încât îl întreabă şi dacă vrea să se facă sănătos. Deducem că vindecarea, ca şi menţinerea sănătăţii, este o împreună lucrarea cu Dumnezeu pe care numai ascultându-l te poţi bucura de sănătate şi linişte. Cum vedem, Hristos nu aştepta confirmarea, înţeleasă de la sine, ci anume mărturisirea care să-i trezească ochii sufletului şi ai minţi spre înţeleaptă pricepere. De când stătea acolo, slăbănogul, în neputinţa şi singurătatea lui, văzuse atâtea şi atâtea – unii plecau vindecaţi, alţii, cei mai mulţi, aşteptau un timp şi, pierzând răbdarea plecau, alţii asemenea lui aşteptau… Boala lui era şi o învăţătură pentru el, cum este şi pentru fiecare dintre noi; anume că Dumnezeu nu obligă, cum nici cu Adam nu a făcut-o, El aşteaptă să-i cerem. Bolnavul o face indirect recunoscând:„Doamne nu am om şi până merg eu, altul coboară înaintea mea.” Avea două suferinţe la fel de chinuitoare – era bolnav, neputincios şi nu avea „om”.  Aşa este în lumea care urmează principiul „totul pentru mine, nimic pentru semenul meu”, dominată de  celebrul principiu „homo homini lupus est”. În această lume, Hristos a venit ca omul să aibă viaţă „şi s-o aibă din belşug”. Iisus nu a mai întârziat în vorbe şi a rostit categoric: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.” Nu este, nici pe departe, o poruncă, ci un îndemn anume făcut spre a vedea singur şi a confirma vindecarea. De altfel, nici o poruncă nu este un simplu imperativ „categoric” ci un îndemn spre descoperirea lucrării lui Dumnezeu.  Şi chiar mai mult, căci, după ce fostul paralitic şi-a luat patul, Hristos i-a spus şi cum anume să umble şi de ce. Apoi, ca şi alteori, a dispărut. Sf. Efrem Sirul comentează: „Nu ar fi fost suficient să spună: Ridică-te şi mergi. Nu ar fi fost o minune ca el, care nu era în stare, să se întoarcă în patul lui şi să plece? Dar, pentru a că El i-a dăruit vindecare desăvârşită, Domnul îl pune să-şi ridice patul, nu ca bolnavii care se însănătoşesc încet-încet…Chiar dacă omul ar fi tăcut, patul lui ar fi strigat”.

Cum bolnavului îi era limpede că vindecarea venise de peste fire, prima grijă a fostului bolnav a fost să meargă în templu, să aducă slavă lui Dumnezeu pentru minunea nesperată. Deşi este ignorată, adesea din trufie, recunoştinţa pentru binele primit este, cum s-a arătat, o datorie faţă de sinele nostru în egală măsură ca şi faţă de binefăcător. Ea face bine, în primul rând, celui care o arată, deschizându-i sufletul spre multe alte binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Lipsa ei ne închide în propriul „ego” pe care-l găsim prea adesea pustiu, bântuit de fantasmele îndoielilor şi fricii, „acolo unde frică nu e”. Fostul bolnav l-a întâlnit  pe Hristos prin mulţime, dar nu l-a recunoscut. De recunoscut, l-a recunoscut Mântuitorul, Cel care cunoaşte sufletele noastre mai bine ca noi înşine şi a făcut-o anume spre a dărui, dimpreună cu însănătoşirea trupului, leacul pentru sănătatea sufletului. Mai întâi constatarea anume făcută spre o mai responsabilă asumare  a revenirii la normalitate: „Iată, te-ai făcut sănătos!” Slăbănogul nu a spus nimic, probabil, tulburat de cele petrecute – îşi dăduse seama că vindecarea e de la Dumnezeu şi, după cuviinţă, adusese salvă. Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului nu-l cunoştea şi nici Hristos nu i-a spus, tăinuindu-şi identitatea. Ca Fiu al lui Dumnezeu a făcut mai mult – i-a arătat cauza răului şi cum îl poate alunga: „De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.”  Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu consemnează: „Nu mai păcătui niciodată, dacă vrei ca un lucru mai rău să ţi se întâmple dacă te dovedeşti a fi rău după binecuvântarea pe care ai primit-o.”

Totul se desfăşoară după normele logicii divine a Iubirii purtătoare de grijă şi vine de la Dumnezeu – Cuvântul „prin care toate s-au făcut” şi a cărei finalitate este „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. De făcut, Hristos nu a făcut nimic, a spus doar ce să facă, aşa cum, mai târziu, sutaşul, rugându-se pentru sluga sa, a făcut-o mai întâi smerindu-se – „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele” şi apoi cerându-i să „spună numai”. Şi s-a vindecat sluga în ceasul acela. În această logică înaintăm cu atenţie şi descoperim cum Fiul lui Dumnezeu, ştiind cât de lesne lunecă firea noastră spre păcat i-a zis: „De acum să nu greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Adică, propria noastră greşeală este o pricină a răului, abaterea de la cuvântul lui Dumnezeu. La limită, Manase se ruga: „Am păcătuit, Doamne, am păcătuit…Dar acum Te rog şi-Ţi cer: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă da pierzării cu fărădelegile mele…şi nici nu mă osândi la întunericul cel mai de jos al pământului. Căci Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Hristos arată cu limpezime că urmările rele ale „greşelilor” noastre nu sunt din voia lui Dumnezeu, care tuturor şi fiecăruia ne vrea binele, ci sunt roade ale „seminţelor” de întuneric pe care le-am cultivat în sufletele şi minţile noastre, numindu-le făţarnic, lumină. Altui slăbănog, cel de la Capernaum, Hristos i-a spus direct: „Îndrăzneşte fiule. Iertate-ţi sunt păcatele.”

Între „Vrei să fii sănătos” şi „iată te-ai făcut sănătos” aflăm un drum pe care-l parcurgem avându-L alături pe Hristos, Cel înviat ca şi noi să înviem întru Lumina Învierii Sale. Hristos l-a vindecat pe cel slăbănog prin cuvânt iar îndemnul „să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” este adresat tuturor, cu excepţia celor care, „blindaţi” în sine nu aud sau nu recunosc. A urma acest îndemn este, să recunoaştem, greu, aproape imposibil, într-un timp în care se promovează răul drapat amăgitor în „bine”, „frumos” şi promovat strident prin toate mijloacele mass-media. Să nu uităm că, Hristos este cu noi până la sfârşitul veacurilor iar Maica Sa Preasfântă ne apără sub acoperământul rugăciunilor ei. Oare putem realiza cât de puternice au fost rugăciunile Fecioarei Maria dacă prin ele s-a întrupat Hristos, care ne-a vindecat de moarte? Să-l urmăm pe slăbănog, cel care nu avea „om”, să mergem în Casa Domnului, să ne întâlnim a neîncetată recunoştinţă cu Hristos, care în aceste zile de după Înviere, ne  este nespus de aproape,  s-o vedem cu ochii inimii pe Maica Sfântă şi să ne bucurăm „pentru învierea Celui născut” al ei; singura bucurie dătătoare de sănătate, linişte şi pace. Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Amintiri Târzii şi Oana Nechifor / Doxologia