Gând de Duminică  – Intrarea Domnului în Ierusalim

Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului

de Elena Solunca Moise

Ne închinăm astăzi cu sfântă bucurie în suflet intrarea Domnului în Ierusalim, cuvenită cinstire a biruinţei şi prefigurare a Răstignirii şi Învierii care avea să-i dea lumii deplinătatea fiinţării sale. Se împlineau cuvintele lui David care numea Ierusalimul „început al bucuriei mele”. Cu o zi înainte, Hristos l-a înviat pe Lazăr, pentru care, mai întâi, a lăcrimat şi apoi  s-a rugat. Este cea de a treia înviere, după cele ale fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain. A treia şi, am spune, desăvârşită. Ne amintim că, mai întâi a fost copila unuia dintre mai marii sinagogii  care abia murise şi s-ar putea spune că era în moarte clinică. La fel s-ar putea considera şi învierea  tânărului al cărui trup neînsufleţit era scos din Ierusalim tocmai când intra Hristos. Se întâlneau la intrarea în oraşul sfânt  Cel care este Viaţă cu moartea care, de această dată, secerase la voia ei un tânăr. Mântuitorul nu a aşteptat să fie rugat, durerea sfâşietoare a văduvei al cărui singur sprijin era tânărul a fost în sine rugăciune. Plin de dragoste mângâietoare Hristos i-a spus femeii „Nu plânge” şi apoi a înviat pe fiul ei. Dreptul Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, era însă mort de patru zile şi îngropat. Lazăr, care se înţelege „Elohim ajută!” era „drept”, adică respecta poruncile şi îşi petrecea viaţa în curăţie,  conform perceptelor vechitestamentare. Îi lipsea ceva – anume iubirea aproapelui ca pe sine însuşi, porunca cea nouă dată de Hristos. Fără ea suntem închişi în peştera propriului egoism din care doar cuvintele dătătoare de viaţă ale lui Hristos ne poate scoate. Şi aşa a fost. A spus Hristos: Lazăre, vino afară! Atunci, mormântul s-a deschis şi, Lazăr a ieşit aşa cum fusese îngropat, acoperit cu pânza îmbibată cu substanţele îmbălsămării, cum îl vedem în multe icoane. Învierea  lui prefigurează învierea noastră. Minunea aceasta, ca un corolar, a fost făcută tot sâmbăta, zi de odihnă şi închinare la evrei, pentru a arăta, încă odată şi pentru totdeauna, că „sâmbăta este pentru om, nu omul pentru sâmbătă”. Şi apoi, moartea nu poate, nu are cum fi o astfel de odihnă.  Doamne, cuvintele rămân neputincioase în faţa minunii şi  să ne imaginăm doar cât de sublim este ca, trezindu-ne din moarte ca dintr-un somn greu, şi deschizându-ne ochii, să-l vedem pe Hristos, Stăpânul peste Viaţa care îşi toarce nesfârşirea din iubirea jertfelnică.

A doua zi, duminecă, Hristos, însoţit de mulţime intra  în Ierusalim, care era aproape de Betania, cetatea lui Lazăr, şi intra ca biruitor al morţii. Îşi încheia semnificativ propovăduirea în care cuvântul şi fapta se uneau întru multă putere dătătoare de viaţă.  Împăratul Luminii îşi face intrarea cetatea lui Dumnezeu, cu smerenie, simplitate şi sărăcie, de o desăvârşire pe care puţini dintre noi mai consideră a le fi pildă. Sf. Epifanie, episcopul Cretei scrie că Hristos nu avea „săbii şi suliţe… nu avea oameni înarmaţi, scuturi sau blazoane încrustate cu aur, coifuri şi platoşe, ci numai blândeţe fără margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită.” Şi apoi, de ce intrare triumfală avea nevoie Cel pe care întreaga natură îl slavosloveşte? Când cunoştea prea bine firea repede schimbătoare a oamenilor? Când poporul cântă „Osana, osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului” ni-l imaginăm de o seninătate îngândurată  pentru cele ce urmau a se petrece.  Sf. Evanghelist Ioan, singurul care relatează învierea lui Lazăr,  scrie că şedea pe mânzul asinei „pe care nimeni dintre oameni nu a şezut” iar năzbâtiosul animal s-a domolit îndată ce a simţit că Hristos s-a urcat. Într-o paideică divină, tradiţia spune  că a ales  „mânzul asinei” tocmai ca să redea omenirii statutul de stăpân al creaţiei pe care şi-l pierduse din neascultare. În mânzul asinei sunt prefigurate toate neamurile păgâne care vor fi aduse la Dumnezeu; tot în el s-a mai descifrat   firea noastră cea plecată spre păcat şi repede răzvrătitoare. Între atât de multele interpretări, amintim că Eftimie Zigabeull  consideră că mânzul pe care s-a aşezat Iisus este „poporul (în sens de ales. s.n.). Mai semnifică şi sfârşitul vremii de închinare la idoli în timp ce Sf. Nicodim Aghiorâtul apreciază că şederea pe mânz însemnă că Hristos a venit să stăvilească aplecarea, cumva instinctivă, spre închinarea la idoli. E ca într-o complexitate rebelă, imposibil de controlat pentru că nu e nimic mai lipsit de judecată decât necredinţa şi mai îndărătnic şi nesupus decât neamul care se închină idolilor.

Apostolii au fost trimişi în satul din apropiere ca să aducă asinul, cerându-l de la un om, după care  au aşezat peste el cu grijă hainele lor. Sf. Atanasie cel mare spune că satul este proiecţia vieţii terestre iar oraşul a celei cereşti. Asina şi mânzul ei preînchipue întreaga umanitate şi dezlegarea poate fi făcută de oameni dăruiţi cum au fost apostolii în timp ce Hristos este mai presus, ca împărat peste toate. Am putea, prea bine, să vedem în asină şi firea noastră, ca David, care mărturisea: „eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu Tine…Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit”. Înţelegea pre bine Psalmistul nevoia omului de a se încrede în Dumnezeu pentru că numai El ne poate aduce pe calea desăvârşirii arătând  omul ca fiinţă spre îndumnezeire. Supus efemerului, omul trăieşte nostalgia paradisului din care a căzut, cum atât de măiestrit a scris Nichifor Crainic. Deşi nu am dat crezarea cuvintelor Sale, Domnul nu şi-a luat iubirea de la noi însoţindu-se cu purtarea de grijă pe care o are şi atunci când noi o desconsiderăm Într-una dintre rugăciunile sale, Ghenadie Scolarios se întreba retoric: „Cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să-l şi faci chiar dacă eu tăgăduiesc binele meu.”

Domnul urcă spre Ierusalim, într-o renunţare voită la viaţa prea lumească, dându-Se pildă şi îndemn: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce mă iubeşte şi cel ce mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu…şi la el vom veni şi locaş la el ne vom face”. De aceea, sufletul care caută cu dorire a fi sălaş al lui Hristos stăruie a fi asemeni Ierusalimului, cetate a păcii zidită de Domnul a-toate-făcător. Un asemenea suflet este teofor, purtător de Dumnezeu pentru că acolo unde este El este lumină, iubire şi pace. Hristos însuşi spune  este „blând şi smerit cu inima” şi  asigură că „va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-voi pe cei blânzi căile Mele”.

Se împlineau cele proorocite: „Nu te teme, fiică a Sionului! Iată împăratul Tău vine şezând pe mânzul asinei!”, cuvinte care, la început, au rămas, ca şi altele, pecetluite cu taină pentru ucenici care le-au pătruns tâlcul mai târziu. Când  diavolii au auzit că Domnul a cerut mânzul asinei, înlăturându-i de la stăpânirea pe care o aveau ei, au prins a chibzui ce pot face, încotro s-o ia. Au găsit şi făcut locaş în farisei şi cărturari îndemnându-i să pregătească viclean răstignirea; în apostolul Iuda, făcând-l să trădeze şi vândă pe Hristos pentru treizeci de dinari spre moarte. Iuda a fost chemat de Hristos, a răspuns chemării, l-a urmat dar sclav al iubirii de arginţi s-a făcut pe sine „fiu al pierzării. Nici fariseii şi nici el nu ştiau că pentru dătătorul de Viaţă şi moartea se face transfigurarea a vieţii veşnice. E timpul să ne întrebăm cu gravitate: dacă nărăvaşul mânz al asinei s-a făcut ascultător al Mântuitorului, oare nu cu atât mai mult sufletul nostru, „prund de păcate” cum îl numea Blaga ?

Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, se face cum zicea ţăranul român „fără Dumnezeu”, involuează, se face dobitoc ce fără ascultare riscă pierderea totală. Spre revenire în fire, omul ar trebui să se fie ca mânzul asinei care s-a supus lui Hristos,simţind în dobitocia sa pe „cuvântul prin care toate s-au făcut” şi toate îl ascultă. Sfinţii Părinţi  mai socoteau că mânzul este omenirea în întregimea ei pe care Hristos a dezlegat-o de păcat. Cum diavolilor le este nesuferită propria tovărăşie au căutat alte „gazde” şi au intrat în farisei îndemnându-i să facă ceea ce ei nu reuşiseră. Omul îndepărtat de Dumnezeu, despre care a decretat că a şi „murit”,  revine la condiţia de „dobitoc”, legat de numeroasele păcate pervers împachetate în strălucirea amăgitoare a poftelor trupeşti. Oare ce altceva este criza contemporană decât o servitute faţă de aceste păcate? De aceea, ca şi pe timpul Sf. Atanasie cel mare, avem nevoie de Hristos ca, trimiţându-i pe ucenicii Săi să ne elibereze. Aşa ne putem face „dobitoace cugetătoare” urmând lui Hristos spre sfinţire.

Veştmintele pe care apostolii le-au aşezat pe mânzul asinei sunt virtuţile lor, legile morale, poruncile „să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi toate celelalte. Au făcut-o mai întâi Apostolii ca noi să nu mai fim sclavii neascultării, stăpâniţi de dorinţe şi pofte şi să ne plecăm capul până la pământ în faţa lui Hristos, singurul care ne poate ridica din păcat spre înviere, redându-ne verticalităţii etice. Continua Blaga: „Iar cerul tău se naşte/ ca o lacrimă din plânsu-ţi.” Cerul ce se naşte din lacrimă, lumina răsare din pocăinţa adevărată ca este un rod al ei. Până atunci avem de-a face cu „gâlceava sufletului cu trupul”; o ceartă care este  a întregii noastre fiinţe şi cheamă spre  unitatea virtuţilor  – ceea concretă a faptei, ca pecete a credinţei şi cea teoretică, a vederii lui Dumnezeu cu ochii sufletului. Virtutea practicii este strădania neostenită de a ne curăţa inima care prin teorie ajunge la comuniunea cu Dumnezeu.

„Osana, Bine cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Ştim  „pe Dumnezeu, nimeni nu L-a văzut vreodată” şi „Fiul cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” În modul cel mai legitim, deci, El se cuvine a fi Binecuvântat, „de acum şi până în veac”. Adăugăm: „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă” căci spune limpede Hristos „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. A slăvi pe Dumnezeu, pe Fiul Său este o mare cinste pentru om şi pentru asta trebuie să se lucrăm cu „râvnă şi pricepere”, cu timp şi peste timp rostul de a vieţui asemenea apostolilor. Ca ei să ne lepădăm de haina cea întunecată a gândurilor rele,a cuvintelor de necinste şi a faptelor potrivnice voii lui Dumnezeu. Să avem vii în minte şi spre lumină în suflet că toţi cei care ne-am „botezat întru Hristos”, tot „în Hristos ne-am îmbrăcat”, ne-am însuşit un fel de a fi „în lume”, fără a fi „din lume”. S-o facă în credinţa tare că El ne-a dezlegat de „omul cel vechi” spre a ne uni pentru ”mereu” cu Hristos, dăruind prezentului cununa nemărginirii.

Iată, Hristos Domnul vine spre noi şi rămâne în numele Domnului iar noi, făcând din suflete Ierusalim să-l primim cu ramurile de finic ale vieţii ca dar spre înveşnicire. Aşa să-l primim şi spunându-ne „bună ziua” să înţelegem că este cu adevărat „bună” pentru că Dumnezeu a făcut-o astfel şi ne-a dat-o spre mântuire; ca sfârşit al răului şi început temeinic al lucrării binelui.

La nici o săptămână, glasuri dezlănţuite de ură cereau eliberarea lui Baraba şi crucificare lui Hristos. Ne ajung din urmă glasurile lor: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!”  Ca să nu cădem în păcatul inducţiei incomplete, nu vom spune că erau tot aceiaşi sau că  toţi cei prezenţi. Să nu-i uităm nici pe farisei şi puterea ce o aveau asupra poporului prin vicleşugul vorbirii la care se adăuga autoritatea pe care şi-o asumaseră. E important însă a înţelege că de glasul lor s-a ţinut seama; la fel de important să ţinem seama şi de labilitatea mentalităţii generale, repede schimbătoare după „bătaia vântului” şi la uşurinţa cu care poate fi manipulată, atunci ca şi acum. În cartea sa „Psihologia maselor”. Gustave le Bon face o radiografie concludentă, iar Chomsky ne-a pus la îndemână un decalog al manipulării.

Intrarea Domnului în Ierusalim este una triumfală în ordinea mundană a lucrurilor, un triumf ce ascundea nesiguranţă, îndoială, şiretenie, bănuială, uneltire. Ştia Mântuitorul şi îi prevenise pe apostoli şi, totuşi, a adus în Ierusalim pacea Sa, cea mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere umană; pacea  de care inima cea curată se bucură ca de cel mai preţios dar. Primindu-L astăzi pe Hristos în Ierusalimul sufletelor noastre să-I pregătim calea, cu gânduri cucernice, cu vorbe aducătoare de pace şi faptele milosteniei; alungând toate patimile care ca nişte furi pândesc să ne răpească pacea dăruită de Fiul Omului pe care nimeni şi nimic nu o poate înlocui; primind cu recunoştinţă reînnoirea adusă de Hristos ca pregustare a veşniciei. El va veni ca mereu „blând şi smerit cu inima” iar noi îl vom întâmpina cu bucurie sfântă: „Osana, întru cei de sus! Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”  Cuvintele pot fi un ecou înmiresmat imnului pe care îngeri îl înălţau la Naşterea Mântuitorului: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”  Ca Fiu al Omului, Hristos s-a golit de slava dumnezeiască, dăruindu-ne pacea Sa şi învăţându-ne bunăvoirea, voia cea bună pe care lucrând-o după cuvântul Său să ne asemănăm lui Dumnezeu şi, după putere, să schimbăm „răutatea zilei” în binecuvântare.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Basilica

Nota: Având în vedere intrarea în Săptămâna Mare postările noastre se vor acorda la marele eveniment al creştinătăţii, al lumii: Patimile, Răstignirea şi Învierea Domnului Nostru, Iisus Hristos