Dumineca Sf. Ioan Scărarul

Rugăciunea ţine lumea

Am cinstit Sf. Cruce primind putere din cuvintele mântuitoare ale lui Hristos: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. Sunt cuvinte în care descoperim şi redescoperim puterea iertării prin care ne apropiem de împărăţia cerurilor. Dimpreună vedem cum suferinţa jertfelnică a lui Hristos precede înveşnicita Sa slavă dătătoare de sens vieţii şi rost omului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Nu fără o anume îndreptăţire cineva s-ar putea întreba de ce trebuie ca suferinţa să fie  o condiţie a slavei. Atunci, e nevoie să ne reamintim că noi am căzut din slavă prin neascultare, unind trufia cu lăcomia şi petrecându-ne viaţa în orizontul ireversibil al viitorului ce neabătut vine spre noi ca să ne arunce în hăul trecutului. Cu ochii tainici ai inimii o vedem pe Maica Domnului căreia Fiul ei, dăruindu-i pe ucenicul său Ioan, ne-a dăruit-o şi fiecăruia dintre noi. Poate atunci lacrimile sale de suferinţă s-au făcut lacrimi vindecătoare şi mântuitoare, aducând sub acoperământul prezentului continuu cuvintele: „Faceţi tot ce vă spune El”. Asta înseamnă că, după cuvintele Sf. Ioan Scărarul, „creştinii nu se nasc, ci se fac”. Se fac pe Calea pe care Îl urmăm pe Cel care „s-a coborât din cer” ca pe noi să ne înalţe la condiţia de moştenitori ai vieţii veşnice,   definită de Însuşi mântuitorul: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. De aceea, urmarea lui Hristos este un urcuş care îşi împrospătează începutul în fiecare zi pentru că datori suntem cu recunoştinţa gândului pios, cuvântului-rugăciune şi faptei-împlinire. Cum anume se cuvine a o face ne arată cu înţelepciunea sa Sf. Ioan Scărarul căruia îi este dedicată această duminică, având a zi de prăznuire 30 martie.  Pe acest Învăţător al cuviinţei îl cinstim astăzi cântând: Ca pe un Luceafăr ce-şi îndreptă lumina fără de greşeală până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioane, părintele nostru.

Din cele puţine lucruri care se ştiu despre viaţa sa, reţinem că s-a născut pe la sfârşitul celui de al VI-lea veac într-o familie înstărită, fapt ce i-a îngăduit o educaţie aleasă. De tânăr însă a preferat viaţa monahală şi s-a retras la o mănăstire de pe Muntele Sinai. Aici a avut ca părinte duhovnic pe Cuviosul Martirie şi, când acesta a plecat la Domnul, Sf. Ioan şi-a făcut adăpost în peştera Tolas, unde s-a nevoit timp de patru decenii, mai precis până în anul 639, când a fost chemat să fie stareţ al mănăstirii Sinai. Şi-a asumat această, misiune cu sfântă înţelepciune timp de câţiva ani, după care s-a retras iar în peştera sape care nu a mai părăsit-o până la plecarea spre Domnul. La îndemnul prietenului său Ioan, a scris „Scara”, lucrare fundamentală a spiritualităţii creştine, de la care i se trage şi numele şi pe care Părintele Dumitru  Stăniloae a tradus-o în limba română incluzând-o în seria Filocalia. Pentru erudiţia şi înălţimea sa duhovnicească i s-a mai spus şi Scolasticul. Întreaga sa lucrarea am aşeza-o a recunoştinţă sub semnul cuvintelor pline de tâlc: „De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni  Doamne, nu am om, căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El”.

Cinstit astăzi, Sf. Ioan Scărarul ne arată cum să străbatem drumul suitor la Învierea Domnului, fără de care, spre neuitare spune Sf. Ap. Pavel, zadarnică ar fi propovăduirea apostolilor, cum zadarnică ar fi şi credinţa noastră. A fost şi este o carte de căpătâi pentru mulţi creştini – monahi şi laici – până într-atât încât un Sfânt părinte o considera un fel de „Constituţie” pentru trăitorul întru Hristos, cea mai importantă după Sf. Liturghie. Ca metaforă, Scara este pomenită mai întâi „Geneză” când  Iacob o vede ca având un capăt pe pământ şi alta în cer cu îngerii care urcă şi coboară, prevestind coborârea lui Hristos Însuşi. Este o scară sacră a îndelungate răbdări pe care urcăm pe treptele virtuţilor spre Lumina cea neînserată. Ea are treizeci de trepte câţi anii Mântuitorului până a început să propovăduiască: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Este un drum fără de oprire, adică pe care ori urci ori cobori dar nu ai cum să te opreşti şi  pe care trezvia este mereu prezentă ca tovarăş ce, adăugând răbdării, veghea dă perspectivă fiecărui pas înainte. Este un drum urcător pe care nu suntem singuri, fiindcă Mântuitorul ne este dimpreună şi Maca Preasfântă cu rugăciunile ei preaputernice dă tărie atunci când simţim că puterile slăbesc, ori simţirea prinde a împietri. Ne mai însoţeşte frica de Dumnezeu care alungă cu hotărâre  toată răutatea şi curăţă zgura păcatelor. Altfel, s-ar putea ca nesimţirea să ne împietrească sufletul, făcând-se nepăsare iar aceasta neputinţă paralizantă. Tot frica de Dumnezeu face lucrătoare  smerenia, mai ales atunci când se întâmplă ca recunoscându-ne păcătoşi să ridicăm neputincioşi din umeri a resemnare. Se face însă mereu mai simţită o smerenie fariseică, a cuvintelor goale şi a pretenţiilor fără măsură faţă de cei din jur. Remediu este rugăciunea făcută cu inima zdrobită având temeiul bun al „duhului drept” pentru cărui înnoire se ruga David.  Rugăciunea  e pavăză sigură care  fereşte de smerenia cea amăgitoare, de deznădejde şi răul pe care îl  putem agonisi din trecerea noastră prin viaţă. Mulţi pot spune că urcuşul acesta este mai potrivit monahilor, cei care au depus voturile fecioriei, sărăciei şi ascultării. Nu este aşa şi  Sf. Ioan Scărarul îndeamnă deopotrivă pe toţi: „Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face, nu defăimaţi pe nimeni, nu loviţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, miluiţi pe săraci, nu smintiţi pe nimeni, de ceea ce este al altuia nu vă apropiaţi, mulţumindu-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre” Dacă astfel veţi făptui, nu sunteţi departe de împărăţia cerurilor”. La Sfânta Liturghie de astăzi, pentru cinstirea Sf. Ioan Scărarul se citesc Fericirile, care încep cu „Fericiţi, cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia”, adică smerenia, mama tuturor virtuţilor,a cărei pildă desăvârşită este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a smerit pe sine făcându-se Fiu al Omului ca  omul cel căzut să poată reveni la condiţia sa cea dintâi. S-a îmbrăcat cu vremelnicia noastră ca să ne arate drumul spre împărăţia fără sfârşit a cerurilor. Sărăcia duhului este golirea de orice păcat pentru ca astfel să avem cutezanţa de a străbate drumul ascultări de Dumnezeu, care atât de mult a iubit omul încât L-a dat pe Fiul Său ca acela care crede să nu moară şi să aibă viaţă veşnică. Şi continuă într-un fel de crescendo până la „Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri, că aşa i-a prigonit pe profeţii de dinaintea voastră.” Urmaşii lor sunt mucenicii şi întâiul între ei a fost arhidiaconul Ştefan, care pentru mărturisirea credinţei în Hristos a fost condamnat la moarte prin lapidare. A fost cu certitudine fericit pentru că, sub ploaia de pietre, a zis spre auzul tuturor: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a  dreapta Lui.”  Apoi, urmând Mântuitorului, s-a rugat: „Doamne nu le socoti lor păcatul acesta”. Este fericirea celui care s-a înstrăinat de tot ce este „din lume” şi cu iertarea tuturor pune pecetea sfinţeniei pe o viaţă închinată lui Hristos. Iertarea este astfel o fericire dezlegând de păcat, într-o dreaptă măsură, şi pe cel care l-a comis şi pe cel care îl iartă  dobândind astfel împărăţia cerurilor.

Cred Doamne, ajută necredinţei mele

Cu vindecarea tânărului lunatic, Domnul Hristos ne dăruieşte o pildă a rugăciunii care spre împlinire are nevoie de credinţă, adică „adeverirea celor nevăzute”; e ca şi cum le-ar aduce în lumina din care toate au venit după ce Domnul a zis: „Să se facă lumină”. Altfel, orice boală aruncă viaţa în întuneric, cu atât mai mult când este vorba de suflet. Tatăl copilului lunatic i se adresează direct descriindu-i boala, foarte probabil  epilepsie, căci, „oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte”.  Nu îndrăznise să vină direct la Mântuitor şi i-a rugat pe ucenici, care însă „n-au fost în stare”. Îndurerat până la disperare, tatăl spune: „Dar dacă Tu poţi ceva, ajută-ne, Fie-ţi milă de noi”. Cuvintele „Dacă poţi” aproape sângerează ca o rană nevindecată şi nevindecabilă – aceea a îndoielii care ne-a dus la moarte. Şi Petru mergând pe mare ca pe uscat, s-a îndoit şi a strigat: „Scapă-mă” iar Domnul i-a întins mâna, acuzându-l de puţină credinţă: „pentru ce te-ai îndoit”. Acum, tatăl implora şi mila, expresie a iubirii care „nu cade niciodată” şi ţine alături speranţa care, unită cu respiraţia, ne susţine acolo unde nimeni nu o mai poate face. Mântuitorul răspunde, luând primele-i cuvinte „Dacă poţi” şi  explică „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Atunci, tatăl a înţeles că credinţa lui nu este îndeajuns de puternică să vindece şi că tot de  la Hristos vine ajutorul: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Dar noi? Noi care ne numim creştini şi într-o rugăciune dinaintea împărtăşaniei rostim: „Cred Doamne şi mărturisesc”? Răspunsul îl aflăm în viaţa de zi cu zi, în lamentările privind criza, sau în victimizarea proprie asociată cu culpabilizarea semenilor, mereu atenţi la paiul din ochiul lor, dar nu la bârna din ochii noştri.  Şi ne-ar fi de ajutor să spunem cu sinceritatea tatălui „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” Gândul ne poartă spre femeia cananeancă a cărei fiică avea, şi ea, demon; ea nu s-a lamentat ci s-a rugat stăruitor, a primit să fie numită  „câine”, cum considerau evreii pe cei care nu erau de acelaşi neam. Vă amintiţi? Nu s-a revoltat, ci a spus doar că şi „câinii se satură din firimiturile care cad de la masa stăpânilor”. Iubirea pentru fiică era firească, dar credinţa ei în Fiul Omului era cu mult mai puternică de l-a impresionat pe însuşi Mântuitorul: „O femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti”, adică Fiul lui Dumnezeu împlineşte voia unei femei de alt neam. Da, în faţa lui Dumnezeu, diferenţele pe care le teoretizăm  dincolo de saţietate, îşi scutură valoarea ca petalele unei flori uscate. Rămâne doar suferinţa care cere alinare şi Hristos o face într-un act de eliberare, pentru că „vrea ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”.

O singură boală e mai greu de vindecat – îndoiala, acel „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”  Credinţa este relaţionată cu libertatea pe care Domnul o respectă ca pe darul cel mai de preţ pe care l-a făcut omului. Acum când teoretizăm mult şi parcă trăim mereu mai puţin, tatăl copilului bântuit de diavol ne arata drumul rugăciunii mântuitoare: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele.”  E mărturisire şi faptă – mărturisire că Domnul nostru este singurul Dumnezeu adevărat şi Hristos, Fiul Său pe care L-a trimis spre mântuirea. Trecută spre faptă, credinţa se face iubire lucrătoare, fără de care, chiar dacă fiinţăm, nu suntem, şi prin care ne legitimăm ca făpturi făcute din pământ peste care Domnul a suflat Duhul Său. Mai este credinţa şi legătură de nedezlegat prin care ne eliberăm de robia păcatului pentru a ne putem face robi iscusiţi ai iubirii şi bunătăţii Sale  purtătoare spre veşnicia luminii. Asta înseamnă să ne lepădăm de „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert” şi a ne îmbrăca în „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”. Cum? Să nu osândim pe cel de lângă noi spre o îndreptătoare luare aminte la propriile greşeli.

Rânduiala Bisericii ne pune acum pe drumul spre Lumina Învierii un ajutor de nepreţuit – alungarea celor mai aprigi demoni este posibilă cu rugăciune şi post, una pe alta sprijinindu-se şi îmbogăţindu-se. Postul poate fi înţeles ca o rugăciune a trupului şi învaţă Sf. Grigorie de Nyssa: „Prin rugăciune ajunge cineva unit cu Dumnezeu. Iar cel ce este cu Dumnezeu s-a despărţit de vrăjmaş. Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, curăţirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei.”  Cu adevărat, „rugăciunea ţine lumea” şi cum Hristos stă răstignit pe Cruce până la sfârşitul veacului, fiecare zi dăruită de Dumnezeu Tatăl spre mântuire este împlinirea rugăciunii „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” E suprema rugă a Iubirii jertfelnice care converteşte moartea în înviere pentru a ne face fii ai Luminii.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online