Între cele mai cunoscute şi invocate, parabola Întoarcerii Fiului risipitor ne cuprinde ca într-o mare acoladă pe toţi – ca fii sau ca părinţi care, la rându-le, am trecut prin experienţa de viaţă a tinereţii. Dumineca dedicată acestei parabole este o invitaţie spre luarea minte pentru felul în care pocăinţa, „doctorie de întoarcere” cum o numea Sf. Efrem Sirul, poate fi spre îndreptare, întoarcere la propriul sine unde întâlnim a binecuvântare pe părintele pământesc şi cel ceresc. Spunem „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”, ne recunoaştem ca fii ai Celui care pe toate le-a făcut cu înţelepciune. Din slugi ce eram, am devenit fiii ai lui Dumnezeu prin Iisus Hristos; suntem moştenitori ai vieţii celei veşnice care ştim că înseamnă „Să te cunoască pe tine Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Din această cunoaştere derivă, am spune necondiţionat, ascultarea de la care omul s-a abătut dintru început făcându-şi zilele grele şi nopţile de coşmar. Deşi ascultarea este percepută în principal ca o obligaţie, este poate timpul să vedem în această formă de supunere întru înălţare o condiţie sine qua non a bunei vieţuiri care se deschide spre înveşnicire. Întors din „Babilonul” păcatelor, fiul cel risipitor spune: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Relaţia tată-fiu depăşeşte condiţia biologică pentru că omul este o fiinţă făcută după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu şi spre îndumnezeire; nu este, pur şi simplu o „fiinţă spre moarte”, cum s-a spus, ci spre înviere, moartea fiind numai o trecere spre vieţuirea veşnică. Şi, cine să ştie dacă mai mult decât toate câte îi lipseau, tânărului îi era dor neştiut să spună „tată” într-o nevoie funciară de iubire protectoare. Cea de a cincea poruncă dintre cele zece chiar asta spune: „cinsteşte pe tatăl tău şi pa mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul ţi l-a dat ţie”. A-i cinsti, adică a le respecta cuvântul şi a-l urma ducând mai departe o misiune prin care se propovăduieşte numele lui Dumnezeu, Ziditorul şi Făcătorul celor văzute şi nevăzute şi a Fiului Său, Ccel de o fiinţă prin care toate s-au făcut.

Parabola Întoarcerii fiului risipitor încheie cap. XV din Evanghelia Sf. Luca şi urmează după aceea a oii rătăcite şi drahmei pierdute, anume să vedem cât de important e fiecare om pentru Dumnezeu, „care vrea ca tot omul să nu piară şi la cunoştinţa adevărului să vină”, sau „să nu piară”. Se minuna şi David: “Ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l cercetezi pe el”. Oaia ce a rătăcită şi drahma cea pierdută au fost căutate de păgubaş în orizontul lui „a avea”, o derivaţie a lui „a fi”, cu tendinţe de a-l anihila mai devreme sau mai târziu. Apoi, oaia cea pierdută şi drahma erau spre folosul celor care au dorit să le recapete. Fiul cel rătăcitor se întoarce singur la părintele său, de „bună voie” pentru că de părăsit a făcut-o dintr-o voie duşmană care avea să-l înstrăineze de neam şi ţară.   De la voia cea rea la voia cea voia cea bună este lungul şi sinuosul drum al „venirii în sine” ca singura posibilitate de redobândire a bogăţiilor nepieritoare ale vieţii ce vin ca dintr-un izvor nesecat din iubire.

Începutul are ceva de poveste – un om avea doi fii şi, la un timp, fiul cel mic i-a spus tatălui să-i dea partea lui de avere. Tatăl a i-a împlinit dorinţa fără zăbavă, nu l-a întrebat ce vrea să facă, i-a lăsat deplina libertate ca să-şi chivernisească avutul după voia lui. Copilul mai mic este, de regulă, mai năstruşnic, alintat de toţi ai casei ca o bucurie nouă şi acest răsfăţ este ogorul unde apare şi creşte o voire proprie nu odată potrivnică voii părintelui de la care primit viaţa spre dăinuire. E o alegere între şcoala cea din familie şi ceea ce se numeşte „şcoala vieţii” în care mentori sunt, adesea, pornirile primare repede deturnate spre rătăcire. Să observăm că tatăl i-a respectat voia fără să-l întrebe nimic, l-a lăsat, cum se zice „în plata Domnului”. Fără să stea pe gânduri, tânărul le-a pe toate pentru că i se „cuveneau”, nu pentru că le merita, nu muncise pentru ele şi nici nu a rostit vreun cuvânt de mulţumire. Apoi, a preschimbat în totul în bani, primul pas al înstrăinării, pentru că, aşa e, banii nu au „miros”, acel ceva indefinibil atât de uman ce consacră amintirea ca legătură greu de desfăcut. Cu un caracter abstract, nu absolut, banul nivelează mai totul, aduce la un numitor comun deopotrivă fiinţe şi lucruri, nostalgii şi proiecte. S-a înstrăinat nu doar de casa părintească ci şi de sine luând-o spre o ţară îndepărtată, fără nume pentru că plăcerile trupeşti cufundă omul în anonimatul biologicului. Când în acea ţară a nimănui a venit o foamete, „încrezătorul” tânăr a învăţat ce înseamnă „lipsa”, plătind primul preţ a risipirii sinelui în zarea confuză a aşa-zisei libertăţi, în fapt robindu-se clipei. S-a „alipit” pe lângă un locuitor care l-a pus să pască porcii, o umilinţă extremă, o ultimă treaptă a decăderii, porcii fiind consideraţi „animale necurate” şi echivalaţi cu tot ce este păgânătate. Chinuit de foame, râvnea la roşcovele pe care le arunca porcilor, dar „nimeni nu-i dădea”. Dulci pentru început, lăsând un persistent gust amar, roşcovele se aseamănă cu păcatul şi aici tânărul se confruntă cu un adevăr greu de suportat – acela că, în hoinăreala sinelui afară de sine, vine o vreme când până şi păcatul nu mai este posibil. Este limita critică dincolo de care nu mai există nici un „încotro” şi numai amintirea trecutului arată singurul drum – al revenirii la „sine”. Se vădesc aici virtuţile vindecătoare şi eliberatoare ale amintirii şi întrevedem consecinţele pierzătoare ale ştergerii ei în schimbul navigării în ţinutul ambiguu a lui „trăieşte-ţi clipa”. Un singur om a ştiut să-şi trăiască clipa convertind-o în veşnicie – tâlharul de pe cruce care i-a spus lui Hristos: „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”, iar Iisus i-a spus: „Adevărat, adevărat zic ţie: astăzi vei fi cu mine în rai”.

În această „venire în sine” apare ca o licărire hotărârea înţeleaptă – întoarcerea acasă câtă vreme a văzut cu ochii săi că drumul ales era către niciunde. Risipirea de sine doboară, orizontalizează, văduveşte omul de verticalitatea care îl statuează ca „anthropos” şi-l face ca mort şi de aceea tânărul spune hotărât: sculându-mă (s.n.) mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. … L-a văzut de departe tatăl, semn că îl aştepta răbdător de multă vreme, cu dor nespus iar când l-a văzut venind ca un învins i s-a făcut milă şi alergând, „a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Fiul reîntors a putut rosti doar: „Tată am greşit la cer şi Înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Părintele iubitor a spus degrabă slugilor să aducă toate cele cuvenite unui fiu – haina cea dintâi, inelul, încălţările. După vremea aşteptării răbdătoare, venise vremea veselei pentru care se cuvenea să fie tăiat „viţelul cel gras”: „Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat”; mort în păcatele pierderii de sine, pierdut în rătăcirile neascultări iar revenirea era prilejul veseliei adevărate. Poate fi un prilej de veselie mai mare?

Întorcându-se de la ţarină şi auzind veselia de acasă, fiul cel mare a întrebat o slugă care i-a povestit despre venirea fratelui rătăcitor şi petrecerea pe care tatăl a dat-o întru împreună-veselie. Pe dată, s-a mâniat atât de mult încât nu voia să audă nimic, nici ruga tatălui, încălcând porunca cinstirii părinţilor până la renegare: „Iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (s. n.),care şi-a cheltuit averea cu desfrânatele, ai înjunghiat viţelul cel gras”. Despre un asemenea fel de a vieţui, Sf. Marc Ascetul afirma că „acela care face binele şi caută răsplată, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale”. De jure, cum se spune, fratele cel mare avea dreptate, dar mânia lui era de aici venea, ci din trufie, sfetnicul pizmaş care l-a făcut să se ridice împotriva celui de la care a primit viaţa. Blând, tatăl i-a zis spre împăciuire: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt”. Motivul veseliei, adevăratul şi singurul, nu este în orizontul lui „a avea”, ci în verticalitatea lui „a fi”: „căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”, într-o ordonare în care a fi precede şi condiţionează pe a avea. Sfârşitul este unul deschis şi nu are cum să fie altcum, lăsând pe seama fiecăruia nu atât povestea în sine cât semnificaţia desprinsă – fiul rătăcitor care s-a pocăit spre îndreptare sau fiul „ascultător” care s-a mâniat împotriva propriului tată într-un alt fel de rătăcire. În Tatăl a-tot-iubitor şi îndelung răbdător îl vedem pe Însuşi Dumnezeu a cărui milă este mai mare decât orice păcat şi decât toate laolaltă. Dar, ca să ne putem bucura de iertare este nevoie de pocăinţă, altfel rămânem închistaţi în noi înşine şi nici iertarea nu o putem primi, rămânând la porţile închise ale absurdului.

Cum cuvine a se purta un fiu ascultător? Exemplul desăvârşit şi singurul de urmat „spre zidire” ni l-a dăruit pentru totdeauna Iisus Hristos. Ascultător până la moarte, şi moartea pe cruce, cea mai chinuitoare şi înjositoare, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut şi Fiu al Omului, a făcut voia Tatălui ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” şi să aibă viaţă veşnică”. Minunându-ne, aproape că am spune cu Petru: „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos” dar tot ca el ne întoarcem pentru că numai la Hristos aflăm „cuvintele vieţii veşnice”. În Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi toţi credincioşii, Hristos cere Tatălui să-L preaslăvească, cum El L-a preaslăvit pe pământ, pentru că, „lucrul pe care Mi L-ai dat să-L pe pământ, L-am săvârşit”: să dea viaţă veşnică celor care vor crede în El, adică să-i readucă în comuniune cu Acela care ne-a adus din nefiinţă la fiinţare. Hristos pe toţi i-a păzit cu iubirea Lui proniatoare şi nu a pierit decât unul, „fiul pierzării” şi asta „ca să se împlinească Scriptura”. Acum, la plecarea spre Tatăl ceresc se ruga să-i păzească de „cel viclean” spre sfinţirea în numele Său:„ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”.

Făpturi născute din ură, venite din abisul pierzării, intrate în istorie cu primii oameni, trufia şi lăcomia sunt considerate astăzi aproape unanim ca principalele cauze ale crizei contemporane. Dimpotrivă, iubirea dă sens şi un rost vieţii fiecărui om şi a umanităţii pe temeiul de neclintit al singurei porunci date de Hristos: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi” pentru că „ Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât „pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Iubirea este încununarea apoteotică a tuturor poruncilor şi, mai puternică decât credinţa, vieţuind cu speranţa, „nu se trece niciodată”. Cum ne pregătim de postul ce ne va duce la marea sărbătoare a Învierii Domnului să ne îngenunchem mintea în inimă şi să-l ascultăm lucrător pe Sf. Marc Ascetul: „Nimeni nu este atât de bun şi de milos ca Domnul, dar nici El nu iartă pe cel care nu se pocăieşte”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online