Spaţiu al legendelor hiperboreene, al vechilor pelasgi, zona insulei Peuce a fiinţelor stranii, Delta este treptat descoperită şi colonizată de comercianţii greci şi ulterior romani.

Din culoarul inferior al Dunării, Delta a reprezentat punctul cel mai vulnerabil, cel mai greu de stăpânit şi poate nu întâmplător au fost îngrămădite în preajma ei numeroase castre şi cetăţi încă din vremea Romei imperiale, apoi de către milenarul Bizanţ.

Delta a fost un refugiu nesperat pentru mulţi nefericiţi, de la minorităţi religioase alungate din imperiile vecine la refugiaţi politici şi nu numai. A fost, de pildă, pentru o vreme, căminul lui Petru Rareş, a cărui umilă ocupaţie de negustor de peşte din vecinătatea Deltei l-a scos din vederea aspiranţilor la tronul Moldovei până când vrajba pentru putere i-a eliminat treptat de pe scena istoriei.

Lupta a fost uneori foarte strânsă pentru posesia gurilor Dunării şi nu întâmplător poate genovezii au ridicat fortificaţii chiar pe braţele Deltei. Aşa au apărut aşezări comerciale fortificate precum Sf. Gheorghe, Vicina (din apropiere) sau Chilia. Aceste cetăţi erau puntea de legătură a Europei comerciale cu alte spaţii economice. Gheorghe Brătianu a descris magistral această dispută seculară privind spaţiul economic al Mării Negre cu punctul cheie pe gurile Dunării, punct cheie al libertăţii politice şi economice al ţărilor române. De aceea Moldova medievală a luptat cu greu să salveze poziţiile sale la gurile Dunării, chiar şi după nefericitul an 1484, când Islamul a ocupat poziţii în Bugeacul de astăzi, consolidându-şi stăpânirea la gurile Dunării.

După patru sute de ani, confruntarea a fost reluată prin obsesia Rusiei asupra gurilor Dunării, ştiind că acesta este punctul nodal al Europei comerciale. Nu întâmplător după victoria Europei în războiul Crimeii, cea mai mare miză teritorială şi geopolitică au fost tocmai Delta şi împrejurimile, smulse de sub posesia Rusiei la 1856. Aceeaşi Rusie va avea grijă prin forţări politice şi militare să revină la gurile Dunării, reluând Bugeacul în 1877. Pacea negociată dintre România învinsă temporar şi Puterile Centrale, la începutul anului 1918, a însemnat pierderea totală a Dobrogei iar noua frontieră bulgară trecea prin Deltă, pe braţul Sf. Gheorghe, pentru a lăsa zonei de ocupaţie germană întreaga deltă.

Aceeaşi dispută a fost în perioada 1945-1950, când România, în ciuda frontierelor stabilite prin tratatul de pace din 1947, a mai pierdut câteva insule din braţul Chilia, apoi colţul nord estic al Deltei cu golful Musura şi mult amintita insulă a Şerpilor. Rusia sovietică voia cât mai mult din acest punct strategic. Cedările de atunci, de pe braţul Chilia, au oferit posibilitatea intervenţiilor recente în cazul Bîstroe.

Europa a dorit o forţă neutră care să administreze această parte de continent şi pentru că o mare putere putea crea desincronizări nedorite prin stăpânirea gurilor Dunării, atât geopolitic, cât şi economic, apariţia României moderne în secolul al XIX-lea a fost cel mai bun rezultat politic, care a putut neutraliza milenarul călcâi al lui Ahile de la Gurile Dunării.

Adrian Majuru

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online