Gând de duminecă

De la parabola talanţilor la efectul Matei

de Elena Solunca Moise

Paşii zilelor ne poartă spre începerea postului mare, cale regală spre lumina învierii care se cuvine a fi pregătită pe îndelete, cu mare grijă într-o unitate armonioasă care să dea măsura omului ca fiinţă spre îndumnezeire. Către această măsură ne îndeamnă pilda talanţilor spre a ne fi împreună lucrători cu Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului. Împreună-lucrători pentru că de la El avem tot ce ne este de trebuinţă spre ieşirea din întunericul rătăcirilor către zorii eliberării de sub robia morţii. Pilda însăşi este un dar spre deplină dumirire a rostului nostru de a fi „slugă bună şi credincioasă”, câtă vreme ştiut este că nu e cu putinţă a sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona. Şi cum am putea sluji lui Dumnezeu decât ascultându-L şi înmulţind talanţii cu pricepere şi râvnă într-un fel de întrecere cu noi înşine şi cu semenii? Miza este una binecuvântată – credinţă, iubire, blândeţe, milostivire, bunăcuviinţă. Toate le-a primit doar omul, nu şi celelalte creaturi şi de aceea se cuvine ca doar el a-şi arate vrednicia. Dumnezeu, în milostivirea Sa, a dat fiecăruia talanţi iar întru dreptatea Sa ne judecă după ceea ce am făcut cu ei. Deci, în judecata Sa cea dreaptă ne va măsura faptele; nu după cele din afară lesne de viclenit vom fi judecaţi, ci după sufletul nostru unde încolţeşte fapta care este un mod de exprimare a felului de a fi.

Parabola talanţilor este una dintre cele despre împărăţia cerurilor şi este precedată de a celor zece fecioare – cinci înţelepte şi cinci neînţelepte. Concluzia este una şi duce la o concluzie mântuitoare: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care Fiul Omului va veni”. În Pateric există o istorioară în care un ucenic îl întreabă pe Părintele Său: Când să încep să-mi lucrez mântuirea? Bătrânul înţelept spune cu tâlc: cu o zi înaintea morţii. Pentru o clipă s-a bucurat nespus învăţăcelul, dar de îndată bucuria s-a topit ca prin farmec şi a întrebat: Şi cum ştiu când mor? Asta-i, s-a rostogolit cuvântul bătrânului ca un verdict: Nu ştim. „Deci, începe acum.” Mântuirea este una a prezentului întors spre sine pentru că „nu ştim ceasul”. Ştim însă cu certitudine că Stăpânul aplecat, s-a retras din timp în veşnicie. Dar, mai înainte a dat fiecăruia spre lucrare unuia cinci talanţi, altuia doi talanţi şi celui de al treilea unul singur. Nu este aici nici urmă de inegalitate, câtă vreme fiecăruia i s-a dat după „putere”; descifrăm aici o temeinică motivaţie pentru a lucra cu recunoştinţă înmulţirea darului primit şi pentru care omul nu face nimic special.

Îndată, după plecarea Stăpânului, cel cu cinci talanţi a prins a-i lucra şi a câştigat tot pe atât; cel cu doi talanţi nu s-a lăsat mai prejos şi a dobândit şi el doi talanţi. Cel de a treilea a săpat o groapă în pământ unde a pus spre păstrare argintul stăpânului său. Să nu uităm că ce ni se dăruieşte nu este al nostru definitiv, ci pentru a lucra spre înmulţire aşa cum o facem şi cu cele materialiceşti, adesea cu sârg mai mult sau mai puţin cuvenit. Darurile primite erau spre înveşnicire pentru că dinspre acolo le şi tot de acolo va veni judecata dreaptă, „nemitarnică”. După o vreme, fără să dea de veste, Stăpânul s-a întors, aşa cum Însuşi Mântuitorul o va face însemnând astfel sfârşitul veacurilor. S-a înfăţişat, mai întâi, cel care primise cinci talanţi zicând cu recunoştinţă în glas: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci am câştigat cu ei”. Răspuns-a Stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. La fel şi cel cu doi talanţi care a adus tot doi talanţi. Niciodată Dumnezeu nu ne cere mai mult decât dăruieşte, sau cum învaţă înţelepciunea străbunilor „Dumnezeu îi dă fiecăruia cât poate duce”. Al treilea şi-a învăluit cu dibăcie cuvintele în vicleşug ca să-şi ascundă păcatul : „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai răspândit”. De fapt, era doar lenea pe care a îmbrăcat-o şiret spre dezvinovăţire a spus că ascuns talantul în pământ şi este gata să-l înapoieze: : „Iată, ai ce este al Tău.” Desconsiderase cuvintele Psalmistului care se roagă: „Doamne strajă pune gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să-mi dezvinovăţesc păcatele”. Doar că Dumnezeu în faţa căruia sufletul e transparent l-a întrebat oarecum retoric: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde nu am semănat şi adun unde n-am răspândit?” A continuat: „Se cuvenea să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă”. A urmat verdictul necruţător: „Luaţi de la el talantul şi daţi-i celui ce are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi iar celui ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are”. Desigur, el nu a avut nimic de la el, i-a fost dăruit şi doar i „s-a părut”, că astfel nu comite nicio fărădelege înapoindu-l stăpânului. De aceea, răsplata lui cea dreaptă este „în întunericul cel din afară” unde îl aşteaptă „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

De-a lungul anilor, stăruitorii în ale duhovniciei au desprins mai multe semnificaţii privind numărul talanţilor. Din toate reţinem că cinci este numărul simţurilor; doi semnifică sufletul şi trupul iar unul se referă la unicitatea şi unitatea fiecăruia dintre oameni. Zarafii de această Cât despre zarafi, de această dată nu sunt cămătarii ci făptuirea binelui care se răspândeşte ca de la sine dar prin voia ascultătoare de Dumnezeu.

O magistrală lecţie de viaţă trăită în vremelnicie spre înveşnicire pentru că darul este unul duhovnicesc şi lucrarea lui deschide zarea luminii care-l va primi cu iubire ziditoare. Aşa este fără îndoială, câtă vreme ştim prea bine că „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. De-a lungul anilor s-au dat interpretări diferite care de care mai folositoare potrivit vremii şi vremurilor, toate mărturisind, în felul lor, acelaşi adevăr ale relaţiei dintre fapta săvârşită şi răsplata primită. Nu ne putem amăgi că Domnul nu vede căci Domnul este pretutindeni aşa încât, asigură Psalmistul, că „întuneric şi lumina la Tine sunt totuna”. Iar dacă vrem să ne lăudăm cu „lucrarea” noastră, ne aduce la smerenie Sf. Ap. Pavel care spune că tot ce avem este de la Domnul, aşa încât nu este pic de loc pentru de-sine mărire.

Ceva din ecoul acestei parabole se află în ceea ce în sociologia ştiinţei se numeşte „efectul Matei” sau al „avantajului cumulativ”, definit de Robert Merton ca diferenţele de avantaj, iniţial cu valoare minimă şi simbolică, care cresc progresiv devenind uriaşe iar „prestigiul simbolic se transformă în avantaj material”. Istoria ştiinţei oferă atâtea exemple încât aproape nu mai este loc de ilustrare sau comentarii. Nu degeaba s-a spus că noi suntem nişte pitici urcaţi pe umerii unor giganţi şi doar aşa putem vedea mai departe decât ei.

Acestea şi altele asemenea să le punem în inimă spre îndreptare ştiind că numai celui ce lucrează cinstit darul său, îşi asumă răspunderea pentru ceea ce face, îi va fi dat să audă cuvintele Domnului: „peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău.” Acesta este drumul credinţei celei drepte care face ca, oricât de multe ar fi bunurile acestei lumi, să fie preferate cele duhovniceşti, înmiit mai multe şi mai frumoase, doar ele conducându-ne spre „bucuria Domnului”. Dar cum omul ne este o sumă de trăsături fizice, psihice şi spirituale ci o unitate a lor, ne regăsim astfel în tot ce facem neuitând o clipă „Duh este Domnul” şi lui se care să ne rugăm „în Duh şi Adevăr”. Oricât de mică ar fi lucrarea noastră din dragoste pentru Dumnezeu şi fraţii noştri, va fi răsplătită cu asupra de măsură cu binecuvântarea pe care o va revărsa Cel care „singur este Bun”. Adesea, fără să luăm aminte la propriile fapte, orbiţi de mândrie, ne supărăm pentru ceea ce nu e pe placul nostru şi nu ne sfiim a-L învinovăţi pe Dumnezeu. Ca odinioară Adam: Femeia pe care mi-ai dat-o TU.” Când vine un asemenea gând, e folositor să ne amintim că Dumnezeu le-a făcut pe toate bune şi la vremea lor şi numai neascultarea noastră e pricina rătăcirii, a gustului amar al zilei şi a întunericului din suflet căruia, nu odată, îi spunem lumină. Dar Dumnezeu este milostiv şi îndelung răbdător, El ne aşteaptă cu dor să ne întoarcem de pe căile rătăcirii, să lucrăm darurile ştiind că e spre binecuvântarea noastră. Să lucrăm cu râvnă şi pricepere, cu vrednicie şi cu bun-sporire, cu credinţă deplină, iubire dăruitoare punând bun temei speranţei că ne vom învrednici a auzi glasul Domnului: ”Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”.

Sursa: Ziaristi Online