Adevărul ca poveste ca Persoană
Sesizând ca de obicei o lacună inexistentă, d-l Pleşu s-a simţit dator să-şi plătească o datorie veche de 30 de ani, de când Noica îi dăduse de făcut un eseu pe marginea Evangheliei. Exponent al unui curent de exegeză cu meticulozitate emancipat de vreo comuniune cu Duhul, nu poate hrăni sufletele care cunosc din trăire şi din lucrare atât puterile (şi limitele) raţiunii, cât şi nevoia, puterea şi gustul Duhului. Deschizător de drumuri gata bătătorite, complet ignorant faţă de nobleţea cugetării hristice, zisul domn pe care-l putem încă admira în filmările din decembrie 89 ca jubilator profesionist în faţa gloriei iliesciene n-ar fi obiectul acestei scrieri dacă nu s-ar tot afişa sub tutela ierarhilor ortodocşi. Mai precis ni s-a părut interesant – dacă nu tragicomic – cum cel ce se voieşte original cere girul Tradiţiei, iar cei ce reprezintă Tradiţia se voiesc aggiornatori.
Respectăm libertatea fiecăruia de a crede, a alege, a exprima, însă este o datorie culturală şi de conştiinţă a amenda o altminteri inimaginabilă frăţietate între arhierei care exultă întru gnosticisme în vreme ce-i ocultează pe Sfinţi, şi zisul scriitor, specialist în a lua „la şto” – cum zice dumnealui – nu doar lucrurile de suprafaţă în care e expert, şi care acum, iată, face un salt calitativ şi se preocupă cu suavitatea sa sfertodoctă teologic de cele mai adânci cuvinte spuse vreodată – pildele Dumnezeului celui Întrupat.
Ne întrebăm, fireşte, care e publicul ţintit de această ridicolă manevră. Pentru că nici omul dus la biserică nu se înghesuie la tâlcuiri încropite de editorialistul de la Plai cu boi, nici ateul consumator de creaţii în haine elitiste n-ar consimţi să mediteze, fie şi de la distanţă, la vreun cuvânt al lui Hristos citat, deh, de nevoie în carte. Rămâne varianta căldiceilor bombastici, grosul aplaudacilor pe condică la Adevărul. E al plebei să idolatrizeze şi al regescului să cerceteze esenţa. Egida reală a acestui eveniment? Orbia şi orbecăiala, „hainele cele noi ale împăratului”, secta papionului.
Ortodoxul nu-i interesat de ruminaţie ca ateii, nici de elucubraţie ca gnosticii, nici de speculaţie ca protestanţii, nici de scolastică, ca romano-catolicii, ci numai de revelaţie – «De ce le vorbeşti lor în pilde? Ca auzind, să nu priceapă şi văzând, să nu înţeleagă». Vedem cum, fără să vrea, cartea d-lui Pleşu e mărturie vie a adevărului acestui verset.
Cartea d-lui Pleşu urmează cu fidelitate linia domniei sale de temerar în propriul exerciţiu de sterilitate. Bineînţeles, ca măiestrie a introspecţiei de tip esoterist, are acea preţiozitate a tonului relaxat. Un „exerciţiu de admiraţie” care-şi ascunde tristeţea nemântuirii sub voalurile unei bonomii studiate până la greaţă, ca într-un mefistofelic lied wagnerian.
Autentici gânditori creştini precum Steinhardt sau Ţuţea, deşi aveau supleţea duhului ca rod al suferinţei pentru Evanghelie şi pentru luminarea neamului, dincolo de vivacitatea, pătrunzimea şi nesfârşirea vederii minţii lor, au taxat nemilos heterodoxia d-lui Pleşu. Noi de ce am fi mai puţin lucizi, acum când dovezile sunt şi mai flagrante?
Totuşi: dacă un autor heterodox îşi poate exercita, nestingherit – decât de conştiinţa sa -, dreptul de liberă expresie garantat de Constituţie, ierarhilor şi preoţilor le este interzis de Sinoade Ecumenice să tâlcuiască Scriptura în afara înţelegerii Sfinţilor Părinţi. Altfel ar fi ca şi cum Sfântul Apostol Petru i-ar duce trena lui Simon Magul.
Elanul dat de ierarhi unei scrieri heterodoxe înseamnă cedarea puterii toiagului arhieresc cuiva ale cărui eforturi par a viza epurarea minţilor intelighenţiei, înainte de a apuca să fie catehizate, de orice concept, atitudine sau virgulă patristică, temeinic apostolică. Care altul ar fi scopul încurajării unui astfel de tip de meditaţie dacă nu acela ca să se înrădăcineze în ramura exegezei biblice metodologia speculativă care s-o înlocuiască pe cea bazată pe revelaţie şi pe sângele martirilor? D-l Pleşu nu se poate dezice nici de prima, nici de a doua sa natură, că doar s-a ocupat o viaţă cu înjurarea cugetului ortodox, ca urmaş spiritual şi legatar al propagandistului bolşevic Silviu Brucan. Cum să se ancoreze vreodată în Adevăr, dacă minţind, trucând, mai primeşte şi ovaţii!? Nu pe drept cuvânt zicea dumnealui că suntem o ţară de laşi în gândire? De bună seamă cei ce-l ovaţionează îi demonstrează veridicitatea spusei…
Realul Autor al Pildelor, Mântuitorul Iisus Hristos, nu Se dezvăluie prin exegeze peste care, după sminteală, se va aşterne uitarea. El se face cunoscut celor curaţi cu inima, chiar dacă n-au bibliografie bogată, ca şi celor bogaţi în înţelepciune, care ştiu să-L descopere pe buzele purtătorilor de Hristos, Sfinţi, şi rămâne mereu accesibil şi Acelaşi pentru toţi cei care-L caută nu din snobeală de agora, ci ca să se mântuiască.
George Ursu
Sursa: Ziaristi Online