In Memoriam Lucia Soreanu Şiugariu

Iată că anul care se încheie, 2015, pe noi băimărenii-moroșeni ne încearcă, cu trei pierderi grele: bunul Dumnezeu ne-a luat trei valori spirituale, toate în zi de duminică, asta poate spune ceva (!): Mihai Olos, 22 Februarie, Augustin Cozmuța, 22 Noiembrie, iar acum, Doamna Lucia Soreanu-Șiugariu, în 6 Decembrie. Primul și ultima, în Germania, Cozmuța acasă, la Baia Mare.

Dacă Franța a avut o „ilustră văduvă” în persoana Mariei Curie, noi românii o avem în persoana Luciei Șiugariu, o veritabilă matroană, eroină și chiar martiră a națiunii noastre, căreia viața, de 95 de ani împliniți la 1 Dec. 2015, nu i-a oferit decât suferință, dor și singurătate pe care și-a dus-o în umbra comorii ei, soțul, poet și erou al României, pe care nu l-a lăsat să moară, republicându’i opera.

Dacă avem în istoria noastră literară o mare dragoste, Eminescu – Veronica Micle, o avem și pe a doua, mai puțin cunoscută, „Soare” Ion Soreanu – Șiugariu-Lucia Stroescu, o dragoste divină de care puteau fi geloși și îngerii din cer, pentru profunzimea, puritatea, sinceritatea și tăria ei.

„Soare” a fost un model, în toate: ca poet, ne-a oferit versuri unice în poezia modernă, corectitudine exemplară în critica literară, eseu și jurnalism, în dragoste, ca iubit și în căsnicie, ca soț. Cu toate acestea, dragostea lor a fost îmbrăcată în dor și pelin de vitregiile sorții, războiul.

Fericirea lor a fost scurtă, doar de patru ani, din care cea comună, de căsătoriți, nici măcar doi ani împliniți, huiduma cu coasa răpindu’i Luciei comoara, pe front, la 1 Februarie 1945, la 31 de ani, iar Lucia rămânând văduvă pentru o viață, la nici 25 de ani. Soare îi scria Luciei cu un an înainte de moarte: „Te rog să fii sigură, draga mea, că te iubesc până dincolo de moarte!” – ceea ce s’a adeverit și în cazul ei, răspunzându’i la fel, devenind o Penelopă modernă „țesând” poezia lui spre eternitate. Acum s’a dus, de pe patul unui spital din Aachen/Germania în dimineața duminecii de Sfântul Nicolae, să’l întâlnească în Împărăția Cerului pe neprețuitul ei soț, poetul, supranumit de prieteni „Soare” după o poezie de-a lui: „Dă’mi Doamne Soare…” poetul care vorbea de: „un bob de lumină”! Lucia îi poate răspunde poetului ei, tot poetic: „Pe urmele pașilor noștri au răsărit flori de veșnicie.”

Doamna Șiugariu trăia de mulți ani în Germania unde a lucrat ca farmacistă, retrăgându-se la pensie în Aachen orașul de reședință a lui Carol cel Mare, al carolingienilor secolului 8-9 al primului mileniu, Aquae Granni, zeul antic celtic-german al luminii, focului și al apei termale tămăduitoare, izvoare de apă termală sulfuroasă descoperite de Iulius Caesar în timpul războaielor gallice așezându-se aici în Aquis Villa, devenită stațiune balneară, de atunci și până azi.

Doamna Lucia trăia și se gospodărea singură, fiind întru toate facultățile psihice, intelectuale și nervoase în bună stare de sănătate, dar cu unele disfuncții vegetative determinate de vârstă. Durerea pierderii soțului în plină tinerețe și împlinire morală și intelectuală a stăpânit-o cu curaj, tărie și demintate, adunând bănuț cu bănuț întru menținerea memoriei soțului. Așa se face că a reușit să’i republice opera redând tinerei generații pe Șiugariu, unul din poeții „generației soarelui” a „generației ’39” cu lucrări de valoarea celor, despre care presa noastră moroșană, tânără a afirmat că „nici nu credea că există.” După revoluție a ințiat un concurs național de poezie Șiugariu, cu prima ediție în 1998, a doua, în 2000 iar a treia în 2002, premiul I, dotat cu 2000 de mărci, respectiv euro, susținut de dânsa. Uniunea Scriitorilor și Editura Militară a contribuit cu sală și membrii juriului alături de dânsa și editorul din München al poeziei lui Șiugariu, Ion Dumitru care a susținut concursul prin publicitate și prezență în juriu.

Dar cea mai dureroasă lovitură pe care a primit-o, nu de la soartă ci de la oameni, a fost pentru „ilustra noastră văduvă” lovitura dată de „legea Wiesel” 217/2015, „legea” care zice că, chipurile, condamnă genocidul și crimele de război, dar care, constatăm practic că nu este altceva decât o altă formă de vânătoare de legionari.

Lovitura primită la 95 de ani, pe bază de discriminare și neadevăr i-a scurtat viața. Când poetul sublocotenent în rezervă Ion Soreanu Șiugariu, ofițerul regimentului cu armamentul, se întreabă în jurnalul de front scris pe apucate, sub ploaia de gloanțe în Jablonca, sat din munții Tatra din Slovacia, la 18 ianuarie, 1945, când a scos oamenii la săpat de gropi „pentru morții noștri, mulți, mult prea mulți morți” se întreabă: „Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe”? În timp de 70 de ani de la război în România comunistă și postdecembristă, nu s’a găsit o voce să dea răspuns la această dureroasă întrebare. În schimb slovacii, prin intermediul comemorărilor Șiugariu a scriitorilor și istoricilor băimăreni susținuți de oficialitățile din Tăuții Măgherăuș de care aparține așezarea de mineri, Băița, locul natal a lui Șiugariu, și-au descoperit istoria, adevărul legat de istoria lor, ținut ascuns de sovietici, au dat un răspuns. Pe ei nu glorioasa Armată Sovietică i-a eliberat de fasciști, ci efectivul de 248.436 de români ai Armatei Române, care a eliberat 1722 de sate și 31 de orașe și a lăsat viața pe front în Slovacia 66.000 de militari români, dintre care doar 11.000. Printre ei și poetul Șiugariu, aceştia din urmă fiind înhumați în cimitirul de la Zvolen, lângă Banska Bistriza, 74 km S-V de Polhora-pri-Brezno. unde a căzut Șiugariu, cea mai mare necropolă românească de peste hotare. Descoperind acest adevăr, slovacii, la aniversarea a 70 de ani de la insurecția armată, la ei la 29 Aug.1944, de uimire și recunoștință față de Armata Română au hotărît cinstirea ostașului român, prin Ion Șiugariu. Astfel, oficilitățile din orașul Brezno, la recomandarea grupului de istorici din care făcea parte și polițistul istoric, Lubos Nepso, din Brezno, care a adus pământ de pe mormântul Șiugariu de la Zvolen, pentru casa memorială din Băița, au propus o placă comemorativă pentru clădirea din apropierea gării din Brezno unde s’a săvârșit Șiugariu: „Subl.(r) Ion Soreanu-Șiugariu n.6.06.1914 Băița/România, d.1.02.1945, Brezno/Slovacia, soldat român, poet. Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoștința lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.”  Iar podul de peste Hron, pe care au trecut căruțele cu muniție ale Armatei Române dirijate de Șiugariu, urma să primească numele Șiugariu.

S’au adresat Ambasadei Române din Bratislava, anunțându-o. Aceasta s’a opus invocând “legea Wiesel”, după care Șiugariu a fost „legionar”! Ei și? Chiar să fi fost, legionarii n’au fost toți criminali, au fost creștini români, care au luptat pentru un ideal, împotriva comunismului ateu distrugător de țară, dovadă că 70% din deținuții politici în „pensioanele comuniste” au fost legionari, iară dacă este să scriem istorie adevărată, să nu mințim, după cum ne îndeamnă „boierul minții” istoricul Neagu Djuvara, atunci suntem obligați a o spune. Cât despre Șiugariu fără să fi fost legionar a fost un patriot adevărat, care a luptat împotriva fascismului!

Durerea și rușinea adusă României prin Institutul Wiesel și nenorocita lege împotriva Culturii românești, votată bivoliceşte de acest parlament iresponsabil, a făcut prima nevinovată victimă prin Ion Șiugariu. Această bestială batjocură și neînchipuită durere oferită „pe gratis” memoriei unui erou al Armatei Române, excepționala noastră Doamnă, Lucia Soreanu-Șiugariu, la vârsta ei n’a mai putut-o suporta: i-a grăbit sfârșitul. Stimabilii parlamentari și legiuitori, Ministerul de Externe nu s’au gândit să’i ceară scuze ilustrei Doamne pentru această gafă de rușine internațională adusă nu numai ei ci și României. În ce’l privește pe laureatul “pentru pace”, poate fi mulțumit de „realizarea” falsului trecut în palmaresul Institutului său, de „condamnare a crimelor de război,” în cazul Șiugariu!

Doamna noastră, Lucia Soreanu-Șiugariu, o făclie de credință și cultură românească în Occident, printre străini, își va găsi locul de veci într’un cimitir de cartier al orașului carolingienilor, după serviciul inmormântării ce va fi celebrat de preotul român ortodox, Alexandru Pop, din Aachen, joi, 10 Decembrie, la ora 9,30. Noi o deplângem pe minunata Doamnă, dar ea este fericită în Împărăția lui Dumnezeu unde după o viață pământeană trăită model, după legile și etica creștin-românească, s’a împreunat din nou cu scumpul ei soț și poet „Soare”. În veci pomenirea ei și a lui, în Împărăția Tatălui!

Teresia Bolchiș Tătatru

Augsburg/Germania, marți, 8 Dec.2015

Dumnezeu să o aibă în rănd cu drepţii neamului românesc!

Ziaristi Online

Citiţi şi Descărcaţi de aici evocarea lui Ion Şiugariu făcută de Ion Dumitru – PDF via Apoziţia.de

Vedeţi Aici peste 100 de imagini din “Dosarul Ion Şiugariu”

Sursa Foto: Ştefan Bellu