La praznicul Sf. Apostol Andrei

Ocrotitor înţelept şi neobosit al neamului nostru

de Elena Solunca Moise

În credinţa Părintele Dumitru Stăniloae, poporul nostru este român prin naştere şi creştin prin vocaţie. Român prin naştere, mai întâi, miraculoasă plămadă dintre daci şi romani, moştenind de la fiecare ceea ce făcea posibilă stăpânirea blândă a pământului cu care s-a asemănat prin răbdare, stăruind neobosit a-l munci şi a lucra urmând legea lui Dumnezeu. Creştini prin vocaţie, adică chemaţi (voces) de acela care L-a văzut primul, Sf. Ap. Andrei şi a cărui mărturisire o auzim prin veac: Am găsit pe Mesia, Evrica Mesia. Nu a fost nevoie de cine ştie ce mărime care să ne creştineze, ci trecerea la credinţa în Hristos, Mântuitorul nostru, s-a făcut aproape firesc şi de jos în sus, adică de la popor; singurul popor ortodox a cărui limbă este de origine latină şi singurul dintre cele ce vorbesc o limbă romanică şi s-a regăsit în ortodoxie plenitudinea spiritualităţii sale. Şi acum mai sunt locuri binecuvântate în care soţii spun unul despre celălalt creştinul meu sau creştina mea. Da, cum spunea George Brătianu într-o lucrarea celebră, poporul român e un miracol şi asta o afirmăm fără emfază, ci cu demnitatea celui care ştie că nu e nici mai prejos nici mai presus de celelalte popoare dar are specificitatea sa care îl face inconfundabil şi dăinuitor. Într-o scrisoare către Vlahuţă mai puţin cunoscută , I. L. Caragiale asigura că „…neamul românesc va fi lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână” Mai aproape de noi, Mircea Maliţa în „Cuminţenia pământului” descrie etosul nostru ca fiind unul al supravieţuirii, găsind un simbol potrivit în celebra lucrare brâncuşiană şi ca dominantă a lui simţul măsurii; simţul pe care Horaţiu îl definea: est modus in rebus, există o măsură în toate şi…mai ales în limite.

Suntem români prin naştere şi aşa ne regăsim în întregul proces de etnogeneză pe care s-ar cuveni să-l aşezăm cu pioşenie în suflet ca pecete a identităţii. Dar…din păcate, orele de istorie sunt din ce în ce mai puţine, programe aproape mutilante ce împiedică tinerii să se cunoască pe ei înşişi ca purtători ai unei istorii încărcate de fapte de muncă, luptă şi creaţie. În absenţa conştiinţei istorice suntem ca şi cum am fi lipsiţi de memorie, de posibilitatea de renaştere perpetuă din magma amorfă a unei „mase” cuantificabile, „adunări” de zombi lesne de manipulat. Şansa noastră de netăgăduit este că Dumnezeu nu ne lasă, cum nu ne-a lăsat chiar şi când am crezut astfel şi avem datoria de a nu uita nicio clipă şi nici noi să nu ne îndepărtam de El.

Am găsit pe Mesia

Un miracol este şi trecerea la creştinism pe care poporul l-am adoptat firesc ca un mod de a fi legitim la marginea vremelniciei şi în zarea luminoasă a veşniciei. S-a întâmplat ca în pilda semănătorului şi, fie-ne îngăduit, să ne comparam cu pământul cel bun, pe care sămânţa cuvântului lui Dumnezeu a rodit „întru răbdare”. Cât trebuie să fi răbdat neamul acesta şi oamenii lui de au dat expresia „să rabzi până îţi ajunge cuţitul la os!”? Cum nu se poate mai firesc, ne-am putea întreba în ce fel anume a fost posibilă încreştinarea noastră de Sf. Ap. Andrei, fratele mai mic al Sf. Ap. Petru, faţă de care s-a purtat cu tot respectul datorat fratelui mai mare, numindu-l părinte. De fel din Betsaida, situată în nordul Iudeii, ucenici ai Sf. Ioan Înaintemergătorul, propovăduitorul pocăinţei, cei doi fraţi au fost, foarte probabil, la Iordan când Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a odihnit deasupra lui Hristos şi au auzit glasul Tatălui ceresc înştiinţând întreaga zidire: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”. Mai târziu, Andrei, văzându-L, s-a grăbit să-i spună lui Petru: „l-am găsit pe Mesia!”. În anii care au urmat fost mereu în preajma Mântuitorului deşi în Evanghelii este amintit doar de două ori – când a L-a văzut pe Hristos şi când Mântuitorul a înmulţit pâinile şi le-a împărţit celor care L-au urmat.

Rămâne ca o zare de lumină întrebarea: ce fel de spiritualitate aveau dacii, numiţi de Herodot „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, drepţi făcând cuvenită trimitere la etosul lor? Ştim din şcoală că, în principiu, ei erau monoteişti (deşi există şi alte păreri), credeau în nemurirea sufletului, se închinau lui Zalmoxe, sclav al lui Pitagora( deşi Herodot scrie că ar fi trăit înaintea lui). Cât despre nemurire, Mircea Eliade nuanţează subliniind că nu se credeau nemuritori, ci că se puteau deveni făr-de-moarte printr-o formă de iniţiere. Nu s-a aflat o descriere detaliată a acestor „mistere” dar se crede că ele cuprindeau şi „ocultarea”, intrarea în pământ (o peşteră) şi reîntoarcerea ca semn al renaşterii. Mai credeau că doar oamenii buni şi drepţi erau nemuritori iar celor răi li se dădea moartea, care punea capăt căderii în abisul întunericului. Şi astăzi, ca mereu, prea bine că vedem cum binele este un urcuş nesfârşit, că o treaptă trimite spre alta, în timp ce răul se sfârşeşte inevitabil în moarte, pentru că nu este în firea omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, „singurul care este Bun”.

Cum la români, după Mircea Vulcănescu, din realitate ajungi lesne în legendă, se cuvine să cunoaştem şi fabuloasa poveste a lupilor ce a făcut ca Sf. Ap. Andrei să fie numit „apostolul lupilor”. Mai erau şi faimoasele ierni dacice care aveau să-l întristeze atât de mult pe Ovidiu iar localnicilor darul povestirilor cu tâlc. Poveste dă ştire că Zalmoxe avea un preot, un tânăr cu surprinzătoare plete albe care se îngrijea de toate ale comunităţii. Cum nu avea cine să-l ajute, a deprins de unul singur graiul animalelor pe care le domolea prin cuvânt. Aşa s-a făcut că oamenii erau uniţi prin credinţa în Zalmoxe iar jivinele de foame ascultând de preotul lor. Când haitele de lupi înfometate ajungeau la uşa preotului, acesta le spunea cum să se hrănească doar cu cei foarte bătrâni şi bolnavi. Veniră însă vremuri grele şi Zalmoxe l-a întrebat pe preotul cu plete albe dacă are tăria să se sacrifice pentru popor; dacă da, să fie transformat cu ajutorul Pietrei Sfinte într-un lup, dar nu unul oarecare ci într-un lup alb. Primind cu tot sufletul, şi-a asumat şi nişte misiuni între care să unească pe toţi lupii făcându-i să se supună mai marelui preoţilor. Atunci, s-a desprins din cer o rază luminoasă care l-a transformat pe dată într-un lup alb. Zalmoxe a sfătuit, la rându-i, pe daci să-şi ajute „fraţii” cu adăpost şi ceva hrană, astfel încât s-au înmulţit câtă frunză şi iarbă, cu toţii dând ascultare Marelui Lup alb. Ei apărau Dacia şi Marele Lup alb însuşi căuta pe cei care trădau ţara romanilor pentru a-i judeca şi condamna. Cum vedem, nimic nu e nou sub soare! Ca popor, dacii erau deosebit de vrednici şi blânzi dar în lupta de apărare a pământului lor se dovedeau de un curaj uimitor şi de neîntrecut. Vitejia dacilor era aşa de mare şi protecţia atât de puternică încât, se spune, că atunci când romanii se simţeau împrejmuiţi şi auzeau pe marele lup, ştiau că sfârşitul este foarte aproape şi de neocolit. Când a venit vremea, Zalmoxe l-a întrebat pe Marele Lup alb dacă vrea să fie transformat iar în om, dar acesta a refuzat, convins că aşa e mai de folos oamenilor. Odată, s-a abătut un mare pericol tocmai când dezbinarea dintre daci ajunsese într-un punct critic. Atunci, Marele Lup a vrut să-i ajute, numai că Zeul i-a interzis, spunând că doar oamenii aveau datoria să decidă ce fac iar de greşesc să se căiască. Dezbinării dintre ei i-a urmat îndoiala şi aşa sa făcut că, în apropierea unei invazii copleşitoare, dacii şi-au pierdut credinţa în zeul lor; mai mult s-au unit în „haite” ca să-l caute pe Marele Lup alb şi să-l ucidă. Mânios, Zeul a chemat toţi lupii şi s-au retras în Munte, iar dacii văzându-se înfrânţi au luat drumul spre Munţii Apuseni. Doar Marele Lup alb a rămas neclintit şi veghea, fără să intre în luptă sau să-i ajute în vreun fel; îi privea întristat ca să le dădea de veste. Cei încărcaţi de ani spun că şi astăzi Marele Lup Alb ar mai sta de veghe ca odinioară, gata să alunge duşmanii ca să se reclădească vechiul regat. Cântul lui alină pentru mereu pe cei drepţi şi buni, îi înspăimântă pe trădători şi pe cei răi şi dă speranţă dacilor liberi că va veni clipa marii biruinţe.

Te vreau pe tine pentru Hristos

Plutea în aer ceva ca o îndelungă aşteptate – anume a unui salvator iar Sf. Ap. Andrei tocmai pe Acesta îl propovăduia şi nu este de mirare că a fost crezut şi urmat. Şi totuşi! Ce a dat cuvintelor Apostolului Andrei puterea cea multă a încrederii? Întrebarea este de o acută şi dureroasă actualitate mai ales astăzi când se consideră că neîncrederea este izvorul aproape nesecat al crizei pe care o traversăm. Un lucru uimitor de simplu şi poate de aceea ignorat aproape în totalitate şi pe care îl recunoaştem în cuvintele Mântuitorului: „Nu cel ce spune Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ca face voia Tatălui Meu”, iar „voia Tatălui” aceasta este:”Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi cele rele”. Cei ce spun doar „Doamne, Doamne” se pot numi cât până când vor creştini, dar atât şi nimic mai mult; cu adevărat sunt creştini doar cei care fac voia Domnului.

De la Origen şi Eusebiu de Cezareea aflăm că Sf. Ap. Andrei, primul ucenic şi întâiul chemat, a propovăduit Evanghelia în Scitia, dar şi în Pont, Galiţia, Bitinia, Capadocia şi Asia după care a ajuns la Roma. La Roma avea să fie răstignit după dorinţa lui, cu capul în jos, pentru că nu se considera vrednic de a împărtăşi aceiaşi pedeapsă ca Hristos. Este cunoscuta Cruce a Sf. Andrei îndemnând la atenţie sporită în locuri unde primejdia se poate arăta pe neaşteptate. Demn de întreaga luare aminte este faptul că învăţătura sa atât de repede şi temeinic însuşită a avut, după prof. Remus Rus doi piloni: cuvântul şi minunea, „cuvântul propovăduit, întărit şi consolidat ca adevăr prin minuni”. Cuvântul îi era cu „putere multă” pentru că venea de la Dumnezeu şi adus de un cel care, odinioară pescar, a fost făcut „pescar de oameni”.Ar mai fi motiv deloc de neglijat mai cu seamă astăzi când, nu-i aşa „totul, dar absolut totul, se plăteşte”: nu cerea şi nici nu primea nici un ban! Când, făcând vindeca bolnavi sau făcea vreo minune( şi a făcut nenumărate!) de era întrebat cu câţi bani să fie recompensat, refuza categoric, spunând: „Te vreau pe tine pentru Hristos”. Şi un adevăr pe care, chiar dacă nu l-am uitat, nu-l respectăm: „credinţa curată nu este întărită prin supraabundenţa verbozităţii, ci prin integritatea raţiunii şi curăţia minţii”(sn). Puterea de convingere a mărturisirii lui este a cuvântului purtător de Dumnezeu îngemănat cu fapta şi rămâne în veac neschimbată : „Suntem ai Celui ce este mai bun şi pentru asta părăsim ce este rău…ai celor cereşti prin care am învăţat despre cele pământeşti; ai Celui ce dăinuie prin care vedem ceea ce nu dăinuie…” Ceea ce dăinuie este omul cel dinăuntru,păstrându-i chipul şi asemănarea cu Dumnezeu în aşteptarea comuniunii: „Dacă doriţi un frate adevărat care să vă separe de fraţii falşi, eu sunt fratele vostru… dacă doriţi viaţă netrecătoare, Eu sunt..Iar dacă doriţi ceva ce este mult mai valoros decât voi, Mă aveţi pe Mine şi tot ceea ce este al Meu, va fi al vostru”. Dreapta credinţă este legătura trainică şi tainică şi în jurul ei se constituie comunitatea oamenilor şi comuniunea în numele credinţei în Dumnezeu –Iubire. Firesc din aceasta izvorăşte încrederea, a cărei lipsă a generat criza lumii contemporane secularizate, adeverind că fără credinţă nu poate fi încredere iar convergenţa intereselor este repede erodată de timp al cărui mers duce, nu odată, la discordie şi ură. În textele andriene, toate apocrife, mai citim: „Nu suntem ai vremii, astfel încât să fim dizolvaţi de timp…Aparţinem Celui care îşi arată milostivirea. Suntem ai celui care este mai bun şi pentru acesta scăpăm de cele mai rele…ai Mântuitorului, prin care l-am recunoscut pe distrugător, ai luminii prin care am înlăturat întunericul” În clipe de restrişte, Apostolul striga: „Nu vă temeţi, ci credeţi numai în Iisus Hristos Mântuitorul nostru!” Să nu ne temem mai ales când simţim pe vrăjmaş în imediata apropiere, ci să-L chemăm neîncetat pe Cel care îl va despuia de orice putere. Dar mereu să stăm de veghe pentru că vrăjmaşul nu-şi arată niciodată chipul, străduindu-se dintotdeauna să dea lucrării sale „chipul prieteniei”; a făcut-o la începuturi cu primii oameni şi o face fără odihnă. Şi multe, foarte multe minuni a făcut izgonind pe vrăjmaş din cei la care perfidul îşi făcuse locaş.

Limbajul său poate să pară uneori cam dur, dar sinceritatea cuvintelor cheamă şi astăzi cu aceiaşi putere pe cei care au urechi ca să audă: îndemna la păstrarea cuvintelor lui Dumnezeu, asigurând că Dumnezeu ne va cinsti şi ne „va primi în ale Sale”. Aceasta este răsplata unei vieţi nu doar curate ci şi sfinţite prin credinţa şi iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu şi de semeni pune temelie nezdruncinată comuniunii: „Dacă doriţi frate adevărat care să vă separe de fraţii falşi, eu sunt fratele vostru!”. În monografia amplă pe care i-o dedică, Remus Rus arată cum „curajul” din numele său (Andrei însemnând bărbat dar şi curaj) l-a ajutat să devină un „Odiseu evanghelizator” şi, citându-l pe Mc. Donald, scrie că Acta Andreae ar fi „în realitate o încredinţare a lui Homer, mai precis a Odiseei”.

Până într-acolo a mers devotamentul său încât pe cruce fiind când cineva a vrut să-l elibereze s-a rugat fierbinte: „Stăpâne, nu lăsa ca Andrei cel legat de lemnul Tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă da celui neruşinat, O Iisuse, pe mine cel ce sunt legat de taina Ta. Părinte, nu lăsa pe vrăjmaşul Tău să mă dezlege pe mine cel ce spânzur de harul Tău; ca cel ce este mic să nu umilească pe cel care a cunoscut măreţia Ta!” Cât despre mine, să se răzbune cu chinurile temniţei şi să mă arunce la fiare sau să mă arunce de pe stâncă. La ce bun? Acest trup nu este decât un lucru, să facă cu el ce vrea, căci îi este înrudit”(celor care l-au trimis la moarte). Şi o rugăciune în care ne-am dori să fim cuprinşi de cel care a vestit în zori de istorie „Am găsit pe Mesia”. Să-l rugăm să ne ierte aplecarea spre cea ce se numeşte „kitschizarea religiei”, formă mascată a secularizării devenită virotică, şi să ne cuprindă în rugăciunea de pe urmă: „…O Hristoase Cel pe care L-am dorit, pe care L-am iubit…Căruia îi aparţin, primeşte-mă astfel încât prin plecarea mea la tine să se unească toţi cei înrudiţi cu mine (adică aceia care au primit cuvintele Evangheliei) să găsească odihnă în slava Ta”. Între aceştia erau şi străbunii noştri pe care, dacă îi vom dezice în numele cine ştie căror „motive”, vom binemerita dispariţia presimţită de psalmistul care se ruga: „întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia; în calea Ta viază-mă”. Oricum ar fi, ştim că împreună cu Sf. Ap. Andrei, ei se roagă neîncetat pentru noi la Cel ne-a asigurat că este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, pentru că este Iubirea prin care fiinţăm în veac de veac pentru că „nu cade niciodată”.

O coincidenţă semnificativă face ca a doua zi, pe 1 Decembrie, să sărbătorim Ziua Naţională, a Marii Uniri. Şi învaţă psalmistul David că „în unitate stă desăvârşirea”. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Foto: PeregrinPrinLume

Sursa: Ziaristi Online, care urează La Mulţi Ani tuturor purtătorilor numelui Sf. Apostol Andrei, Apostolul Românilor!