Un Decameron politic

Din culisele politichiei româneşti, în pagini de roman

de Irina Airinei

Suita epică ÎN SPATELE UŞILOR DESCHISE a scriitorului Vasile Moiş a ajuns la volumul al şaselea: FATALITATE ŞI DEZNĂDEJDE. Ba chiar şi la al şaptelea : FATALITATE ŞI IDOLATRIE.

Ca şi în volumele anterioare, acţiunea cărţii, personajele şi întâmplările sale aparţin unui tip de realism atipic: ele glisează, în capitolele de un erotism dezlănţuit, de pildă, spre un adevărat bestiariu populat cu chipuri hidoase, amintind de capriciile lui Goya. Este un balans permanent între ficţiune şi non-ficţiune. Dar ceea ce contează este forţa retoricii autorului, deoarece acesta este, prin natura meseriei sale avocăţeşti, retor pledant iar, prin natura impresionantei sale formaţii, filozof, scriitor,artist şi chiar…un adevărat magician al verbului. Versat în exprimare, meşter în metafore, vestit pentru rigoarea şi spiritul lui critic, autorul pare a fi păpuşarul încercând să readucă la normalitate o clasă politică transformată în marea mascaradă, în „trupa pe butoaie”, în carnavalul tragic de după marea răsturnare din 1989.

O tenebroasă deznădejde înecată într-o mocirlă a IDOLATRIEI aflate sub steaua polară a FATALITĂŢII. Tot fluviul epic al celor şapte volume publicate şi al celor care vor urma, au o singură axă existenţială: fatalitatea. „Dar, vai, fatalitate, ca să zicem aşa!” Nu e vorba de fatalismul pedagogic grec de care vorbea Călinescu, ci de ironia caragialescă neaoşă, ajunsă prin nesfârşită oglindire, hohotitoare şi pantagruelică, de un umor spumos, rostogolindu-se spre obscurităţi urmuziene regăsite în analize politice profunde, în cheie parodică, o imensă ironie care înveleşte, desigur, sâmburele tare al durerii. Este durerea copilului abia născut, deportat, împreună cu familia, în Bărăgan, unde rămâne 5 ani şi unde are o copilărie traumatizantă și plină de lipsuri. Familia sa, cu averea confiscată de bolşevici, trece printr-o perioadă de umilitoare încercări descrise fugitiv în romanul presărat cu instantanee autobiografice, într-un jurnal afectiv dedus din cutele profunde ale sufletului lui Valeriu Moraru.

Toate fiicele diavolului se adună în acest roman cu măşti postdecembrist, evocator şi realist, ca într-un fatal joc al ielelor: Simonia, Prădăciunea, Sacrilegiul, Simularea, Cămătăria, Vanitatea, Ipocrizia, Destrăbălarea.

Preşedintele Ilie Ionescu îşi pierde şi ultima brumă de legendă despre săracul dar cinstitul oblăduitor şi ocrotitor al intereselor celor mulţi şi cade în derizoriu. Filmul mineriadelor dirijate cu reală abilitate de la Cotroceni este întretăiat cu scene savuroase, chiar obscene, de amor ghebos în pagini pe care un Boccaccio le-ar fi numit, desigur, „De claris mulieribus”, adică, în limbaj popular, istorii cu femei celebre.

Dar iată un posibil început al poveştii: „Ilie Ionescu era noul tătuc al țăranilor, după ce cârmaciul și savanta au fost umpluți cu plumbi lângă zidul Târgoviștii.”

Autorul orchestrează vasta lui scriere în registre diferite, iar critica lui se face în tonuri puternice, în tuşe groase, sancţionând vulgaritatea, mediocritatea, impostura unor personaje care semnifică un adevărat duh a răului şi al răzbunării. Ca şi Goya, autorul ne coboară într-o lume infernală în care una dintre cele mai fireşti afinităţi, aparteneţa la neam este infestată de personaje imunde precum Cameliu Vorșcovoz, încorporând toate slăbiciunile şi viciile umane: corupţia, prostituţia, şarlatania, vanitatea, infatuarea şi stupiditatea. Volum al şaselea se deschide cu un capitol şocant pictat în acvaforte, de un grobianism care frizează grotescul. Efecte dramatice care se repercutează într-un mixaj pantagruelic de turpitudini aproape neomeneşti.

Caruselul epic ameţitor al romanului se situează într-o soţietate a înalţilor demnitari fără moral şi fără prinţip iar pe scena politică de după marea răsturnare apar alte personaje la fel de găunoase: Platon Rozeanu, care, deşi debarcat din fruntea guvernului, lucrase ca o cârtiță, în subteran, șubrezind unitatea formațiunii politice născute pe baricadele revoluției, balena transpirată, Agache Serafim, infamul ministru al reformei, mototolul Olimpiu Gherasim, hămesitul Andrei Năpastă. Autorul sancţionează personajele absurde cu săgeţile ironiei, profund dezgustat de ceea ce se petrecea în for (un adevărat bâlci al deşertăciunilor).

Un portret grotesc, de un comic gros, este cel al prefectului moroşan Cioată. O mască implicată în nenumărate întâmplări comice, morbide, moralizatoare sau de-a dreptul demente : răzbunarea familiei fetei violate e cruntă. Bădăranul tipic este supus la cazne expiatoare: sodomizat de un măgar, ajunge de râsul târgului. „Pe mine nu m-o spârticat măgariu Soponarilor, ca pe tine și n-am zinit cu izmenile tăte sânge și cu gaura curului ruptă, cum ai zinit tu! Mă duc cu fata la soru-mea, cu fata și mă dezvorțez de tine. Bată-te Dumnezău de hoafle!” îi strigă nevasta cu năduf. Cât haz au aceste cascade verbale în grai local! Parafrazându-l pe Călinescu, eliminaţi din cartea sa ceea ce este specific regional, sublimele îngustimi, dacă vreţi şi totul rămâne inert şi fără puls.

O tempora, o mores! Cu cât e mai înalt eşafodajul, cu atât mai grozave turpitudinile. Iar autorul ni se adresează aidoma unui Moise spărgând tablele legii şi tunând asupra ţării profeţii grozave. Impresia infernală pe care ne-o lasă un teritoriu bântuit de monştrii nemărturisiţi, balansul permanent între minciună-adevăr-realitate, mişcarea perpetuă a elementelor politice contradictorii, se rezumă, in nuce, la acţiunea a două forţe contrare: iubirea (philia) şi ura (neikos), care reprezintă, în mod simplificat, atracţia sau repulsia – ambele fiind întâlnite atât în natură cât şi în societate. Secţionând răul din rădăcină, romanul are şi un caracter cathartic, lăsând să transpară o ultimă geană de lumină, speranţa… A naibii fatalitate! Blestem, deznădejde, idolatrie…Raţional: moarte. Afectiv: viaţă. Emoţional, există o scăpare.Raţional: să ştii la timp că nu-i scăpare… Sau, poate?

Sursa: Ziaristi Online