Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe

În a doua jumătate a lunii august, 2015, cu zile de caniculă, presa ne–a adus o veste care ne-a îndurerat nelimitat, ne-a jignit și ne îngrijorează profund, pe toți cetățenii „de bună credință” ai României, pe toți scriitorii și intelectualii de aceeași condiție de „spinare dreaptă” ceea ce inseamnă dragoste de ADEVĂR, PATRIE, PACE și DEMNITATE, bună înțelegere între oameni indiferent de etnie, concepții filozofice sau religioase, de respectare a ISTORIEI.

Suntem profund mâhniți de atitudinea unor diplomați, politicieni români urmași ai nomenclaturii comuniste care nu cunosc adevărata Istorie a Românilor și care, din acest motiv, refuză onoarea și recunoștința ce i se face României de către poporul slovac, cu care noi cei din Nordul țării, Maramureș și Oaș avem multe puncte comune în istoria noastră. Atât în Maramureș cât și în Oaș, avem comunități de slovaci, de peste 300 de ani(poate și mai mult) de zipzeri, din regiunea pitorească Zips, din Slovacia și alte zone, Cașovia de exemplu, cu care noi am trăit și trăim aici în bună înțelegere și respect reciproc. Avem până azi, în limbajul nostru popular, de aici, influența slovacă în întrebarea pe care o mai pun bunicii nepoților seara înainte de culcare: noa, da, v’ați făcut ocinașele”sau: „făcutu-v’ați ocinașele”?Noțiunea în slovacă vine de la „Oteț nași”=Tatăl nostru” ceea ce la noi, la românii oșeni sau maramureșeni s’a transformat într’o noțiune mai largă, generală, de „rugăciune”=„ocinașe”.

Din această zonă binecuvântată de Dumnezeu, „cu oameni fără pereche”! după vorba cântecului moroșan și cu o natură minunată, ca și cea din Zips, este poetul nostru erou Ion Soreanu, din Tăuții Măgherăuș, cartier Băița, lângă Baia Mare, capitala județului Maramureș. Ion Soreanu, cu numele literar, Șiugariu și „Soare” după o poezie de-a sa în care implora Cerul să’i dea „soare”.

 „Soare era dotat cu o gândire și o sensibilitate deosebite, avea puterea de a pătrunde înțelesul destinului său, destin pe care și l-a intuit, dar niciodată nu s’a împăcat cu el, de unde drama sufletească pe care o trăia aproape permanent, neliniștea și teama de singurătate. Avea nevoie de multă afecțune, de căldură sufletească, avea nevoie să’i fiu mereu prezentă. Cele mai triste și disperate rânduri le-a scris fiind departe de mine, în concentrările de la Ploiești sau Bacău și în final de pe front.” – notează Doamna Lucia Soreanu-Șiugariu(n.1 dec. 1920), muza și neprețuita colaboratoare a poetului, în: „Însemnări din război, 1944-194, de Ion Șiugariu, Cuvânt înainte, Evocări, Postfață, Ediție îngrijită de Lucia Soreanu-Șiugariu, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, scoasă cu ocazia Centenarului nașterii poetului, 6 iunie, 1914-6 iunie, 2014. Lucrarea este un fel de „Jurnal de front” schițat „sub ploaia de foc” urmând ca „după terminarea războiului” acasă – în țară, în liniștea unei biblioteci, – liniște pe care, pe front și-o dorea atât de mult – să’l întregească și rescrie spre documentarea a ceea ce a însemnat pentru el și Armata Română, războiul din Vest. Dar acest om, poet, critic literar, eseist și publicist, cu o viață și conștiință curată ca un crin, de o cultură enciclopedică, de un rafinament spiritual deosebit și o sensibilitate aparte, după 70 de ani de la moartea sa de mare durere și pierdere pentru Țară, ajunge să fie defăimat de către niște compatrioți obtuzi și iresponsabili.

În lucrarea citată, într’un moment de mare dramatism, pe frontul din Slovacia, pentru eliberarea orașului Brezno, în cel de al doilea Război Mondial, sublocotenentul în rezervă Ion Soreanu-Șiugariu se întreabă:

Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe?

Se găsesc într’o localitate, Iablonca, joi, 18, ian.1945. Soare a scos oamenii din sat să sape gropi, să’și îngroape morții. Sunt mișcător de mulți. Îi vine să plângă. Au luptat eroic, ca niște disperați și au murit eroic. Soare se întreabă: „cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe?” Regimentul lui n’a luptat niciodată atât de „frumos”. Mor mereu, zilnic. Țara este departe. Nu se mai gândește nimeni la ei. Mor singuri. Sunt pline cimitirele Ungariei (și ale Cehoslovaciei) de morminte românești.(…) „Regiunea e frumoasă, ca și la noi la Băița. Dealurile răsună atât de profund când bubie tunul, atât de omenește trezite din somnul lor milenar. Ne-am urcat sus, pe unde n’au fost niciodată atâtea mașini, atâtea arme și tunuri. Facem foc, frigem slănină la jăratec, povestim. Ești și tu(soția) pe undeva pe aproape.”

Iată că după 70 de ani, slovacii au aflat adevărul istoriei, ascuns lor și distorsionat de către sovietici, care în anii comunismului le-au spus slovacilor că singură Armata Roșie i-a eliberat de fasciști. Nu li s’a amintit nici măcar cu o jumătate de vorbă că în această „glorioasă” armată a fost înglobat un efectiv de 248.436 de români, care au eliberat 1722 de sate și 31 orașe slovace, că și-au lăsat viața pe frontul din Slovacia 66.000 de români dintre care doar 11.000 sunt înmormântați în cimitirul de la Zvolen, Monument Cultural, lângă Banska Bistriza, aproximativ la 75 km S-V de Polhora pri Brezno, unde a fost sfârtecat de schije, Ion Șiugariu, la 1 februarie 1945 și îngropat în Polhora în aceeași zi. Dar iată că Adevărul iese la iveală, fără să vrea ucigașii lui. Polițistul din Brezno, Lubos Nepso, cercetător în istorie și alții, l-au descoperit. În lumina acestui Adevăr Istoric, acești cercetători de conștiință curată, vin, după 70 de ani, să-i dea răspunsul la dureroasa întrebare a lui Șiugariu.

Ca un gest de adevărată atitudine profund umană și creștină, de apreciere, respect și mulțumire „pentru jertfa lor” primăria orașului Brezno, a pregătit ca în preziua comemorărilor organizate pe tot teritoriul Slovaciei (29 August, 2015) să fie dezvelită o placă comemorativă pe clădirea gării Brezno, deci în apropierea căii ferate unde l-a surprins moartea pe Ion Șiugariu.

Subl. (r) Ion Soreanu-Șiugariu, n. 6.6.1914 Băița/România, d. 1.2.1945 Brezno/Slovacia, soldat român, poet. Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoştința lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.

Iar podul de peste râul Hron, din apropierea gării Brezno, să primească numele Șiugariu.  

Noi, scriitorii și intelectualii din Maramureș și locurile natale ale poetului, apreciem gestul cetățenilor orașului Brezno, ca un gest de deosebită recunoștință și onoare față de România și față de poetul erou Ion Șiugariu și prin el față de cei 66.000 de militari români jertfiți pe pământul Slovaciei vecine și surori, în același timp suntem îndoliați până la lacrimi amare privind atitudinea de respingere a acestei recunoștințe a unor politicieni români, fosile ale comunismului.

Eu, Teresia Bolchiș Tătaru, alias (Cecilia Costin, numele bunicului meu din Tăuții Măgherăuș) cea care scriu aceste rânduri și care am publicat un prim volum, roman, din viața lui Ion Șiugariu, semnat Cecilia Costin, iar acum avem sub tipar vol. II, intitulat: „Argat fără simbrie la cuvânt” din poezia „Ardealul” de Ion Șiugariu, nu am mandat să vorbesc în numele colegilor mei scriitorii maramureșeni, dar cunoscându-le sufletul, opinia și munca îmi permit să transmit mesajul și în numele lor, noi fiind o familie românească moroșană de scriitori și ziariști care și în comunism ne-am apărat: „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și Neamul” (Eminescu) dar nu ne-am vândut sufletul, nu o facem nici acum. În consecință, ne permitem să spunem că avem încrederea că istoricii slovaci, primăria și cetățenii din Brezno își vor menține și păstra sentimentele lor sfinte, față de eroii jertfiți pentru libertate, alături de noi, care îi prețuim la fel.

Teresia Bolchiș Tătaru, pseudonim literar Cecilia Costin

Tăuții Măgherăuș, vineri, 21 august, 2015

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Arhiva Familiei Şugariu şi a Casei de Cultură Tăuții Măgherăuș