Schimbarea la faţă – o sărbătoare a luminii
de Elena Solunca Moise
Zilele îşi şoptesc una către alta o poveste de taină şi duc spre sărbătoare ca la un popas binevenit pentru a ne îndrepta inima dimpreună cu inima spre bucuria dăruită de Dumnezeu, Cel ce le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune. Le-a mai făcut şi cu nespusă iubire care se dăruie spre plinire tuturor deopotrivă şi doar omului spre desăvârşirea la care Însuşi Mântuitorul îl îndemnă. Cinstim astăzi sărbătoarea Schimbării la faţă a lui Iisus Hristos întâmplată într-o zi ca aceasta pe Muntele Tabor. Rânduială este una a înţelepciunii deoarece coincide, spuneau străbunii, cu vremea în care natura toată îşi opreşte mersul ca şi cum , pentru o clipă, şi-ar trage respiraţia înainte de începutul toamnei. Credeau ei că de acum iarba nu mai creşte, ocrotindu-şi seva în rădăcinile din care la primăvară se va ivi din nou ca dintr-un somn odihnitor; că păsările îşi pregătesc zborul spre zări mai calde, lăsându-ne cu dorul înaltului de unde, la vremea rânduită vor reveni.
Spre a rotunji înţelesul, să ne amintim că tot într-o zi de şase, dar a lunii ianuarie, Domnul Iisus Hristos a fost botezat în apa Iordanului de Sf. Ioan Înaintemergătorul. Atunci, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a odihnit deasupra-I în timp ce Dumnezeu Tatăl a vestit întregii : „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit.” A voit binele Cel care „singur este bun” pentru că răsare soarele şi asupra celor buni şi asupra celor răi – primilor spre desăvârşire, celorlalţi spre întoarcere la Domnul. F. Iar El, Cel care a făcut voia Tatălui până la Răstignire spre Înviere şi Înălţare îndeamnă: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este” şi cum desăvârşirea e splendoarea binelui, spune: „Fiţi milostivi, cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”.
Dar mai întâi, că a fost ales muntele Tabor anume amintind de cuvântul psalmistului care spune: „Taborul şi Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Mai întâi, se bucură câtă vreme aici s-a nevoit Melhisedec, „preotul lui Dumnezeu Celui Preaînalt” şi „Împărat al păcii”. În timp, acest munte a devenit locul unde se aprindeau focurile spre a vesti celor din nord fiecare nouă lună şi sărbătorile. Pentru noi, Muntele Tabor semnifică nevoia urcuşului duhovnicesc, a nevoinţelor cum se spune, adică a tot ce este necesar pentru a ne dezbrăca de omul cel vechi şi a ne primeni cu cel nou, vrednic de chipul pe care Creatorul i l-a dăruit. Să observăm că minunea este povestită de Evangheliştii Matei, Marcu şi Luca şi de Sf. Ap. Petru în cea de a doua epistolă, care şi precizează că este vorba de Muntele Tabor; nu însă de Ioan, deşi fusese de faţă. Citind însă cu atenţie Evanghelia lui ne putem impropria taina întreagă a Schimbării la Faţă Celui care în lume a venit „lumină a lumii să fie”
În tradiţia Bisericii Răsăritene, minunea Schimbării la Faţă a fost interpretată din două perspective îngemănate – istorică şi escatologică – aşa cum s-au petrecut faptele şi înţelesurile care se desprind spre folosul fiecăruia dintre noi. Prima este ilustrată de Sf. Ioan Gură de Aur, a doua de Sf. Grigorie Palama. De petrecut, minunea se pare că s-a petrecut noaptea, câtă vreme se spune că ucenicii erau „îngreunaţi de somn”. Să ne amintim că tot noapte era şi pe Golgota când ucenicii nu au putut să vegheze deşi Hristos spusese: „Vegheaţi ca să nu cădeţi în ispită.” Cum nu au putut învinge somnul, Hristos i-a lăsat, nu i-a obligat, şi singur, cu toată povara celor trecute şi viitoare, s-a rugat: „Părinte,dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă”. Desigur, e vorba de somnul obişnuit, dar poate fi înţeles şi de acela în care ne afundăm păcătuind şi veghea e necesară ca ispita să ne fie spre întărire şi nu spre poticnire şi cădere. Mai era ceva. Minunile pe care le făcea Hristos nu fuseseră făcute de nimeni înainte şi nici după El iar învăţăturile Sale uimeau şi de aceea oamenii căutau să recunoască în El fie pe Ilie, fie, Irimia sau alt proroc. A întrebat şi Hristos pe ucenicii săi: Voi cine spuneţi că sunt?” Fără să stea pe gânduri, Petru, care fusese prezent la Botezul Domnului, a răspuns categoric: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Cu adevărat, Petru era fericit, cum i-a spus Hristos, pentru că nu cuvânta de la el, ci de la Duhul Sfânt.
Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El să-L ascultaţi
Acum, urcând pe Tabor, Hristos povestea ucenicilor care-L însoţeau – Petru, Iacob şi Ioan – cum vor merge la Ierusalim unde va fi dat spre răstignire, dar că a treia zi va învia. În dragostea lui sinceră şi năvalnic din fire, Petru, cel mai vârstnic între apostoli a îndrăznit să spună: „Cruţă-te pe Tine, Doamne!”. Ajunşi pe Tabor, Hristos se ruga aşa cum o făcea adesea, retrăgându-se într-o împreuna vorbire cu Dumnezeu – Tatăl. Pe când se ruga, scrie Sf. Evanghelist Marcu, „deodată, faţa Sa a devenit alta, Se schimba şi sclipea ca soarele, în timp ce hainele Sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul”. Era imaginea deplină a slavei Sale dumnezeieşti de dinainte de întrupare, tăinuită sub trupul pe care şi l-a luat anume pentru a ne arăta drumul spre îndumnezeire. Împreună cu El erau Moise şi Ilie. Sf. Ioan Gură de Aur vede în că minunea arătă atât dumnezeirea lui Hristos cât şi legătura dintre cele două Testamente. Plutea însă în are o anume confuzie semănată de vorbele viclene ale fariseilor care, ne amintim, îi reproşau că nu ţine ziua de sâmbătă sau, mai rău, că este chiar hulitor de Dumnezeu. Aşa fiind era nevoie pentru ucenici şi pentru noi toţi ca, spre încredinţare, Hristos să se arate în toată măreţia splendorii Sale ca Domn al vieţii şi al morţii. Norul luminos care L-a învăluit întăreşte, odată mai mult, dumnezeirea lui Hristos. Ştim că atunci când Domnul se îngrozeşte o arată în chip de nor întunecos, ca a făcut-o pe Sinai iar când doreşte să vestească spre învăţare îşi face simţită prezenţa în nor luminos. Mai mult, glasul Său puternic, a vestit tuturor: „Acesta este Fiul Meu mult iubit, pe El să-L ascultaţi.” Ucenicii, de teamă, au căzut cu faţa la pământ. Atunci, Hristos le-a zis cum ne spune şi nouă când cădem sub povara necazurilor şi nevoilor. „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!” Nu avem a ne teme pentru că, iubindu-ne, Hristos fi-va mereu cu noi, „până la sfârşitul veacurilor”. Hristos este Fiul Cel iubit pentru că este de o fiinţă cu Tatăl, care „singur e bun” şi face voia Lui care este bună pentru că este Iubire. Aşa fiind, cuvintele sunt dătătoare de viaţă şi ţiitoare a ei fiindcă „de-o fiinţimea” este o egală manifestare a voii Tatălui şi a voii Fiului. Iar voia lui Hristos, una cu a Tatălui, este ca „tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară” aşa cum singur spune în Rugăciunea pentru Sine şi pentru cei care îl vor urma. De aceea este imperativ ca „Pe El să-L ascultaţi” iar ce are a ne spune aflăm cu limpezime din Predica de pe munte, care într-un crescendo ne deprinde cu urcuşul duhovnicesc, unul al înveşnicirii vieţii.
În fiecare dintre noi, omul cel lăuntric, ca un bob de lumină, suferă, tânjeşte să-şi facă împlinească chipul cel după care a şi fost făcut, dar este acoperit cu întunericul noroios al gândurilor, cuvintelor şi faptelor potrivnice lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că acest om tainic are o întreită unitate – Ioan, cel haric; Iacov, cel drept; Petru, cel râvnitor în credinţă. Este felul de peste fire în care se împlinesc Legea şi Proorocii, adică Moise şi Ilie. Transfigurarea este posibilă, cum am văzut, pe înălţime, unde se ajunge prin dragoste şi nevoinţe, adică cele ce fac posibilă apropierea de Dumnezeu: gândurile râvnitoare de înaltul dumnezeirii, smerita cugetare neîntreruptă la cele dumnezeieşti ca spre adevărat patrie.
O întruchipare a Bisericii lui Hristos
Sf. Grigorie de Palama descifrează în lumina taborică energiile necreate care izvorăsc firesc din Sfânta Treime spre a îndumnezei omul, rămânând neîncetat taină însufleţitoare. E ca şi cum, Cel ce pentru noi a primit moarte pe cruce spre Înviere ne-ar grăi cu nespusă iubire: Nu, nu vă temeţi! Iată aşa veţi fi şi voi! Sf. Teofan Zăvorâtul subliniază că „Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când s-a schimbat la faţă. Nu îndemna Sf. Ap. Pavel că să facem astfel încât în timp ce chipul nostru cel din afară se trece, cel din interior să se înnoiască?! Este omul din adâncul cel mai adânc al firii. Acolo ne întâlnim întru unire cu Adevărul care ne face liberi, ne curăţă de întinăciunea minciunii, a faptelor rele care aşează între noi depărtarea ca un vrăjmaş. Adresându-se lui Timotei, Sf. Ap. Pavel spune că toate celelalte învăţături sunt „gâlcevi ale răilor învăţători care înşeală şi se înşeală”. Poate acum este timpul cel mai potrivit să analizăm cu luciditate această afirmaţie care, să recunoaştem, poate sminti. Înnoirea chipului este luminarea minţii dimpreună şi a inimii când omul se poate face pe sine purtător de lumină şi purtător de Dumnezeu, teofor. Pentru viaţa de fiecare zi, acesta înseamnă strădanie neîntreruptă să alungăm minciuna, egoismul, slava deşartă, invidia,ura, lăcomia, iubirea de tot felul de bogăţii şi altele, şi altele asemenea. Toate spre a face loc iubirii de Dumnezeu şi de semeni şi a ne îmbrăca în omul cel nou întru dreptate şi întru cuvioşia Adevărului, tânjind „ a ne îmbrăca întru Hristos, umblând întru înnoirea vieţii”. Viaţa se converteşte , astfel, într-o mărturisire luminii taborice după cuvintele apostolului neamurilor:”Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” Spre aceasta învaţă Tatăl Ceresc atunci când vesteşte: „Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe El să-l ascultaţi”. Gândul poartă degrab spre nunta din Cana Galileei, când Maica Domnului spune: „Faceţi tot ce vă spune El.” Acelaşi îndemn făcut de Tatăl ceresc şi de Maica Fecioară, Născătoare de Dumnezeu. Ştim ce spune Hristos, sau ar trebui să ştim. Rămâne să o facem, sau cu o vorbă a celor din vechime, să ne „nevoim”; să răspundem nevoii de a-L urma pe Hristos, care asigură că „în lume necazuri veţi avea”, dar să nu ne temem a-L urma pentru că doar El asigură: „Eu am biruit lumea!”. Şi ca o încununare: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Un singur lucru rămâne: să fim şi noi cu El, să fim cu adevărat (şi nu doar să spunem) creştini şi, fiind în lume, să nu fim din lume să lucrăm cu râvnă şi pricepere, cu vrednicie şi sfântă bucurie voia nesfârşit iubitoare a Tatălui ceresc întru care ne naştem, trăim şi dăinuim. Fiecare şi împreună, fiindcă, Sf. Efrem Sirul spune că această sărbătoare întruchipează Biserica lui Hristos care uneşte spre biruinţă cele două Legăminte.
Sursa: Ziaristi Online