La înălţarea Domnului

Pecetea împăcării cu Dumnezeu

de Elena Solunca Moise 

Zilele ce şi-au tors în lumină trecerea de la Învierea lui Hristos sunt poate cele mai frumoase ale anului, purtând ca un murmur rugător vestea care a împărţit în două istoria şi a înnoit rostul omului ca fiinţă pentru care moartea s-a făcut pentru totdeauna spre înviere. Este desăvârşirea biruinţei asupra morţii odată cu împăcarea omului cu Dumnezeu pentru că Hristos prin jertfa Sa ne-a împăcat cu Dumnezeu, înălţându-ne chipul purificat prin Răstignirea şi Învierea Sa la Tatăl ceresc ca o ofrandă a iubirii dătătoare de viaţă prisositoare. Natura întreagă dă mărturie de Învierea cea mântuitoare îmbrăcându-se în haina înmiresmată a culorilor ce prevestesc roadele viitoare. Ceva ca o vibraţie de lumină abia perceptibilă se arcuieşte blând pretutindeni chemând spre zenitul împlinit al luminii. Bătrânii povesteau cum de la Învierea la Înălţarea Domnului este vremea creşterii şi înfloririi pentru ca de la coborârea Sfântului Duh să trecem sub semnul deplinei rodiri. În fapt de zi, dacă ciuleai urechile inimii ai fi auzit cum iarba se bucură de trecerea nevăzută Domnului cum citim în unii dintre psalmii arghezieni. Cu totul şi întrutotul aceste patruzeci de zile sunt ca o grandioasă odă a bucuriei şi recunoştinţei faţă de Hristos care s-a îmbrăcat în haina omenităţii ca să ne poarte spre adevărata noastră patrie, aceea cerească. După ce a înviat, Domnul a mai petrecut patruzeci de zile pe pământ, câte a şi postit când a fost ispitit de şarpe pe muntele Carantaniei, când într-un crescendo duhovnicesc învăţăm că: nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu; că nu se cade să-l ispitim pe Dumnezeu şi, cel mai important, că Domnului, Dumnezeului nostru se cuvine să ne închinăm şi doar Lui, unuia singur să-i slujim. Or, toată petrecerea lui Hristos pe pământ ne învaţă, pas cu pas, cu să ne închinăm şi să slujim doar Domnului. Cu aceasta, Mijlocitorul păcii, ne-a împăcat cu Dumnezeu, făcându-se jertfă desăvârşită pentru noi şi de aici nevoia imperioasă de a propovădui Evanghelia la întreaga făptură. Da, la întreaga făptură cât vreme, cum scria Grigorie Dialogul: „Omul are ceva asemenea cu toată zidirea: Cu piatra el are aceiaşi fiinţă; cu lemnul viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea”. Înţelegem că „toată făptura este cuprinsă în om”, ca o cunună a creaţiei peste care l-a şi pus a stăpâni şi pentru care ar trebui să se simtă răspunzător ca de propria sa fiinţă. E ca şi cum, Dumnezeu ne întreabă ca odinioară pe Adam: „Unde eşti?” Răspunsul pe care va trebui să-l dăm este spre conştientizarea a propriei condiţii existenţiale deoarece, ni se spune răspicat: „În ceea ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”.

„Vă este de folos să mă duc Eu”

La vremea cuvenită, Hristos spusese ucenicilor: „Vă este de folos să mă duc Eu” şi i-a asigurat: „Nu vă voi lăsa orfani”. De-a lungul celor patruzeci de zile Hristos cel înviat le-a vorbit ucenicilor şi nouă tuturor despre Împărăţia cerurilor şi pericopele citite în acest timp ne învaţă cum să împlinim cuvintele din Predica cea de pe munte: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”. Ne este, aşadar, înfăţişată Calea, deodată Adevăr şi Viaţă în Hristos, care, deloc întâmplător se numeşte pe Sine, „Fiul Omului” pentru ne da a înţelege că stă în puterea noastră să facem ascultare lucrătoare a voii lui Dumnezeu, care vrea „ca tot omul să se mântuiască şi la conştiinţa adevărului să vină”. Or, în aceste zile, Hristos ne arată cum să venim „la cunoştinţa adevărului”.

Apostolul Luca, cel care, pe când era cu Cleopa, L-a întâlnit pe Hristos în drumul spre Emaus, povesteşte cum, după Înviere, Hristos a petrecut în mijlocul ucenicilor spre a-i convinge de minunea fără egal a Învierii. După aceea, l-ea arătat semnele Răstignirii şi le-a spus să rămână în cetatea Ierusalimului, „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”. Împreună au ieşit în afara Ierusalimului, s-au dus către Betania unde Hristos, „ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat” şi s-a înălţat. I-a binecuvântat ridicând mâinile pe care se mai distingeau semnele Răstignirii şi ecoul rugăciunii: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Binecuvântarea urmează iertării ca o urmare a ei şi o minune de care avem datoria de a ne face vrednici în toată vremea. Şi, „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Cuvintele nu pot exprima sublimul acelor clipe şi doar tăcerea rugătoare poate să-I urmeze cu sfială şi pioşenie. Cel prin care s-au făcut cerul şi pământul s-a înălţat mai presus de întreaga creaţie văzută şi nevăzută, a mers la Tatăl spre a sta de-a dreapta Sa. Primind darul binecuvântării, ucenicii s-au închinat Lui şi au pornit înapoi spre templul din Ierusalim, „lăudând şi binecuvântând pe Domnul”. Punând în inimă toate acestea simţim cum parcă ni se taie respiraţia şi, mărturisind „că nu ne pricepem la niciun răspuns”, aducem rugăciune plecată : „miluieşte-ne pe noi”.

Despre rugăciune ca dialog al omului cu Acela care l-a zidit avem de învăţat de-a lungul duminecilor ce ne întemeiază rostul lucrării tainice a asemănării cu Dumnezeu pusă în sufletul nostru dintru începuturi. Întâlnim aici un urcuş din cele pe care, scria David, Domnul le pune în inima celor ce cred în El – de la Dumineca lui Toma, la aceea a mironosiţelor, a slăbănogului, a samarinencei şi a orbului din naştere. După Înviere, Hristos s-a arătat apostolului Toma a cărui nefăţărnicie ne arată cât de grea este credinţa ca punte spre ceea ce este nevăzut, mai presus de firea omenească. De la acest „geamăn” al fiecăruia deprindem că sinceritatea, lipsa de făţărnicie, este întâiul pas spre credinţa adevărată şi, totodată, temeiul ei de nezdruncinat. Este de nezdruncinat pentru că însuşi Hristos ne întăreşte şi ne dă „aripi ca de porumbel” pentru a afla liniştea sufletului. La polul opus, întâlnim cohorta a fariseilor de ieri şi de astăzi care îşi clamează gălăgios credinţa pe la toate colţurile şi prin pieţe, dar lucrează împotriva ei pentru a se pierde în abisul dintre vorbă şi faptă, după cuvintele Sf. Ap. Pavel căci , fără faptă, credinţa este moartă. În locul ei cresc spinii idolatriei cu atât mai devastatoare cu cât se raportează la propriul sine, „prund de păcate”, până acolo încât se vădeşte că făţărnicia este mai periculoasă decât lipsa credinţei. Mărturisirea necredinţei este începutul rugăciunii care capătă strălucirea trăirii în cuvintele „Domnul meu şi Dumnezeul meu”; nu Învăţător, cum îl numeau ucenicii ceilalţi, ci Domn şi Dumnezeu.

Având credinţa şi iubirea ca o platoşă, femeile mironosiţe nu s-au temut de iudei, ci s-au dus la mormânt să facă cele cuvenite de le frământa doar gândul că nu aveau cine să le dea la o parte piatra de la mormânt. Dar, minune, piatra fusese dată de o parte, mormântul era gol, cum gol a şi rămas, iar îngerul le-a vestit că Hristos a înviat. Piatra de pe mormânt, pecetluind moartea nu putea fi dată la o parte de mână omenească. Însuşi Mântuitorul le-a spus: „Bucuraţi-vă, nu vă temeţi” într-un ecou de lumină la cuvintele rostite de Arhanghelul Gavriil către Fecioara Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine” Se dezvăluie aici o de nedesluşit împletire de credinţă şi iubire aptă să vindece omul de spaimele distrugătoare venite din lume pentru a-l deprinde cu frica de Dumnezeu ca început al înţelepciunii sfinte. La împărtăşirea cu Sfintele Taine suntem chemaţi: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă”. Rugăciunea femeilor mironosiţe este indirectă, învăluită în straiele ritualurilor de odinioară, supuse ascultător timpului pe care îl traversează spre nesfârşit.

La pas cu ritmul vremii, îl întâlnim pe slăbănogul de la Vitezda (având cinci izvoare, câte simţurile deschise ca nişte ferestre spre lume), care nu avea „om” să-l ajute ca să ajungă la apa vindecătoare după ce un înger o tulbura. Şedea acolo cu răbdare şi credinţă de netăgăduit de 38 de ani şi aşa a ajuns la împlinirea rugăciunii nerostite. Hristos L-a vindecat, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiul Omului, atrăgându-i atenţia să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi mai rău. Desprindem că bolile vin din neraţionala folosire a simţurilor care sunt bune ca slujitoare dar necruţător de rele când le recunoaştem stăpânirea. Sf. Vasile cel Mare ne învaţă cum să păzim cele cinci simţuri ca ele să fie unelte ale îndumnezeirii, nu al pierzării. Or, nepăcătuirea este uşoară când facem din minte stăpână a simţurilor şi gândurilor. De observat că femeia samarineană, căreia Hristos i-a cerut apă la fântâna lui Iacob, avusese, şi ea, cinci bărbaţi şi nici cu cel pe care îl avea nu trăia după cuviinţă. Convorbirea cu această femeie este dintre cele mai edificatoare pentru înţelege cum trebuie să ne rugăm, o cateheză de neegalat despre rugăciune. Se împlinise vremea în care omul nu trebuia să se închine la idoli, „făcuţi de mâini omeneşti”, care nu au duh. Acum era vremea ca rugăciunea să fie făcută „în duh şi adevăr”, pentru că „Duh este Domnul” despre care David scrie că e „singurul care face minuni mari, că în veac este mila Lui”. În „duh şi adevăr” ne rugăm împreună în Biserică la Sfânta Liturghie care se face astfel împreună petrecere cu Dumnezeu, nu pentru vrednicia noastră, dacă şi cât este, ci pentru nemăsurata iubire a lui Dumnezeu. Despre această iubire Sf. Ioan Gură de Aur scrie că poate face din „noroi boabe de mărgăritar şi din fii ai gheenei, fii ai împărăţiei lui Dumnezeu”. În această împărăţie intrăm îndemnaţi de Sf. Ioan Botezătorul pe poarta pocăinţei ca o cale regală a autocunoaşterii ţi îndreptării spre lucrarea poruncilor divine, după rugăciunea: „Lacrimi de pocăinţă dă-mi Doamne şi lucrător iscusit al poruncilor Tale mă arată” sau „Doamne, dă-mi pocăinţă desăvârşită ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta”. Mai mult, fără să fi păcătuit nici el şi nici părinţii lui, orbul din naştere care cerşea la marginea drumului, când Hristos l-a întrebat ce vrea i-a spus simplu şi hotărât: „Să văd!”, ceea ce nu ceruse nimănui până atunci, deci cu ochii inimi a văzut cui şi ce poate cere. Mai mult, când fariseii „atotştiutori” l-au mustrat, fostul orb l-a înfruntat curajos: „Tocmai aici este minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii”. Când mai târziu L-a întâlnit pe Hristos în mulţime, întrebat fiind dacă crede în Fiul lui Dumnezeu, cel care acum vedea a răspuns: „Dar cine este Doamne ca să cred în El”. Răspunsul parcă l-am dori şi noi: „L-ai şi văzut. Şi Cel care vorbeşte cu tine, acela este”. Doamne, ce poate fi mai minunat decât atunci când un orb din naştere deschide ochii să-L vadă pe Hristos? Orbul exclamă: „Cred Doamne” şi i se închină, amintind că suntem datori ca „Domnului, Dumnezeu să ne închinăm şi doar Lui unuia singur să-i slujim.” Mai aflăm ca într-o sinteză recapitulativă că: „Dumnezeu nu-i ascultă pe cei păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă”. Odinioară, spusese şi Pertu: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Şi vameşul s-a pocăit şi s-a îndreptat şi ruga i-a fost primită pe când aceea a fariseului şi-a vădit zădărnicia”. Sf. Isac Sirul cerea: „dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; Dă-mi aşadar, Bunule, darul Tău”. Pocăinţei îi urmează îndeaproape smerenia, „mama tuturor virtuţilor”, premergătoarea desăvârşirii, pildă dăruindu-ne însuşi Domnul Iisus Hristos.

Hristos se înalţă binecuvântând iar noi, îngenunchind, ne rugăm cu mintea în inimă: Doamne, nu ne lăsa pe noi singuri. Doamne miluieşte-ne pe noi. Ajuns la Tatăl Ceresc, Hristos va trimite Duhul Sfânt a cărui dobândire învaţă Sf. Serafim de Sarov, trebuie să fie scopul vieţii creştine, fiindcă El a dat omului demnitatea dumnezeiască. Duhul Sfânt a făcut din Fecioara Maria Maica lui Hristos, a Vieţii celei veşnice. Lui să-i cerem „dar de pricepere” ca să facem cele bine plăcute Domnului şi fiecăruia de folos.

Astăzi poporul nostru îşi cinsteşte eroii, ştiuţi şi cei mai mulţi neştiuţi, pierduţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea pământului sfânt şi sfinţitor a patriei. Mai sunt şi cei mulţi care au pierit în lagărele de concentrare şi în închisorile comuniste pe la Aiud, Jilava şi prin alte închisori care au încătuşat oameni, nu conştiinţe. Cu rugăciunile lor ne întăresc în necazuri şi dau speranţelor noastre îndreptăţirea împlinirii. Lor, prinosul de recunoştinţă din imnul ce le este dedicat:

“Şi pe sacrele morminte/ Puneţi lacrime şi flori/ Spre a fi mai dulce somnul miilor de luptători/ Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor/ Cum muriră fraţii voştri pentru neam şi ţara lor”.

Sursa: Ziaristi Online