De ce e considerat preşedintele Nicolae Ceaușescu drept cel mai apreciat și cel mai detestat politician român? "Viaţa lui Ceauşescu - Tiranul" la Bookfest - Ziaristi OnlineZiaristi Online

De ce e considerat preşedintele Nicolae Ceaușescu drept cel mai apreciat și cel mai detestat politician român? “Viaţa lui Ceauşescu – Tiranul” la Bookfest

Ceausescu Tiranul - Betea Mihai TiuDragi cititori,

Vă înștiințăm că joi, 21 mai, orele 17, la cafeneaua Bookfest, vom lansa ultimul volum al trilogiei Viața lui CeaușescuTiranul de Lavinia Betea (coordonator), Florin-Răzvan Mihai și Ilarion Țiu.

Rezultat al unui apreciabil efort de laborioasă documentare arhivistică și de investigare a numeroși decizionali și apropiați ai ultimului lider comunist al României, primele două volume, semnate de Lavinia Betea (coordonator), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai și Ilarion Țiu, au apărut la Editura ,,Adevărul“. Parțial publicate într-un serial de succes, difuzat de cotidianul ,,Adevărul“, Ucenicul Partidului (2012) și Fiul Poporului (2013) au prezentat biografia, personalitatea și politicile lui Nicolae Ceaușescu în prima etapă a puterii sale.

Cel de-al treilea volum înfățișează evoluția acestui personaj emblematic al secolului XX în perioada 1971-1989. Pe fundalul sfârșitului de război rece și a schimbărilor petrecute în lume, despotul bântuit de mesianism derulează strategii ale puterii care-l fac din ce în ce mai urât de popor.

O etapă de extrem interes psihosociologic sub aspectul metamorfozei militantului pentru drepturile muncitorilor și aspirant la statutul de ,,fiu iubit al poporului”, la despotul cu putere absolută asupra cetățenilor țării. Uluitoarea transformare s-a produs pe fondul imploziei ,,lagărului comunist”, execuția lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu simbolizând sfârșitul regimurilor comuniste în Europa.

Autorii prezintă și analizează fața văzută și nevăzută de contemporani a unor evenimente și fenomene distincte ale societății românești din această perioadă precum: relațiile româno-chino-sovietice; poziția României în CAER și în Tratatul de la Varșovia; afacerile României cu țările în curs de dezvoltare, angajarea și plata creditelor externe; strategiile de prestigiu și influență ale secretarului general; reacțiile românești la perestroika sovietică; relațiile Ceaușeștilor cu ceilalți componenți ai nucleului de decizie în preajma sfârșitului.

Cartea răspunde unor întrebări care s-au pus deseori în ultimul sfert de veac, precum acestea: a copiat sau nu liderul român modelul cultural maoist?; l-au mințit sau nu subordonații direcți în privința recoltelor record și a crizei populației?; de ce și-a asociat nevasta la putere?; de ce-a făcut datoria externă și cum a plătit-o?; de ce și cum s-au unit sovieticii și americanii împotriva lui?; aveau ori nu Ceaușeștii bani albi pentru zile negre?; de ce a rămas Nicolae Ceaușescu în memoria colectivă a românilor drept cel mai apreciat și cel mai detestat politician român?… Și încă altele…

FRAGMENT:

 

Credința care mută munții

 

În plină idilă americană

Despre anul 1971 s-a vorbit ca despre începutul perioadei negre din România și a tiraniei lui Ceaușescu Deseori s-a spus că liderul român a emis „tezele din iulie” după vizita în Asia roșie[1]. Inspirat de „revoluția culturală” chineză și de festivismul coreean a restrâns și el libertatea creatorilor. Și a impus instituțiilor culturale, fără drept de apel, ideologia naționalist-comunistă. Deși secretarul general n-a fost atunci la primul contact cu manifestările asiatice[2].

Evoluția culturii din lagărul comunist și documentele din arhivele românești devoalează o mult mai complicată istorie. Până la acea vizită, s-au petrecut și câteva momente de impact în politica românească și în înțelegerile cu frații din Tratatul de la Varșovia.

Relațiile româno-americane evoluaseră foarte bine după vizita din 1969 a președintelui Richard Nixon în România[3].  În februarie 1970, Casa Albă a inițiat o strategie de diferențiere între țările Europei Răsăritene[4]. Henry Kissinger[5], a explicat-o în memoriile sale ca pe-o apropiere și o răsplată pentru aceia cu o politică externă mai independentă față de Uniunea Sovietică. Lui Ceaușescu i-a surâs șansa de a fi „alesul”.

Făceau americanii concesii ideologice? Câtuși de puțin. Competiția cu comunismul, declarase Nixon, va fi extinsă peste „materialismul rigid”. Căci forța comunismului rezidă “mai mult în acel sentiment misionar, dorinţa de a câştiga” care-i aruncă adepții în bătălie. Dar America a fost și rămâne liderul luptei. Binele a fost și va fi decis de americani. Citându-l pe înţeleptul indian Rajagopaladahari, președintele SUA a emis următoarele reflecții: „Comunismul este sortit eşecului deoarece principiile sale sunt contrare cu natura umană. Omul are nevoie de Dumnezeu, iar comunismul este ateu. Omul vrea să fie liber, comunismul îl face sclav. Omul îşi venerează mândria individuală, iar comunismul îl colectivizează”[6]

Însoțit de nevastă, Ceaușescu a aterizat în America, la mijlocul lui octombrie 1970, ca șef al delegației României la sesiunea jubiliară a Adunării Generale a ONU. Se împlinea un sfert de secol de la înfiinţarea ei. Invitaţia lui Nixon de-a vizita țara i-a parvenit pe pământ american[7].

Nixon s-a întrecut în amabilități. Mulțumit și de contrele lui Ceaușescu la Moscova, și de receptivitatea acestuia la interesele Statelor Unite în Asia roșie: chinezii acceptaseră discuții cu americanii. Soților Ceaușescu și suitei lor le-a oferit, în fapt, o vacanță de două săptămâni. Le-a pus la dispoziție un avion pentru a străbate țara, cu popasuri la Hollywood, Los Angeles, San Francisco și Washington DC. Singurele momente protocolare au fost  primirea oficială din grădina Casei Albe, depunerea de coroane la mormântul eroului necunoscut de la Cimitirul Arlington și dineul oferit oaspeților de soții Nixon. Ceaușeștii au fost găzduiți la Blair House, reședința oficială a oaspeților președintelui american, iar delegația cazată la Hotelul Mayflower.

Ceaușescu a vizitat, în principal, mari firme americane, conform evocării lui Dumitru Popescu, secretarul CC cu propaganda, S-a minunat de sistemul de irigare al porumbului cu picături la rădăcina fiecărei plante. S-a plimbat cu yachtul unui miliardar, a luat lunch-ul cu un reprezentant al familiei Rockefeller. Și s-a uimit mai ales de „lipsa de complexe protocolare a vârfurilor societăţii banilor”. De la prânzul „fad şi sărăcăcios” servit în sufrageria de serviciu a „monstrului” finanțist, la puținătatea personalului de pe yachtul celuilalt miliardar. S-a simțit extraordinar la o întâlnire organizată într-o sală din New York. Spectatorii veniți să vadă și să vorbească unui lider comunist plătiseră bilet de intrare![8]

Acasă, între ai lui, s-a arătat încântat de America. Dar la cel de-al XXIV-lea Congres al PCUS[9], Ceaușescu n-a vrut să meargă. Dacă Brejnev nu-l onorase cu prezența la Congresul PCR din vara lui 1969, motivând probleme de sănătate, Tovarășul a înțeles să-i plătească în aceeași monedă. În consecință, l-a propus ca șef al delegației pe Paul Niculescu-Mizil. „Eu prefer să mă duc de zece ori la dracu, decât odată acolo”, s-a recuzat și fostul agent sovietic Bodnăraș de călătoria la Moscova, stârnind ilaritatea generală. În cele din urmă, Ceaușescu a acceptat să conducă delegația. Va avea astfel o ocazie nouă de-a da lecții de politică externă celorlalți delegați, l-au flatat subalternii[10].

 

Primul gânditor revoluționar român

Alt moment deosebit în evoluția lui Ceaușescu a fost inaugurarea, în februarie 1970,  a Academiei de Științe Sociale și Politice. Din funcția de președinte onorific al ei s-a erijat în ipostaza de ideolog, iritându-i mai cu seamă pe sovietici. Aceștia se considerau moștenitorii, de jure și de facto, ai tezaurului marxist-leninist. În trecutul destul de apropiat, Hrușciov se arătase potrivnic pretenției de ideolog a lui Mao. Teoriile maoiste valorau cât un galoș rupt, l-a blamat el[11]. Dar Stalin, despre care nu mai pomenea nimeni acum ca și cum n-ar fi existat, lansase teza că după victoria revoluției, locul teoreticienilor va fi luat de conducători care îmbină teoria cu practica revoluționară[12].  Ceaușescu s-a pus pe linia lui.

Primul președinte în exercițiu al noii academii a României socialiste a fost Miron Constantinescu. N-ar fi deloc exclus ca acesta să-i fi trezit lui Ceaușescu ambiția iluzorie de inovator al dogmei proletare. Nicicând Tovarășul nu și-ar fi afișat slăbiciunile emulilor de nouă generație. Dar, prin instituția nou inventată, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu și Ion Iliescu au devenit… academicieni.

Ceaușescu ar fi putut profita, fără jenă, de know-how-ul lui Miron Constantinescu în teoria revoluționară „avându-l la mână” cu episoade din trecut. Format în spiritul obedienței de partid și totodată experimentat cățărător pe meterezele puterii, Constantinescu râvnise, de la început, la a fi „intelectualul partidului”. Apoi, după moartea lui Stalin, țintise locul lui Dej. Cariera politică i s-a ruinat, în 1957, prin loviturile administrate, pe față, tocmai de Ceaușescu[13]. Susținut de combustia ambițiilor personale, dar și a credinței în lumea nouă, Constantinescu renăscuse după căderile politice și după dramele sale familiale[14]. După reabilitare, mergea cu lingușirea până la se ridica în picioare, în semn de omagiu, doar la auzul numelui Ceaușescu[15]….

Autori: Coord. Lavinia Betea, Florin Răzvan Mihai, Ilarion Țiu

Cetatea de Scaun via Ziaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.