La sărbătoarea Bunei Vestiri

“Măreşte suflete al meu pe Domnul”

de Elena Solunca Moise

De aproape trei milenii stăruiesc alături cuvintele lui David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe el. Omul cu deşertăciunea seamănă; zilele lui ca umbra trec”. Da, „seamănă cu deşertăciunea”, dar nu este deşertăciune chiar dacă „zilele lui ca umbra trec”. Nu doar simplu, „ce este omul?”, întrebare la care răspunsul este reînnoit la fiecare „plinire a vremii”. Omul este fiinţa – singura! – căreia Dumnezeu i s-a făcut cunoscut spre a sfărâma cătuşele vremelniciei întru înveşnicire. Repetăm spre neuitare că viaţa veşnică, spune limpede Iisus Hristos, este „A te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. A-L cunoaşte pe „singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care l-a trimis” este o minune din care ne împărtăşi astăzi în apropierea echinocţiului de primăvară, împreună   cu întreaga zidire, ascultând glasul îngerului care i-a spus Sfintei Fecioare: „Bucură-te”. Mirat însuşi i-a spus Fecioarei Sfinte îngerul Gavriil spre a-i vesti bucuria întrupării lui Hristos, Care în cer are doar Tată iar pe pământ numai mamă. Să se bucure căci blestemul morţii se ridica, omul deschizându-se spre orizontul învierii întru veşnicia vieţii. Astăzi, rememorând acele clipe, ne mirăm cu psalmistul:. „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai zidit!”. E un moment tainic de „plinire a vremii”; a împlinirii făgăduinţei de întrupare a lui Hristos, Mântuitorul lumii, care vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină… să se mântuiască şi nimeni să nu piară” Au vestit-o prooroci, cu deosebire Isaia (cu sensul de „Domnul salvează”), „Evanghelistul Vechiului Testament”, care relatează pe îndelete tot ce se va întâmpla. La vremea sa, proorocul Daniel, profeţind Naşterea lui Dumnezeu din Fecioară, s-a arătat „înainte văzătorul Întrupării”. Toate sunt rânduite după înţelepciunea divină, nepătrunsă de om şi dezvăluind minunea ca lucrare peste fire a lui Dumnezeu, mereu nepătrunsă dar presimţită şi aşteptată de oameni. Un semn al „plinirii vremii” câtă vreme , peste nouă luni, la 25 decembrie, Fiul lui Dumnezeu se naşte ca Fiu al Omului, pentru ca el, „cununa creaţiei” să poată spune lui Dumnezeu „Tată”, moştenitor al vieţii veşnice.

Sf. Evanghelist Luca relatează simplu cum numai minunile se pot povesti ca să-şi găsească drum spre inimă, „organul transcendenţei” făcându-se lucrătoare prin credinţă. Altfel, credinţa, fără fapte, scrie Sf. Ap. Pavel este moartă, aşa ca şi cum nu ar fi, o formă perfidă secularizării, ca malefică a realului. Aşadar, într-o zi ca aceasta, Îngerul Gavriil, vestitorul „răsăritului celui de sus”, a fost trimis în Nazaret (cu sensul de sfinţenie) la Sf. Fecioară Maria spre a-i vesti: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”. Mai întâi, „bucură-te”, un mod de a fi în comuniune cu Dumnezeul cel veşnic, de care s-a părtăşit cea „plină de har”, căreia mai marele îngerilor i-a spus lămurit: , „Domnul este cu tine”. Observa Origen că un asemenea salut nu i-a mai fost dat nimănui în Sfânta Scriptură. Dar cui i s-ar fi cuvenit asemenea cuvinte decât celei care s-a arătat „om purtător de Dumnezeu” şi a născut pe „Dumnezeu purtător de om”? S-a mirat Fecioara Sfântă de neobişnuitul salut şi a întrebat sfielnic: „Ce fel de închinăciune este aceasta?” Îngerul i-a spus lămurit: „Nu te teme, Marie că ai aflat har de la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiu al lui Dumnezeu se va chema şi v-a împărăţi peste casa lui Iacov şi împărăţia lui nu va avea sfârşit.” Grigorie, episcopul Neocezareei, preciza că harul este de la Dumnezeu şi nu o lege a firii. Împărăţia lui Hristos nu are sfârşit, pentru că Mântuitorul, „Cuvântul prin care toate s-au făcut” nu este din această lume prea repede trecătoare şi spre moarte îndreptându-se gemând sub destinu-i blestemat.

„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”

Cum s-a făcut ca, dintre atâtea Fecioare, doar Sfânta Maria să afle har de la Dumnezeu? Căutând, aflăm, mai întâi, că a fost însăşi un dar dumnezeiesc, primit la o vârstă mult înaintată, pentru viaţa curată şi rugăciunile părinţilor ei, Sfinţii Ioachim şi Ana. La trei ani, copila a fost adusă, după promisiunea făcută, la templu, unde a petrecut în curăţie, rugăciune şi „lucrul mâinilor” până la anii adolescenţei, când, după datină trebuia să plece în lume. Încotro să meargă cea căreia îi era dat a fi născătoare de Dumnezeu? Alesul avea să fie dreptul Iosif, descendent din neamul lui David, singurul văduv al cărui toiag a înflorit, dând seama de curăţenia vieţii sale. El s-a arătat vrednic de a fi protector al „pururea Fecioare Maria”.   Sfântă Fecioară ştia ceea ce trebuia să se petreacă din Sfintele Scrieri dar smerită, deşi ar fi dorit, nu se gândea că tocmai ea va fi cea aleasă spre plinirea cuvintelor: „Iată, Fecioara va lua în pântece Fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele”. Bucuria i-a umplut inima, dar, ca o umbră apărut teama că s-ar putea amăgi ca odinioară Eva. Cu o înţelepciune ce depăşeşte firea Sf. Fecioară a întrebat: „Cum va fie mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?” Nu „de ce” sau „pentru ce”, întrebări cărora nu este dată omului priceperea răspunsului, explicaţii închise pentru că exprimă voia Domnului, ci „în ce fel va fi aceasta?”. Cuvintele dau măsura înţelepciunea Preasfintei Fecioare. Înţelepciune este a vrea să ştii „cum”însă nu în legătură cu cele ale lumii acesteia, repede lunecând spre absurd, ci a celei de inspiraţie divină de care ne şi apropie. Sf. Ambrozie apreciază că a făcut bine punând această întrebare deschisă unei cuprinzătoare înţelegeri, pentru că ştia din Scrierile Sfinte că „Fecioara va lua în pântece fiu”, însă nu ştia cum anume şi ambiguitatea secundă putea s-o ducă spre rătăcire. Îngerul binevestitor îi descrie pe îndelete, nicicând binele având a ascunde ceva: „Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi care se va naşte din tine Fiu al lui Dumnezeu se va chema”. Ca să-i întărească certitudinea, îngerul darului spune că Elisabeta, ruda ei cea „stearpă” şi mult înaintată în vârstă va zămisli fiu, fiind în luna a şasea. Ducându-se la ea, avea să se convingă şi, cum ştim, la 24 iunie cinstim naşterea Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, al cărui glas îl auzim şi azi în pustiul unei crize a cărei sfârşit nu se întrevede – „pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Domnului!”

Deplin lămurită şi ajutându-ne a pătrunde înţelesurile care ne aduc mai aproape de începutul mântuirii noastre Fecioara Maria spune: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” , cuvinte întemeietoare pentru mântuirea noastră. Prea bine ştia Fecioara Sfântă că îngerul, fără trup fiind, era un vestitor, un slujitor al Celui ce a „făcut cerul şi pământul cu splendoarea lor; a încuiat adâncul şi l-a pecetluit cu numele Său cel temut şi slăvit înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură, căci nimeni nu poate sta înaintea strălucirii feţei Sale…” Rosteşte deci cu deplină încredinţare: „Fie mie după cuvântul tău” iar Sfinţii Părinţi scriu că aceste cuvinte de primire necondiţionată a voii Lui Dumnezeu Tatăl au fost urmate pe dată de întruparea lui Dumnezeu Fiul. Prin glasul ei de Fecioară, „pururea mireasă”, întreaga fire a consimţit să primească venirea Mântuitorului spre eliberarea de consecinţele neascultării întâilor oameni. Nicolae Cabasila atrage atenţia că, „dacă la crearea primilor oameni, Tatăl s-a sfătuit cu Fiul şi cu Sfântul Duh, întruparea lui Hristos a devenit realitate prin ascultarea smerită a Sfintei Fecioare. Ne este limpede că adevărata libertate este a spune „da lui Dumnezeu”, câtă vreme nu putem sluji la doi domni odată „lui Dumnezeu şi lui mamona”. Or, slujind lui mamona, nu putem fi liberi, lunecând pe un drum al căderii şi doar iubirea lui Dumnezeu a făcut ca această cădere să nu fie întru nefiinţă. Întâlnim aici un moment crucial al destinului uman – Eva, mama a tuturor celor dăruiţi cu viaţă, dar al vieţii spre moarte şi, la capătul celălalt, Sf. Fecioara Maria, mamă a vieţii spre înviere şi înveşnicire a vieţii. Prin Sf. Fecioară putem spune că şi cu noi este Dumnezeu. Împlinindu-şi misiunea, îngerul bine vestitor s-a îndepărtat de spre Domnul şi toate s-au umplut de bucurie sfinţitoare.

Vremea binecuvântării

Îngerul vestitor al bunăvoirii lui Dumnezeu i-a mai spus celei care a fost Fecioară înainte de naştere, Fecioară în timpul naşterii şi aşa rămânând şi după naştere că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Cuvinte amintesc pe cele ale lui Hristos Însuşi când a fost întrebat de dregătorul cel bogat ce să facă spre a avea viaţă veşnică: El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu. Ascultând lucrător voia dumnezeiască, Fecioara are, cum spunem în rugăciune „puterea împreună lucrătoare cu voirea”; se face că lucrând voia lui Dumnezeu omul primeşte şi puterea de a o face într-o unitate nedespărţită. Într-adevăr, Cel ce toate l-ea făcut cu cuvântul Său, pe Adam l-a făcut din pământ, l-a dăruit cu chipul Său, a suflat deasupra Duh Sfânt şi, la o altă plinire a vremii,   a făcut posibil ca Fecioara să devină maica Fiului Său „Unul născut”. Răspunsul Preanevinovatei este ca un imn de slavă: „Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu Căci a căutat spre smerenia roabei Sale, căci iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile” ; „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic, Sfânt numele Lui și îndurarea Lui în neam spre cei ce se tem de Dânsul”” Despre ce fericire din cele vestite de Dumnezeu este vorba? Într-un anume fel se poate spune că toate sunt cuprinse ca într-un buchet, dar mai mult şi mai mult aceea considerată a fi desăvârşirea tuturor, „supremă”: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. A vedea pe Dumnezeu în toată strălucirea Lui nu este dat decât celor cu „inimă curată”, care s-au înstrăinat de toate poftele şi patimile ce le înnegurează ochii duhovniceşti, după ruga psalmistului: „Inimă curată zideşte întru mine”, sau după înţelepciunea proverbului:: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,caci din ea ies izvoarele vieţii.” Sandu Tudor observă la Sf. Fecioară Maria o întreită unitate : Fecioară a lui Dumnezeu Savaot, Maică a Logosului Ziditor şi Mireasă a Cerescului Paraclet. Într-o omilie de Bunavestire, Sf. Grigorie de Nazianz afirma: „Fecioara Maria, când a fost făcută de Dumnezeu, a întrecut firea legii, iar când a născut pe Dumnezeu a trecut dincolo de firea legii”.

Ne reamintim toate acestea la ceas de sfântă sărbătoare, stăruind a auzi ecoul lor în sufletele noastre trudite de „răutatea zilei” pregătindu-ne a ne ruga Maicii Vieţii , „cea care este mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii”. Maica lui Hristos este şi Mica noastră de când, pe cruce fiind, Domnul Hristos, arătându-l pe Sf. Ap. Ioan a zis: „Femeie, iată fiul tău”, iar ucenicului iubit: „Iată, mama ta”. În micimea noastră trăim bucuria împăcării omului cu Dumnezeu odată cu răspunsul care a deschis orizontul eliberării noastre: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Ne rămâne ca închinând genunchii în altarul inimii curăţite prin post şi rugăciune să înălţăm mulţumiri spre Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara şi Maică a lui Dumnezeu cu care blestemul sfârşeşte şi binecuvântarea întâmpină pe toţi cei care se pleacă a fără de odihnă într-o tăcere rugătoare.

Sursa: Ziaristi Online