SERVICIUL ROMAN DE INFORMATII – UN SFERT DE SECOL DE ISTORIE

de Aurel I. Rogojan

La 26 martie 1990, după patru luni de descărcare de informaţii a Departamentului Securitătii Statului de către agenţi ai G.R.U. , preşedintele Comitetului de Stat al Securităţii ( K.G.B.), Vladimir Kriucikov, a decis să le ia generalilor roşii de la Bucuresti jucăria Serviciului de Informatii [Civil ]al Ministerului Apărării Naţionale. Denominatia “democratica” a noii securitati a fost lansata imediat dupa trecerea la 26 decembrie 1989 a Departamentului Securitatii Statului in structura Ministerului Apararii Nationale, cu ministrul secretar de stat, general-colonel Iulian N. Vlad la comanda, pana la arestarea acestuia, in dupa amiaza ultimei zile anului, cand s-a recurs si la o manevra provocatoare, scontandu-se pe un al patrulea scenariu de lichidare fizica a acestuia , in decursul ultimei saptamani.
Birocraţia paroxistică a militarilor din reţeaua G.R.U. insarcinati sa reorganizeze noul serviciu a disimulat de minune, în intervalul celor patru luni, distrugerea, din numai cateva miscări , a unicului sistem informativ naţional din fostele state socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia, care, de la jumătatea anilor ’60, a fost etichetat de Moscova ca inamic.
Printre consecinţele acestei etichete au fost şi tentativele Kremlinului de a se debarasa de liderii politici incomozi de la Bucureşti şi susţinerea vocilor critice, chiar si în surdină, la adresa lui Gheorghe Gheorghiu Dej , în ultimii ani de activitate si viata ai acestuia, iar ulterior , pregnant începând cu anul 1977, împotriva lui Nicolae Ceauşescu, pe care l-au flancat cu agenţi de anvergură şi i-au ţesut iţele unei conspiratii în mai multe acte.
Precizarea este necesară, date fiind circumstanţele scoaterii lui Nicolae Ceauşescu din viaţa politică, dar şi din cea pământeană şi numirea , in martie 1990, ca director al Serviciului Roman de Informaţii a unui complotist activ si participant -“ca asesor civil al Tribunalului militar excepţional “- la execuţia de la Târgovişte, din 25 decembrie 1989, a cuplului prezidenţial .
Acestea sunt faptele simple, cele care rămân şi contează cu adevărat pentru istorie. Dincolo de fapte, vom găsi naraţiuni, care de care mai interesante, dar cel mai adesea subiective, sau tendentioase, ori de-a dreptul ticăloase.
Despre circumstanţele infiinţarii Serviciului Român de Informaţii am scris şi nu tot ceea ce am scris a fost şi de bine ( Aurel I. Rogojan, “Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale”, Editura Compania, Bucureşti, 2011 p. 37-80).
Dacă generalul Nicolae Militaru nu ar fi fost dornic de instaurarea, şi de jure, a unui regim de dictatură militară, comandându-şi până si uniforma de mareşal, deci dacă nu ar fi devenit o ameninţare iminentă pentru Ion Iliescu, care din anii ’70 devenise agreat la Kremlin ca succesor al lui Nicolae Ceauşescu, generalii roşii ar fi deţinut în continuare jucăria serviciilor secrete, cel puţin pâna la clarificarea optiunilor de politică externă, după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia.
Forţa retelei G.R.U. din România, chiar dacă acesta nu era totalmente autonom de K.G.B., acţionând integrat, sub coordonarea aceluiaşi şef autohton de rezidenţă, pentru inlăturarea lui Ceauşescu, l-au făcut pe Ion Iliescu mai circumspect şi determinat să capteze bunăvoinţa Occidentului pentru a se menţine în prim planul vieţii politice.
Datele factuale ale primei etape a directoratului lui Virgil Magureanu indică o susţinere deosebit de puternică a acestuia pentru ofiţerii pe care generalii Nicolae Militaru, Gheorghe Logofătu, Victor Atanasie Stănculescu şi Vasile Ionel i-au plantat la comanda structurilor defunctului Departament al Securităţii Statului.
Incompetenţa şi gravele erori profesionale, cumulate cu derapaje şi imixtiuni în sfera politicului, precum şi predispoziţia la corupţie, vor compromite, în foarte scurt timp, pe mai mulţi dintre comandanţii militari, cărora directorul S.R.I. le-a cerut expres, ministrului Apărării , “încetarea detaşării”. Au mai rămas doar câţiva profesionişti cu experienţă in activitatea de informaţii militare, dar fără vreun rol decizional direct, afară de forţa persuasiunii personale. Domeniile activităţilor de suport logistic au rămas, pe mai departe, populate cu personal detaşat de la Ministerul Apărării Nationale.
Virgil Magureanu a fost declarativ deschis inovării şi reformelor. In primii cinci ani ai directoratului său au fost elaborate cca. 500 documente de conceptie, doctrină, organizare, planificare şi reglementare a activităţii de informaţii pe noile coordonate ale realităţilor politice i şi ale contextului geopolitic si geostrategic internaţional.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre consecvenţa şi exemplul personal al “directorului fondator” în ceea ce priveşte punerea în practică a propriilor decizii, căci majoritatea noilor directive şi le asumase ca ordine cu putere de lege.
Rezistenţa la reforme a fost crâncenă, iar Virgil Măgureanu se dovedea, cel puţin în aceiaşi măsură, suştinător şi al antireformiştilor. “Divide et impera! ” Pe de o parte, avea disponibilitatea nelimitata de a emite reglementari, iar, pe de alta parte, le dezavua la primele semnale de rezistenta, primite din partea celor incomodati de instrumentele de organizare si planificare, control si cuanificare a activitatii.
Prim adjuncţii şi adjuncţii directorului au fost consecventi în liniile de reformare, iar cei pe care Virgil Măgureanu i-a destituit, inclusiv prin comunicate de presă in timp ce se aflau în concediu, între motivele reale, acoperite de capete de acuzare false, se afla impresia indusa de delatori de profesie, cum că principalii săi colaboratori ar promova reforme prin care să-i limiteze puterea , in numele legalităţii şi al autocontrolului intern de constituţionalitate al activităţii Serviului.
Dupa ce, la cea de-a cincea aniversare a infiinţării Serviciului Roman de Informaţii, a declarat public reformarea şi punerea pe baze noi a activităţii, Virgil Măgureanu a tras reforma “pe dreapta”.

( Va urma )

Sursa: Ziaristi Online