Sf. Mare Ierarh Nicolae – nestinsa lumină a milostivirii cucernice

Intrăm în timpul mirific al sărbătorilor care va fi încununat cu Naşterea Domnului şi până la Botezul Său, când Tatăl ceresc a mărturisit „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care am binevoit”. Începem cu cinstirea Sf. Mare Ierarh Nicolae ca o poveste venită de departe, de la străbuni cu care să ne împărtăşim din zorii cuvintelor pline de vrajă: a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. E ca şi cum trecutul intră maiestuos în prezentul continuu al dăinuirii odată cu vestea care îndeamnă, nu la repetare, ci la urmare. E o sărbătoare a darului, chip nemijlocit al iubirii, anticipând Marele Dar pe care Domnul Însuşi l-a făcut neamului omenesc, odată cu întruparea Fiului Său şi Mântuitorului nostru. Numele Nicolae aduce zvon de victorie, de la grecescul Nike, zeiţa Victoriei dar şi supranume al lui Zeus. Cu adevărat, viaţa acestui sfânt este una a victoriei pe drumul îndumnezeirii omului ca un ecou la cuvintele lui Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Sf. Ierarh Nicolae dăruieşte pildă de biruinţă a lumii prin felul în care L-a urmat pe Hristos – făcându-se martir fără sânge şi suferind temniţă iar apoi păstor înţelept şi iubitor, izvor de evlavie, blândeţe şi bunătate. Tuturor ne face daruri, dar mai ales celor mici cărora le pune în ghetuţe tot felul de bunuri, la fiecare după cele pe care le-a făcut de-a lungul anului. Îl sărbătorim pe 6 decembrie pentru că într-o asemenea zi s-a arătat Sf. Împărat Constantin cerându-i să elibereze trei tineri aflaţi pe nedrept în închisoare. Mai multe despre viaţa sa aflăm în lucrarea lui Iacob de Voragina „Legenda aurea”, apărută în 1264.

…Şi a fost ca odată ca niciodată, cam prin anul 280, când, într-o familie înstărită şi drept credincioasă din Patra Lichiei, s-a născut Sf. Nicolae şi tradiţia spune că, din pruncie, s-a arătat cinstitor de Dumnezeu, postind miercurea şi vinerea şi sugând numai din sânul drept al maicii sale. Vremea era a împăraţilor Diocliţian şi Maximilian care au rămas în istorie prin cruzimea cu care au prigonit pe creştini. Treceau anii în şir şi Sf. Nicolae se îmbogăţea în credinţă şi iubire jertfelnică pentru Dumnezeu, în înţelepciunea din Cărţile Sfinte, sporea în rugăciune râvnitoare căreia îi dădea aripi prin post şi prin fapte bune înălţare bineplăcută lui Dumnezeu. Toate într-o totală discreţie, căci, după cum ştim, tot ce omul acoperă, Dumnezeu descoperă iar ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă. Unchiul său, Nicolae, era episcop şi impresionat râvna cucernică a nepotului său i-a sfătuit pe părinţi să-l încredinţeze lui Dumnezeu. A fost un nou „început bun”, care avea să se arate ca unul bogat în roade cât timp Sfântul a fost în viaţă şi după ce şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. S-a împlinit profeţia pe care episcopul a făcut-o când l-a hirotonit: „Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind la marginile pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere…Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”.

A dărui, începutul cel bun al dăinuirii

Când părinţii săi au plecat la Domnul, tânărul Nicolae a urmat îndemnul pe care Hristos l-a dat dregătorului bogat de care ne-am reamintit la liturghia de duminică. Şi-a vândut întreaga avere, a împărţit-o săracilor şi L-a urmat pe Cel care ne cheamă prin veacuri: „Fiţi buni, cum Tatăl vostru cel ceresc este!” Când dregătorul I-a spus lui Hristos „Bunule Învăţător”, subînţelegând că este Fiul lui Dumnezeu, răspunsul a venit deîndată oarecum contrariant: „De ce-mi spui bun. Bun este Unul Dumnezeu”.  Deducem că „a fi bun” este a face voia lui Dumnezeu, după cum Hristos a făcut-o şi cum ne rugăm în Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pa pământ”. În nesfârşita-i bunătate, izvorâtă din fiinţa-I care este Iubire, Dumnezeu vrea ca „tot omul să ajungă la cunoştinţa adevărului”, „să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. Generozitatea în sine este absolut necesară şi despre aceasta au scris nu puţini gânditori. Este însă foarte departe de a fi şi suficientă, dar nici nu ai putere să-I urmezi lui Hristos cu povara bogăţiei şi grijile care te sechestrează în această lume; o lume în care binele şi răul sunt amestecate şi unde nu poţi sluji la doi domni deodată – „lui Dumnezeu şi lui mamona”. Pentru a ajunge la desăvârşire este nevoie să urmezi lui Hristos, ştiind prea bine că El este în toată clipa cu tine. Neîndoielnic, toate acestea le-a înţeles tânărul în al cărui nume se prefigura biruinţa asupra răutăţii zilei, aşa cum sigur o putea obţine – slujind Domnului cu vrednicie şi credinţă.

S-a împodobit Sf. Nicolae cu sumedenie de fapte bune, slujind cu smerenie Domnului şi dintre acestea una s-a făcut cunoscută cu deosebire spre urmare, fiind cel mai ades invocată. Un părinte îşi pierduse întreaga avuţie şi, cum cele trei fete ale sale ajunseseră la vârsta măritişului, se chinuia în sine-i gândind că singura alternativă era calea pierzaniei. Auzind, Ierarhul milostiv, într-o noapte, fără să fie văzut de nimeni s-a dus în taină şi a aruncat o pungă de galbeni în curte. Întocmai a făcut şi în următoarele două nopţi, ca toate cele trei fete să se poată avea o viaţă cuviincioasă. Poate de atunci obiceiul ca Moş Nicolae încărcat de daruri să nu fie văzut de nimeni care s-a perpetuat cu datina darurilor aduse de în noaptea de ajun de toţi cei care se învrednicesc a-i semăna. Ca atunci, şi astăzi Hristos povăţuieşte: „Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor ca să vadă ei; altminteri nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru cel din ceruri.” O altă poveste spune că, pe când Moşul zorea cu împărţirea darurilor, a auzit un zgomot şi, nevoind că fie văzut, a fugit doar că, din grabă, şi-a agăţat cizma de sobă. Aşa a apărut obiceiul de a agăţa o cizmă roşie în care blândul Moş să poată pune bunătăţile. Dintre toate, darul cel mai de preţ rămâne a-i urma pilda cu aceiaşi discreţie pentru străbate cu înţelepciune calea ce duce de la dăruire la dăinuire. O cale fascinantă pe care străbătând-o să nu uităm o clipă, cum ne învaţă Sf. Ap. Pavel, că tot ce avem şi dăruim este de la Dumnezeu i în numele lui se cade să dăm întru mulţumire, cum mărturisim la Sf. Liturghie „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.

Faptele sale făcute întru evlavie, milostenie şi smerenie s-au făcut repede cunoscute şi, cum era vremea prigonirilor creştinilor, Sf. Ierarh Nicolae a fost întemniţat. Cu aceiaşi dăruire Sf. Nicolae îi întărea în dreapta credinţă pe fraţii săi, îi mângâia, le dădea sfaturi înţelepte cu mult deasupra înţelepciunii veacului acesta repede trecător. Nu trebuie să ne mire – privirea care mângâie, zâmbetul înţelegător şi cuvântul ziditor sunt tot daruri de taină pe care le purtăm în inimi ca pe o comoară de preţ la care revenim ca la un izvor dătător de putere.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul

După edictul de la Milano din 313, dat de Sf. Împărat Constantin prin care se garanta toleranţa religioasă şi care punea capăt prigoanei lui Diocliţian, Sf. Nicolae a fost eliberat împreună cu ceilalţi creştini şi toţi s-au întors de pe unde erau. Sf. Nicolae s-a întors în cetatea sa. Vrednic de pus la inimă este şi felul în care a fost ales ca episcop, după plecarea la Domnul a episcopului Ioan, toţi se întrebau îngrijoraţi cine ar putea fi vrednic de o asemenea cinstire şi răspundere. Şi cine poate da răspunsul cel mai bun decât însuşi Domnul spre care s-au înălţat rugăciunile tuturor? Domnul Milei le-a dezvăluit cum anume să facă. I-a spus în vis unuia dintre ei să vegheze noaptea şi cine o să vină primul la Biserică, acela fi-va un păstor potrivit de suflete. I s-a mai spus că îl cheamă Nicolae. Zis şi făcut. În zorii zilei, spre Biserică se îndrepta, cu paşi a rugăciune, Sf. Nicolae iar bătrânul l-a întrebat cum îl cheamă şi când a aflat i-a spus: „Urmează-mi fiule”. Împreună au mers în faţa celor ce aşteptau să vadă cine le va fi păstor şi episcopul li s-a adresat: „Primiţi fraţilor pe păstorul vostru…pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici.” Pe oriunde a fost, s-a refuzat statornic oricărei slave omeneşti tânjind râvnitor spre slava cea dumnezeiască la care nu se ajunge decât în haina smereniei şi a îndurării milostive. Nu voia spectacol zornăitor, dorea zidire duhovnicească în linişte şi pace iar „binele” făcut atâtor şi atâtor semeni nu are chip văzut, îmbrăcat fiind în lumină iubitoare. A preferat slavei lumeşti cuvintele eliberatoare cărora le-a dat trupul faptelor: „Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cel care vrea să fie întâi, să fie tuturor slugă”. Nu avem de la Sf. Nicolae o operă scrisă pentru că propovăduirea sa este una a faptei îngemănată cu cuvântul rostit tainic ca o rugăciune, în dorinţa ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.

Tot ca un dar înţelegem şi atitudinea sa la sinodul de la Niceea, care i-a scandalizat pe participanţi şi în care desluşim hotarul cel mai îndepărtat al binelui. În dialog cu ereticul Arie, văzând că argumentele bine cumpănite nu l-au convins,Sf. Nicolae l-a lovit peste mâini cu o nuia. El, cel atât de bun, blând şi mult înţelegător şi-a ieşit din sine în faţa celui care îşi blindase sinele în încrâncenarea trufaşei erori. Era de faţă şi Împăratul Constantin şi toţi ceilalţi participanţi şi s-a hotărât trimiterea în temniţă iar Sfântul Ierarh s-a supus cu răbdare. A fost eliberat după ce Domnul Hristos şi Preasfânta-I Maică a apărut în vis unuia dintre episcopi, înapoindu-i însemnele episcopale. O tradiţia spune că, aşa cum a făcut cu Arie, a făcut cu toţi cei care se îndepărtau de la credinţa cea dreaptă, luând-o pe cărările rătăcirii. În amintirea acelor vremi, în ghetuţele gata să primească daruri se pune câte o nuieluşă, nu atât ca pedeapsă, cât ca o clătinare de cap şi ne spunea încă David că Dumnezeu mustră pe cel pe care îl iubeşte, pentru că nu-l vrea pierdut în zădărnicie; iar în altă parte: „certatu-ma Domnul, dar morţii nu m-a dat.”

Multe şi nenumărate minuni a făcut şi face Sf. Nicolae, ştiute şi neştiute însă darul cel mai de preţ rămâne sfinţenia sa lucrătoare peste timp. În ea desluşim într-o desăvârşită unitate credinţa iubitoare, evlavia lucrătoare, rostirea înţeleaptă şi fapta ziditoare. Poate de aceea se spune că Blândul Moş Nicolae veghează fără odihnă pe calea credinţei drepte, prefigurând deplina ei biruinţă, una cu iubirea prisositoare şi care nu cade niciodată făcându-se temei neclintit al speranţei. Pe toate le-am aşeza cu recunoştinţă sub una dintre fericiri care ne învaţă că fericiţi sunt cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Îl vor moşteni întru lumina dumnezeiască pe care au slujit-o, după cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, că văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”, adăugând lumina faptelor bune „nu din prisos şi nu din prinos”.

Este un semn de sănătate spirituală faptul că Sf. Nicolae este cinstit şi preţuit în toată lumea creştină ca şi în alte părţi,fără să ştie prea multe despre Sfântul care cu blândeţea sa acoperă pământul. Câţi nu-l aşteaptă cu nerăbdare pe Santa Klaus sau îi urmează pilda? Pentru noi, Sf. Nicolae e una cu bucuria copilăriei şi, cinstit cu deosebire de toţi, este însoţit de un alai întreg de poveşti care ne însoţesc toată viaţa. Cum prăznuirea lui este în apropierea solstiţiului de iarnă, se spune că are şi misiunea să nu lase soarele să treacă neobservat şi pământul să se cufunde în întuneric. Se mai spune că atunci când cerurile se deschid, Sf. Nicolae, al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, poate fi văzut împreună cu Sf. Vasile, întâiul stătător al anului. O altă poveste îl înfăţişează ca fiind corăbier şi că, odată, când s-a pornit o furtună cumplită i-a păzit nevătămaţi pe corăbieri şi, de atunci, este considerat şi protector al călătorilor pe ape. Şi încă multe şi multe altele întru unul şi acelaşi sens – biruinţa binelui asupra răului în numele lui Dumnezeu, Cel care „singur este bun”.

Cu cinstirea Sf. Ierarh Nicolae începe timpul colindelor şi, demult, acum se închegau cetele de colindători care se pregăteau cu sârg să vestească tuturor cum „s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au zis proorocii”. Pe toate să le rânduim în suflet şi, grăbind, să facem daruri semenilor cu bucuria iubirii recunoscătoare faţă de Dumnezeu, ca odinioară David: „Te voi lăuda, că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale Doamne şi sufletul meu le cunoaşte foarte”. Să nu uităm să aducem în case crenguţe de măr şi să le îngrijim şi de-or înflori până de Crăciun e semn că am fost iertaţi şi, cu suflet curat, putem porni a colinda:„Florile-dalbe, flori de măr.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online