Cine gândește, nu muncește (clanului de scriitori și ziariști neostaliniști de la Buzău)

Mai târziu, când tata nu mai era şi când mie nu mi-a mai fost teamă că scriind despre el o să-l recreez, am realizat că el încercase, în felul lui de om neşcolit şi în grabă, să ne ferească de pericolul de a vedea lumea altfel decât ceilalţi. Să rămânem aşa cum îi fusese dintotdeauna familia: muncitori ori ţărani, deprinşi să muncească fără a-şi pune întrebări, săraci şi supuşi în vecii vecilor. Trăise experienţa prizonieratului la ruşi, instaurarea comunismului în România şi observase că cine gândea mai puţin trăia mai mult, nu îşi irosea viaţa prin puşcăriile patriei. Noi muncim, nu gândim! Sloganul acesta, tata îl interpreta diferit de ceilalţi, adică nu considera că gânditul nu ar fi o muncă, ci că fățuiala, lăcuiala, înfrumuseţarea muncii prin intermediul gândului nu aducea nimic bun, doar nenorociri şi ruinări. , tata voia să ne apere de întrebări, de îndoială, considerând că munca brută e o garanţie. Şi, apoi, este scrisul o meserie? Ţin minte că prin clasa a noua, câştigasem un premiu literar, trei mii de lei, o groază de bani pe vremea aceea, profesoara de Cunoştinţe social-politice, tovarăşa Anghel, s-a făcut foc când i-am spus că vreau să mă fac scriitor. “Bine, a zis ea, dar trebuie să ai o meserie”. “Scriitor” m-am încăpăţânat eu şi m-am căpătuit cu un patru pentru insuficienta mea pregătire social politică.
Tata nu credea că un scriitor trebuie să fie o struţo-cămilă, să absolve o şcoală cu o specialitate anume pe care apoi să nu o practice niciodată. Ştia însă (de unde?) că scriitorii sunt cei mai atinşi de morbul întrebărilor şi al îndoielilor, fiind pururi doar supuşii…nesupunerii. Zicea că scriitorul care-şi subordonează opera sistemului comunist nu este scriitor, iar acela care intră în contradicţie vădită cu sistemul e…vândut. Cui? Întrebam eu nedumerit în rarele clipe când tata mi se destăinuia, descoperindu-mi o înţelepciune şi o ştiinţă nebănuită. Ţării! Zicea el. Pentru asta suferă. Cine îşi iubeşte ţara, să fie pregătit să-i îndure şi închisorile! Scriitorul este ca vorba: dacă nu este aşezată acolo unde trebuie, piere. Scriitorul însă este mai slab decât cuvântul: acesta poate fi şlefuit, cizelat, pe când scriitorul are rostul său. Vorba poate fi schelă pentru ridicarea, înălţarea scriitorului, poate fi şi tunul care seamănă cimitire ucigând scriitori. Astfel, scriitorul este la mâna cuvintelor, iar vorbele la îndemâna oricui.
Pe scriitori îi iubim atunci când nu mai sunt. Le înălţăm statui, ne lăudăm cât de mult i-am iubit şi i-am admirat, şi, doamne, ce de amintiri depănăm despre măreţia lor. Uităm că atunci când trăiau, le vedeam doar căderile, le amplificam ranchiunoşi greşelile, ei stingându-se trişti sub tirul oprobiului public, ori uitaţi, ignoraţi…
Așadar, tata şi-a pus întrebări, deci a suferit…

George Lixandru / Gazeta lu’ buzoianu

Sursa: Ziaristi Online