V.V. Ponta versus K.W. Iohannis – soluţia şi antisoluţia
Partidul Social Democrat şi candidatul acestuia la Preşedinţia României, V.V. Ponta, susţinut şi de alte partide, a căror unică doctrină are în comun, ca un fir roşu, oportunismul, ne-au demonstrat cu prisosinţă măsura în care merită sau nu sufragiul popular.
Social-democraţii au revenit la putere după două mandate de opoziţie, nu ca o consecinţă a popularităţii lor, ci doar construind artificial un puternic bloc de dictatură parlamentară, graţie susţinerii partidului paramilitar al generalilor Oprea, Onţanu & Comp., a unui Partid Naţional Liberal cu identitatea confiscată de încă un demagog, unul permanent manipulat de colaboratori dubioşi, dar şi cu notorietate de cartofor (poate special indusă de propaganda adversă) şi a Partidului Conservator, o jucărie politică a lui Dan Voiculescu, care a pus la dispoziţie, ca trust de propagandă, contrapropagandă, influenţă şi dezinformare, imperiul media al familiei.
V.V. Ponta şi ai lui camarazi de gaşcă politică nu au crezut nici un moment în finalitatea proiectului Uniunii Social Liberale, a cărei destrămare au amorsat-o, chiar din start, prin maniera banditească de alcătuire a guvernului şi distribuire a portofoliilor. Lângă un potenţial hoţ liberal desemnat la fiecare minister cu buget consistent, social-democraţii şi-au plantat dublura, câte un personaj cu un doctorat cert în “paraîndărăt”.
“Paraîndărătul”, pentru cine nu cunoaşte neologismul lingvistic, fiind cea mai importantă contribuţie a politicienilor la dezvoltarea conceptuală a luptei împotriva corupţiei. Potrivit conceptului, compania care îşi adjudeca un contract cu statul era condiţionată “să dea parai înapoi”, în cote procentuale de ”comisionare”, care au crescut de la 10%, în epoca premierului supranumit şi “Zece la Sută”, până la peste 40% în anii din urmă. Sunt cunoscute cazuri de întreprinzători care au ajuns în situaţia ca pentru obiectul contractului să le mai rămână 20-30% din valoarea estimată. Atât le-a mai rămas, de atât au şi făcut! Asta explică de ce duzini de miniştri, parlamentari şi capitalişti se reciclează ca bursieri ai Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Ce va face V.V. Ponta dacă sufragiul popular îl va desemna preşedinte al României? Altceva decât a făcut până în prezent, ca prim-ministru al Guvernului de doi ani şi jumătate? Nu este cazul să credem. Un profil “fenomenologic”, cu o cotă în creştere vertiginoasă la accesările pe internet, realizat candidatului social-democrat, îi surprinde cu rigoare ştiinţifică dominatele personalităţii: limbaj de miştocar, de un prost gust desăvârşit; campion al tupeismului şi al comportamentului insolent; caracter distrus de minciuna practicată ca ”modus vivendi”; incompetenţa irefutabil demonstrată (editor[at]contributors.ro).
Dorinţa lupilor tineri de a apuca hălci cât mai mari, imediat ce vor purcede la sfâşierea partidului şi la scoaterea din joc a „premierului-tandem” Tăriceanu, în eventualitatea izolării lui Ponta la Cotroceni, ne va da ultimul verdict privind soluţia, ori antisoluţia Ponta, ca preşedinte al României. Căci, e bine să ştim, noi cetăţenii, votându-l pe V.V. Ponta, îl eliberăm şi imunizăm de responsabilitatea unei guvernări cu ultimele trei trimestre în recesiune tehnică, legitimându-i lipsa de performanţă şi, în acelaşi timp, deschidem cale liberă unei noi garnituri de lideri ai Partidului Social Democrat. Iar ceea ce se configurează…
K.W. Iohannis a intrat în competiţia prezidenţială în împrejurările unui lamentabil eşec al lui Crin Antonescu. Natura şi dimensiunile eşecului au şi toate ingredientele conspiraţiei politice, deci jocuri secrete profesioniste, dincolo de, nu puţinele şi nu lipsitele de importanţă, vulnerabilităţi personale. Este obligatorie o precizare. Eşecul era garantat chiar din clipa în care a bătut palma cu liderul social-democrat.
Discursul politic al lui Crin Antonescu, pe un fond de demnitate şi cu puternic filon naţional, a dat unora frisoane. Şi de aici, dar, mai cu seamă, mai de departe. În antiteză, pe lângă el au apărut tot felul de personaje dubioase, inclusiv consilieri aflaţi pe statele unor servicii străine. Asta în pofida faptului că măcar unul din şapte servicii secrete putea şi trebuia să prevină ingerinţele nocive ale străinătăţii în viaţa partidelor politice, căci nu doar PNL-ul era, ori este, carotat de cârtiţe.
Succesorul lui Crin Antonescu apare, aşadar, ca fiind consecinţa unei decizii cu mai multe determinante, în care este greu de cuantificat cât anume a cântărit, iniţial, voinţa partidului şi a candidatului.
Nu este mai puţin adevărat că şi despre V.V. Ponta s-a afirmat că nu ar fi dorit şi ar fi fost “îmbrâncit” în blocstartul competiţiei prezidenţiale. De “baroni”, spunea tata-socru. Cârtitorii zic că de cineva care doreşte ca, după ce seara ne culcăm în Europa, dimineaţa să ne trezim în Eurasia. Vorbe, bârfe sau… puşchea pe limbă!
Încă nu s-a deşteptat vreun “organ de presă” care să pună în pagina pe trei coloane: A. atribuţiile constituţionale ale preşedintelui României; B. punctul corespondent din programul candidatului Ponta; C. punctul corespondent din programul candidatului Iohannis. Ca să avem de unde şi ce alege.
V.V. Ponta nu şi-a expus, încă, platforma prezidenţială, fiind ocupat cu împărţirea darurilor electorale. Daruri, pe seama bugetului public, a celui în exerciţiu şi a celui care încă nu există.
Platforma candidatului K.W. Iohannis este un document elaborat şi aplicat fişei postului preşedintelui României. Din păcate, însă, cunoscut numai de cei care sunt real interesaţi şi care reprezintă câteva sute sau mii de curioşi.
V.V. Ponta a angajat promisiuni electorale pe seama unui viitor prim-ministru. Un prim-ministru care ni se spune că nu va fi social-democrat, deci… ce interes ar avea să dea eficacitatea economică a guvernării în schimbul popularităţii noului locatar al Palatului Cotroceni?!
Bunăstarea şi progresul promise de V.V. Ponta îl recomandă ca “bun pe loc”, să înfăptuiască tot ce a promis, fără teama împachetării Transilvaniei de către K.W. Iohannis şi livrării ei nu ştim căror puteri străine, căci în materie de servilism şi lipsă de demnitate în relaţiile externe, de ignoranţă în politica naţională şi deservicii aduse identităţii şi unităţii poporului, social-democraţii s-au dovedit a fi la fel de oportunişti ca şi predecesorii lor.
Dacă devin din nou evidente, ca urmare a resuscitării, vechile curente ale “transilvănismului” şi “banatismului”, K.W. Iohannis nu este cauza, ci efectul aceloraşi politici mici, ale naţionalismului egoist, predispus trădării marilor cauze naţionale, în schimbul măruntelor orgolii ale unor mitici ai politicii, care se spune că “aproape-l făcură pe Maniu să-şi ia unirea înapoi”.
Suntem “ardeleni”, “munteni”, ”olteni”, ”moldoveni”, ”bucovineni”, ”dobrogeni”, atât după aşezarea geografică între fruntariile vetrei aceluiaşi mare neam românesc, cât şi după experienţele multiculturale seculare proprii, care în nicio împrejurare a istoriei, oricât de critică, nu ne-au anulat identitatea şi nu ne-au smuls rădăcinile din vatră. Dimpotrivă, Ghiuri şi Roza, Iohannis şi Grette, Iusuf şi Fatma, precum şi fiii şi fiicele altor neamuri s-au înrădăcinat printre români, îmbogăţindu-le material şi spiritual patrimoniul. Pot Ponta şi Dragnea înţelege istoria poporului pe care ţin cu dinţii să-l conducă?
Visceralitatea discursurilor electorale care relansează, în acest context, ameninţarea supremă la adresa fiinţei şi identităţii constituţionale a României nu face decât să legitimeze şi să încurajeze tocmai ceea ce nu se doreşte a se întâmpla.
Maculaţi, maculaţi, maculaţi adversarul, căci tot rămâne ceva!
Şi, rămânând în cheia discursului naţionalist teleormănean al lui Liviu Dragnea, să nu ne minunăm dacă, învins în competiţia prezidenţială, K.W. Iohannis va fi impus de susţinătorii săi guvernator al Transilvaniei, cu capitala la Sibiu!
Soluţia, ori antisoluţia în acest binom al candidaţilor, o vom da noi, alegătorii, după cum vom crede că V.V. Ponta sau K.W. Iohannis este imaginea noastră virtuală în oglinda conştiinţei responsabile pentru un viitor pe care ni-l garantăm singuri, bazându-ne pe o opţiune electorală raţională, nu pe demagogia vorbelor care ascund gândurile politicienilor.
Pingback: Klaus Iohannis, omul masoneriei ruso-germane. Victor Ponta, omul foştilor comunişti. Sau mafia internaţională vs mafia naţională | Victor Roncea Blog