Publicatia americana National Magazine, “devotata Literaturii, Artei si Religiei”, in numarul sau din ianuarie 1954, descrie Romania, cu frumusetile si problemele ei, intr-un reportaj intitulat “O calatorie de la St. Petersburg la Constantinopol”. scos recent la lumina de pagina FB Photo Historia. Parca nimic nu s-a schimbat, in multe privinte. Portalul Ziaristi Online este incantat sa reproduca un pasaj relevant, privind aspectele geopolitice cu care se confrunta Romania cat si limba guturala a unora dintre vecinii ei.
“[..] Valahia si Moldova, cuprinse sub denumirea comuna de “Principatele Dunarene”, se afla localizate in vecinatatea periculoasa a Turciei, Rusiei si Austriei; daca reusesc sa aiba relatii pasnice cu vreunul dintre acesti vecini, aceasta pace va fi sigur intrerupta de unul dintre ceilalti doi.
Pamantul Valahiei se ridica treptat din campiile Dunarii -unde inaltimea medie este cam de 45 de picioare deasupra marii-, pana la aproape 8000 de picioare, inaltimea celui mai inalt dintre varfurile Alpilor Carpatini. Acest lant muntos traverseaza tara si are 481 de varfuri separate, purtand fiecare un nume propriu. Pamantul este udat din belsug de ape, si atat de roditor incat aproape ca nici nu-i nevoie sa fie cultivat. Flori se gasesc din abundenta peste tot: pana si drumurile prafuite sunt marginite de aceste ornamente parfumate; unele dintre ele au primit nume dintre cele mai poetice date de catre locuitorii lor simpli: o floare modesta, ce creste la dos si umbra este numita “lacrimi mici” (lacramioare? -nota mea); iar o alta floare magnifica, semanand cu un candelabru, este cunoscuta drept “Lumina Domnului” (lumanarele? -nota mea).
Nimic nu poate intrece frumusetea acestor “preerii”, fie in timpul exploziei de verdeata din primavara, ori in vremea nuantelor aurii ale toamnei, pline asa cum sunt de o varietate infinita de flori si arbusti infloriti si de pomi fructiferi indoindu-se sub povara lor luxurianta de prune, mere sau caise. Vaile singuratice ale muntilor sunt minunate dincolo de orice descriere, egalind orice peisaj elvetian in varietate si frumusete. Maslinii si portocalii sunt singurii copaci europeni ce nu cresc in Moldo-Valahia. Vita-de-vie este cultivata intr-un anumit grad; granele sunt abundente.
Muntii sunt acoperiti de paduri magnifice, ale caror lemn se exporta in scopul folosirii la construirea de nave. Se spune de asemenea ca acesti munti sunt bogati in minereuri de aur, argint, sulf si nitrati. Turcii obisnuiau sa numeasca aceste provincii “Peru”-ul imperiului lor; dar numai o minoriatate a minelor sunt exploatate, cu exceptia celor de sare, care sunt monopol guvernamental.
Un vechi proverb turc spune ca cele mai perfecte fiinte sunt baiatul persan si calul moldav; dar observatiile mele sunt departe de a confirma cea de-a doua parte a zicalei: caii de aici sunt tare degenerati. Dar lumea animala aici este la fel de variata ca cea a plantelor, si aproape orice specie cumoscuta in Europa se gaseste aici.
Moldo-Vlahia are numai doua anotimpuri: iarna incepe in noiembrie si se termina in aprilie; pamantul este acoperit de zapada pe tot timpul iernii, iar saniile sunt singurul mijloc de transport; in timpul celorlalte 7 luni este vara. Miezul zilei este foarte cald in timpul verii, dar diminetile si serile sunt atat de reci incat o gluga este binevenita oricand. Aceste schimbari bruste de temperatura aduc multe boli febrile locuitorilor, boli ce sunt aproape absente in sezonul de iarna.
In cadrul populatiei din Valahia, acolo unde intrepatrunderea raselor este aproape completa, saxonul poate fi deosebit de vecinul sau flamand (?) numai dupa culoarea deschisa a parului; dar in Moldova, rasa locala se deosebeste usor prin limba, comportament, frecvent si dupa imbracaminte. Rusul e scund, indesat, blond si cu trasaturi aspre; cei ce se numesc unguri au fete rotunde, par negru si nasuri mari. Ei practica catolicismul, iar limba le este compusa dintr-un jargon cu sunete dure.”
Nu putem sa nu observam ca o descriere similara asupra limbii maghiare o avea si Eminescu, intr-unul din primele sale articole, scris de Eminescu la 20 de ani si publicat in “Federatiunea” condusa de Ion Poruţiu la Pesta, pentru care a fost urmarit de organele unguresti si dat in judecata, motiv pentru care a trebuit sa paraseasca Austro-Ungaria. Este vorba de “Ecuilibrul”. Citam:
“Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară”
Sursa: Photo Historia via Ziaristi Online
