Public de la vârsta de 17 ani, fac critică profesionistă de peste 40 de ani, iar după ‘89 am publicat zilnic sau aproape zilnic. Cunosc tot ce mişcă în sfera presei şi a culturii. Dar rar am găsit români cărora să le pese, cum sună o reclamă saturată, nu mai există spadasini adevăraţi, condeieri cu care să pot încrucişa din plăcere ideile. Am avut un coleg care se dădea un nou Pamfil Şeicaru, dar am auzit că de curând a fost trimis la închisoare (cu suspendare) pentru plagiat. Dacă ar fi fost prim-ministru, poate scăpa.

România e o ţară în care Plagiatul, Imitaţia şi Pirateria au ajuns valori de stat!

Nu se poate aspira la Spirit critic decât atunci când există un respect pentru valoarea autentică, când există o dreaptă comunicare, într-un climat propice, când există personalităţi cu care se poate dialoga şi care au deschidere şi către un alt punct de vedere, poate incomod, dar liber, neînregimentat. Mişcarea de idei nu se poate face în gaşcă, ci numai prin personalităţi, prin polemică dreaptă. Ce geniu a impus o gaşcă? Nu cunosc.
La noi, în dezbaterile publice, toţi monologhează, toţi farseurii sunt deştepţi, toţi au dreptate şi idei de ieşire din criză, o ţară de prim-miniştri, cum am scris într-un articol anterior. Acum, marile dezbateri pe posturile de televiziune sunt legate de o anumită Bianca, abia căsătorită şi divorţată, bine ca s-a prăbuşit un avion, ca toată lumea să schimbe placa, să-i dea lecţii pilotului şi vântului netrebnic. Desigur, cazul acestui accident aviatic este mai mult decât tragic, spune multe despre ce înseamnă o ţară condusă de spiritul de gaşcă, fiindcă au murit oameni datorită lipsei de comunicare între găşti, prin dezinformare din prostie, din lipsă de instruire. Lucru valabil pentru toate domeniile. E o lecţie. Va învăţa cineva din ea? Mă îndoiesc profund. De 24 de ani, nici un politruc nu a dovedit că a învăţat ceva din jertfa a o mie şi ceva de tineri. Nu se va produce nici o schimbare în bine.

Deja unii bat câmpii, nici măcar cu graţie, emit idei, pe care alţii le-au spus demult. Dar nu mai există respectul pentru citat, pentru înainte-mergători. Toţi fură, în frunte cu primul ministru, şi uită să mai citeze sursa, atribuindu-şi cu non-şalanţă ideile altora. Se poate constitui un Sprit critic într-o asemnenea promiscuitate intelectuală?

Nimeni nu mai urmăreşte ce face sau spune celălalt, nu e o înaintare în dialog, ci o bătută pe loc în monolog. Am citit recent cartea unui confrate mai tânăr. Nu există în ea decât el. Ignoră tot ce s-a scris în domeniu. Şi el repetă, fără să ştie, lucruri care s-au spus demult. Spiritul crtic nu poate funcţiona fără cultură, fără orizont, fără informaţie, când nu intră în ecuaţie tot ce s-a creat anterior, când nu ţii seama de rădăcini.

Coroana unui arbore nu se poate desfăşura fără rădăcini. Le-am spus-o de zeci de ori cineaştilor tineri. Dar ei au făcut un hiatus, au hotărât că istoria filmului românesc începe cu ei, când filmele lor sunt la coada topului audienţei. Aşa cum în arta plastică, topul vânzărilor la noi este deţinut de clasici, începând cu Tonitza, Grigorescu şi Luchian. Artiştii de azi, care categoric formează un nou val în pictura românească, nu au încă nici o cotă sau una modestă. Se poate oare concepe o ruptură radicală a picturii actuale faţă de isprăvile clasicilor? Se poate, dacă şi breasla plasticienilor ar avea unul ca fuckyou-cistul Cristi Puiu. Dar unde va duce? În cultură, ca şi în viaţă, există un proces natural între nou şi vechi, între generaţii, o continuitate benefică. Însă azi copacul spiritului critic este suspendat. Sau i se înfige rădăcinile pe teren mlăştinos. Nimeni nu mai curăţă temelia pe care trebuie ridicaţi pilonii podului.

Totul se face la întâmplare. Politicienii de frunte au făcut din preşedinţie, parlament sau guvern, cort şi se tot ceartă la uşa lui. Şi ţiganii râd, fiindcă politica asta îi ajută de minune să se instaleze în poziţii cheie, iar când nu le convine ceva, pleacă în Spania sau unde se simt ei mai bine.

Nimic nu se poate realiza temeinic fără spirit critic, fără luciditate, fără obiectivitate, fără acel raison cartesian. Siritul critic este ca un cântar, numai el poate măsura lucrurile, poate percepe diferanţa dintre propriu şi impropriu, corect şi incorect, bun şi rău. Cine stabileşte cum e mai bine de făcut un anumit lucru? Cine arată calităţile şi defectele unor oameni, unor opere? Cine poate orienta o populaţie dacă nu are experienţă, cunoştinte, puterea de a testa? Desigur, e libertarte, fiecare poate face ce vrea, dar o ţară nu e un bordei, ea se construieşte nu haotic, ci cu spirit critic, cu idei comune, în ordine, în disciplină, în respect, nu în sălbăticie, care imprmă o stare de vraişte.

Mass-media e un tăvălug care duce totul de-a valma, în prăpastie. E chiar un entuziasm al răului, o veste despre o nenorocire este anunţată ca o bombă publicistică, boala unor actori ca o fericire. Iar când valorile mor, se joacă hora, cum au făcut unii cineaşti tineri când a murit Sergiu Nicolaescu. Nevasta-sa îl incinerează, iar alţii joacă hora! Pe internet, o valoare ca el este prezentată ca un criminal de război! Aşa a făcut marele spirit al Gândului, numit CTP, o faţă patibulară, produsul tipic al României băsiste, care emană numai energie negativă. O astfel de figură, cu NU în frunte, în loc de steaua cominternistă, nu poate convinge, nu poate fi o călăuză de urmat, pentru un popor debusolat. Unde e busola? Nikita Mihalkov i-a spus acestui CTP: “Dacă în ţara mea aş fi fost înţeles aşa, cum mă prezinţi dumneata, n-aş mai fi ajuns cine sunt”. Iată cine a ajuns călăuza cinematografului românesc şi vioara opiniei publice. În critică nu e ca în filmul minimalist sau ca în orice creaţie de mântuială, care poate fi făcută la voia întâmplării, în critică există o istorie a ideilor, pe care trebuie să o urmăreşti, dacă vrei să intri in ea.

În domeniul literaturii, de pildă, spiritul critic se exprimă în funcţie de operele literare, ele sunt faptele, de la realitatea lor se formulează judecăţile de valoare. De aceea, un geniu ca G. Călinescu spunea că un critic litear este în acelaşi timp şi un istoric literar. Iar când el a vorbit despre sincronismul culturii, nu putea să-l ocolească pe Lovinescu, care a vorbit primul despre sincronism. Prin acest studiu atent asupra raportului dintre critică şi istorie, vezi ce rol a avut fiecare critic şi cum a marcat el mişcarea literară. Orice treaptă înseamnă recunoaşterea meritului cuiva de dinaintea ta. În orice cercetare critică, e necesar să cunoşti istoria gândirii estetice şi atunci vei vedea cum critica a influenţat dezvoltarea culturii şi a ţării tale.

Critica e ca un ochean sau ca o lupă, care observă ceea ce un ochi obişnuit nu poate vedea, ea e ca o lanternă în beznă. Marile epoci ale istoriei au triumfat datorită clarvzătorilor pe care i-au avut. Critica a fost mereu cu un pas înaintea realităţii. Numai ea poate construi cu competenţă proiectul unui popor.
Tot efortul meu critic de-o viaţă a fost de a înterţine mereu treaz spiritul critic, ca o făclie, ca o ştafetă. A preluat cineva ştafeta? Mă îndoiesc. Am scris zeci de cărţi pe această temă. Nu cunosc decât rare cazuri în care au fost citate. Izolat. În general, de către cei care îşi susţin doctorate. Ei plagiază mai uşor şi nu pot fi controlaţi. Uniunile de creaţie sunt focuri de paie. Găşti maliţioase, retardate. Nu ne adunăm, fiecare cu contribuţia lui, să formăm un corpus de idei. Să fim ca feţele unui cristal. Veleitarii şi forumiştii introduc vraiştea în ordinea naturală a lucrurilor. Toţi aleargă pe pistele lor hai-hui. Nu duc nicăieri dacă nu au spiritul critic drept călăuză. Iar spiritul critic e un bun comun, el este construit cu migală de istorie, de un popor întreg, de geniile lui. Trebuie să ajutăm România să-şi recucerească spiritul critic, altfel va naviga în derivă.

Grid Modorcea / Ziaristi Online

(va urma)