In avanpremiera publicarii in exclusivitate, de catre Ziaristi Online, a unei conversatii lungi, dintr-o dupa-amiaza torida, avuta la Jilava cu generalul Victor Stanculescu,  prezentam prin amabilitatea Editurii Mica Valahie o radiografie stiintifica asupra personajului istoric si a rolului sau in timpul evenimentelor din decembrie 1989, realizata de profesorul Ioan Scurtu si aparuta in volumul “Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu“.

“LOVITURA DE STAT”

DATĂ DE GENERALUL STĂNCULESCU

Dimineaţa fatală – 22 decembrie 1989

Nicolae şi Elena Ceauşescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informaţi operativ asupra desfăşur­ării evenimentelor şi a da indicaţii privind modul de acţiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea şi Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceauşescu că zona centrală a Bucureştilor a fost degajată de manifestanţi.

Cei doi generali erau profund marcaţi de tragedia în care fuseseră implicaţi. Generalul Vlad s-a gândit că, pentru ieşirea din această situaţie dramatică, singura soluţie era înlăturarea lui Ceauşescu. El avea să rela­teze la Comisia senatorială, în octombrie 1993, că generalul Milea era grav afectat de situaţia în care fusese implicat: ,,Am ieşit pe culoar, pe fotolii şi a început să plângă şi spunea că nu mai crede că sănătatea îi va mai îngădui, să spun soţiei şi fetelor sale s-a întâmplat, că nu a fost pregătit să se întâmple aşa ceva. Atunci i-am spus că nu putem lăsa lucrurile aşa, că de fapt forţa este în mâna lui şi a mea. Eu stăpâneam lucrurile în sediu, iar el afară, dar el era foarte afectat”. La întrebarea unui senator: “Ce i-aţi propus deci că trebuie făcut?”, Vlad a răspuns: “Că trebuie să-l arestăm pe Ceauşescu!”. Dar Milea a replicat: “Dragul meu, nu pot, nu mai sunt în stare”.

În zorii zilei de vineri, 22 de­cembrie, străzile din centrul Capitalei au fost măturate, iar sângele curăţat cu jeturile de apă ale pompierilor; militari în uniformă de război au fost plasaţi la intrările spre Piaţa Pala­tului. În clădirea Comitetului Central au fost aduşi circa 1 000 de militari, cu misiunea de a apăra această citad­elă a regimului.

Vestea represiunilor din noaptea de 21/22 decembrie s-a răspândit ca fulgerul în Bucureşti şi a amplificat starea de revoltă. Încă din dimi­neaţa zilei de 22 decembrie, munci­torii de pe marile platforme industrial­e – Pipera, Republica, ,,23 Au­gust”, I.M.G.B. (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) ş.a. – s-au îndreptat spre centru, ocupând Piaţa Universităţii. Manifestanţii scandau: “Jos călăul!, Jos dictatura!, Jos Ceauşescu!, Vom muri şi vom fi liberi!, Noi suntem poporul / Jos cu dicta­torul”, Libertate! Libertate”. Forţele de ordine nu au mai intervenit. T.A.B.-urile, aduse la faţa locului, au rămas în mulţime, militarii discutând cu manifestanţii, asigurându-i că nu vor recurge la acte de violenţă.

Nici măcar în ceasul al 12-lea, Ceauşescu nu a acceptat să cedeze. El i-a reproşat generalului Milea că nu a fost în stare să restabilească or­dinea deplină. Ministrul Apărării Na­ţionale, cuprins de remuşcări pentru implicarea sa în represiunile din noaptea precedentă şi neacceptând să-şi lege numele de alte jertfe uma­ne, a decis să-şi pună capăt zilelor. În jurul orei 9.30, el s-a sinucis în clădi­rea Comitetului Central. Actul lui Va­sile Milea marca “prin sacrificarea de sine, semnalul rupturii totale între armată si a «comandantul suprem»“. Vestea sinuciderii lui Milea l-a bul­versat pe Ceauşescu. Aflat în clădirea Comitetului Central, Ilie Verdeţ – care cunoştea situaţia din Capitală – s-a dus la secretarul general al P.C.R., pe care l-a găsit “într-o stare deplorabilă, aşa cum era el în mo­mente foarte grele şi îşi pierdea echi­librul”. Verdeţ i-a cerut să nu se tra­gă în oameni, iar Ceauşescu a răs­puns: “Nu s-a tras şi nu se va trage în oameni”. În timp ce rostea aceste cuvinte, “a început să tremure şi atunci a spus: «Dar, avem trădarea. A trădat ţara şi poporul generalul Milea»“.

Ultima şedinţă a C.P.Ex.

La ora 9.45 a început ul­tima şedinţă a Comite­tului Politic Executiv (C.P.Ex.), la care Nicolae Ceauşescu a spus: “Generalul Milea a plecat de la mine şi după două minute am fost informat că s-a împuşcat. Având în vedere şi comportarea sa în această perioadă reiese că el, de fapt, a sabo­tat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii. Acest lucru reiese clar. S-a creat o situaţie gravă”. Apoi el i-a întrebat pe membrii C.P.Ex.: “care este hotărât să lupte şi care nu?” şi s-a adresat di­rect lui Paul Niculescu-Mizil, iar acesta a răspuns printr-o întrebare: “Dacă lupt sau nu lupt?”. Într-o formă sau alta, toţi au declarat că “luptă”. Ceauşescu a continuat: “Să declarăm imediat starea de nece­sitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să con­vocăm Consiliul de Stat”. Toţi cei prezenţi au fost de acord. Silviu Curticeanu a afirmat că, dacă manifes­tanţii trag în militari, “tragem şi noi”. Gheorghe Rădulescu a apreciat că trebuia “evitată vărsarea de sânge”, Constantin Dăscălescu a spus că “trebuie să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiţi”, dar Tudor Postelnicu a replicat că “nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava”. Nicolae Ceauşescu a ţinut să precizeze: “Sigur că nu putem tra­ge în muncitori. Noi suntem repre­zentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi liche­le”. El a conchis: “Trădătorul Milea este de vină şi probabil că mai sunt şi alţii”. Nicolae Ceauşescu a menţio­nat că l-a chemat pe primul adjunct al ministrului Apărării Naţionale, gene­ralul Victor Atanasie Stănculescu, care “este deja la dispoziţia mea”.

După şedinţă, Nicolae Ceau­şescu a cerut să se elaboreze un de­cret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11 şi la Televiziune, de la ora 10.50, menţiona: “Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte te­roriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile patriotice de luptă erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia în timpul nopţii, începând cu ora 23.00, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste cuvinte: “Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea pub­lică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea norma­lă a activităţii economico-sociale”. Decretul nu a avut nici o urmare practică; în stradă se aflau sute de mii, poate milioane de români, în în­treaga ţară, care scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său.

Momentul psihologic decisiv s-a consumat la ora 10.59, când la postul de radio s-a anunţat că minis­trul Apărării Naţionale “a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinu­cis”. În acel moment exista sentimentul că generalul Vasile Milea a fost împuşcat la cererea lui Nicolae Ceauşescu, deoarece ministrul re­fuzase să execute ordinul de a înăbu­şi în sânge revolta populară. Rămasă fără comandantul ei nemijlocit, ar­mata a fraternizat cu manifestanţii, care au primit astfel drum liber pen­tru a lua cu asalt clădirea Comitetului Central.

Generalul Stănculescu sosise de la Timişoara în cursul nopţii şi pentru a se sustrage de la o eventuală implicare a sa în represiunea mani­festanţilor din Bucureşti s-a deplasat la Spitalul Militar Central, unde şi-a pus piciorul în ghips, după care s-a întors acasă. Primind, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, ordin de la Nicolae Ceauşescu să se prezinte imediat la Comitetul Central, Victor Stănculescu s-a conformat.

Imediat ce a ajuns, Ceauşescu i-a cerut să preia conducerea Arma­tei, deoarece generalul Vasile Milea s-a sinucis. Aşadar, generalul Stăncu­lescu a devenit ministrul Apărării Na­ţionale printr-un ordin verbal, în acea situaţie nemaipunându-se problema elaborării unui decret prezidenţial, care să fie semnat de Ceauşescu şi publicat în “Buletinul oficial”.

Informat că spre sediul Comi­tetului Central se îndreptau două re­gimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, Victor Stănculescu a cerut, la ora 10.45, căpitanului Marius Tufan, de la centrul de transmisiuni al arma­tei, să comunice “numaidecât ordi­nul meu să se întoarcă în cazărmi”. Generalul a apreciat corect situaţia, deoarece era practic imposibil ca ar­mata să câştige în confruntarea cu ze­cile de mii de manifestanţi, care ocupaseră centrul Capitalei. După ce a dat acest ordin, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceauşescu, raportân­du-i că “unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea din piaţă a crescut şi trebuie să ve­dem ce soluţie avem. Părerea mea este: «Mai bine ar fi să plecaţi din sediu»“. La rândul său, generalul Iulian Vlad a dat ordin trupelor de se­curitate, care asigurau zona Pieţei Pa­latului şi a sediului C.C. al P.C.R., să nu se tragă în mulţimea care afluia spre acest perimetru.

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.46. În acel moment s-a pus capăt unei epoci în istoria televiziunii ro­mâne, ca instrument de propagandă în slujba socialismului totalitar. Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19.00 cu telejurnalul, urmat de documenta­rul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, realizat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22.00, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Manifestanţii iau cu asalt clădirea C.C.

Mulţimea aflată în zo­na Piaţa Universită­ţii – Hotel Intercontiental – Piaţa Romană a început să se deplaseze spre Comitetul Central, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea forţelor de ordine; în câteva minute a ocupat Piaţa Palatului, pre­gătindu-se să ia cu asalt clădirea Co­mitetului Central. Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la 11.30, cu o por­tavoce în mână, încercând să poto­lească spiritele. Nu a reuşit să vor­bească, deoarece a fost întâmpinat cu huiduieli, iar mulţi au aruncat în di­recţia sa cu diverse obiecte aflate la îndemână. Dezorientat şi incapabil să mai facă faţă situaţiei, a trebuit să se retragă. În clipele următoare, revolu­ţionarii au pătruns în clădirea Comi­tetului Central, iar militarii din inte­rior, deşi aveau la dispoziţie arma­ment şi muniţie, nu au opus rezis­tenţă. Mulţi revoluţionari au pus mâna pe arme, fiind gata să riposteze în cazul că ar fi atacaţi.

Generalul Neagoe, şeful Di­recţiei a V-a a Ministerului de Inter­ne, a avut iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fie evacuaţi Ni­colae Ceauşescu şi ceilalţi lideri. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, să trimită elicopterele; unul dintre ele a aterizat pe clădirea Comitetului Central. Când primii revo­luţionari au ajuns pe platforma clă­dirii, Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, precum şi Emil Bobu şi Manea Mănescu erau deja urcaţi în elicopter. Un militar, maiorul David Aurel, le-a cerut: “Vă rog rămâneţi pe loc, rămâneţi pe loc! Vă rog, nu vă apropiaţi!”. În câteva clipe eli­copterul a decolat.

La ora 12.06, când Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Cen­tral, care simboliza centrul vital al puterii politice în România, regimul socialist-totalitar se prăbuşise. Ze­cile de mii de oameni care se aflau în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimen­tul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României.

Pentru a evita o stare de con­fuzie, la ora 13.00, generalul Stăncu­lescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se sub­ordoneze numai Ministerului Apără­rii Naţionale.

În acea zi de 22 decembrie 1989, vestea căderii lui Nicolae Ceauşescu a fost comunicată de tele­viziunea română, în jurul orei 13.00, prin intervenţiile actorului Ion Caramitru şi poetului Mircea Dinescu. La postul naţional de radio ştirea a fost anunţată de Alexandru Mironov. La rândul său, Emanuel Valeriu a trans­mis, prin telefon, din Bucureşti, pri­mul reportaj recepţionat de “Europa Liberă”, care l-a difuzat imediat.

Mass-media a jucat un rol ex­cepţional în acel sfârşit de decembrie 1989. Vestea despre fuga lui Ceauşescu a generat un val de entuziasm în întreaga ţară. Cuvântul libertate era pe buzele tuturor, oamenii se îm­brăţişau, maşinile cu farurile aprinse claxonau anunţând victoria: “Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”.

Pentru a-şi exprima opiniile, unii revoluţionari s-au deplasat la Te­leviziune şi alţii la Radio. A început astfel transmiterea revoluţiei în di­rect. Cei mai mulţi revoluţionari au rămas în continuare în Piaţa Palatu­lui, pentru a asculta discursurile care se rosteau din balconul Comitetului Central. În acele momente se înregis­tra o avalanşă de doritori să-şi expri­me bucuria pentru eliberarea de sub dictatură, să mulţumească tineretu­lui, şi mai ales studenţilor, pentru sa­crificiul făcut, să proclame libertatea, democraţia, fericirea, credinţa în Dumnezeu. Cei mai activi s-au dove­dit unii actori, regizori şi scriitori, dar nu au lipsit şi opozanţii mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai regimului Ceauşescu. Chiar vechi activişti de partid, inclusiv unii membri ai Comi­tetului Politic Executiv (Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Janos Fazekaş) au venit la televiziune pen­tru a-l înfiera pe “odiosul dictator”.

Totuşi, nimeni nu şi-a asumat răspunderea de a prelua puterea în acele împrejurări şi de a anunţa programul care urma să fie îndeplinit după înlăturarea regimului Ceauşes­cu. La ora 13.30, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică, în care se menţiona: “Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate în faţa sediilor comite­telor judeţene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va or­ganiza apărarea cazărmilor şi a tutu­ror obiectivelor militare”. Într-o altă notă telefonică, generalul Stăncules­cu preciza: “Se vor executa numai ordinele primite de la ministrul Apărării Naţionale”. Comentând cele două note telefonice, unii istorici şi neistorici aveau să aprecieze că      Stăn­culescu a dat o lovitură de stat şi spri­jinindu-se pe armată a preluat pute­rea politică în România.

O analiză, oricât de sumară, a situaţiei din acea zi de 22 decembrie 1989 conduce la concluzia că notele telefonice menţionate au fost rezulta­tul unei situaţii care nu fusese creată de generalul Stănculescu, ci de ma­rea masă a populaţiei, care devenise stăpână pe stradă. În acel context, ar­mata nu putea să se confrunte cu su­tele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu se afla încă la putere şi cu atât mai puţin o putea face acum, când sentimentul victoriei le dădea românilor şi mai mult curaj.

La ora 13.30, Nicolae Ceau­şescu abandonase deja puterea şi nu mai îndeplinea funcţia de comandant suprem al armatei, nici pe cea de se­cretar general al P.C.R. şi nici de Pre­şedinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de stat înseamnă în­lăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În consecinţă, genera­lul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de stat, întrucât o asemenea acţiune – dacă ar fi fost în intenţia lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceauşescu în funcţia de ministru al Apărării Na­ţionale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situaţiei con­crete.

“Autorul” loviturii de stat a plecat pe jos din sediul C.C.

Este semnificativ faptul că generalul Stăncules­cu a părăsit clădirea Comitetului Central după ce a constatat că elicopterul în care s-au îm­barcat Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-a luat zborul; după cum singur avea să mărturisească, s-a strecurat prin mulţimea care afluia spre Comi­tetul Central şi s-a dus pe jos până la fostul sediu al Ministerului Apărării Naţionale, din strada Valter Mărăci­neanu (lângă Cişmigiu), pentru a face rost de o maşină cu care să se deplaseze. Ar fi un caz unic în istorie ca autorul loviturii de stat să treacă printre oameni ca un oarecare, ne­ştiut şi necunoscut, deşi el era “stă­pânul”, liderul care, cu o lovitură de măciucă, a lichidat un întreg regim politic. După ce “autorul” loviturii de stat a reuşit să obţină maşina soli­citată, a ajuns la Ministerul Apărării Naţionale din cartierul Drumul Tabe­rei, unde şi-a exercitat funcţia de mi­nistru, în condiţiile în care ministrul titular, generalul Vasile Milea, era mort, iar generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major – nu sosise de la Timişoara. Generalul Stăncu­lescu s-a prevalat de faptul că era prim-adjunct al ministrului şi că fusese numit titular de Nicolae Ceau­şescu. Ordinul său se referea strict la acţiunea armatei, care trebuia să asigure paza obiectivelor civile de im­portanţă deosebită şi să nu tragă decât atunci când ar fi atacată. Au­torul “loviturii de stat” nu şi-a arogat nici o funcţie în stat, nu a numit nici o persoană care să conducă guvernul sau alte structuri politico-administra­tive. Din contra, el a cerut coman­danţilor militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale, asupra cărora el – autorul “loviturii de stat” – nu avea nici o influenţă.

Fuga Ceauşeştilor de la C.C. – pierderea de facto a puterii

După ce Nicolae Ceau­şescu a părăsit clădi­rea Comitetului Central, care simboliza, şi era în fapt, centrul vital al puterii, el nu mai putea exercita nici una din prerogativele sale constituţionale. Ceauşescu nu era numai coman­dantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apă­rării Republicii Socialiste Ro­mânia, ci şi preşedintele Repu­blicii şi al Consiliului de Stat; el numea şi revoca miniştrii, membrii Tribunalului Suprem, stabilea rangurile diplomatice etc. În calitate de secretar ge­neral al P.C.R., Ceauşescu avea în subordine toate organele şi organizaţiile de partid, inclusiv pe primii sec­retari din judeţe, care erau în acelaşi timp şi preşedinţii Consiliilor judeţene. A reduce funcţiile şi puterea lui Ceauşescu la dimensiunea militară, pentru a se putea justifi­ca “lovitura de Stat”, este o abordare simplistă. Ceauşescu nu-şi mai putea exercita puterea nu pentru că Stăncu­lescu a transmis un comunicat către armată, ci pentru că, datorită uriaşei presiuni populare, a fost nevoit să pă­răsească pupitrul de comandă al ţării.

Este un fapt arhicunoscut din istorie că o persoană care dă o lovitu­ră de stat se adresează imediat cetăţenilor, anuntându-i că a preluat condu­cerea în acele momente excepţionale; după ce aruncă întreaga vină asupra celui răsturnat de la putere, lansează un program sau măcar câteva lozinci privind modul cum va acţiona; populaţia este chemată la calm şi linişte, dându-i-se asigurări că totul va fi bine şi că în istoria ţării începea o nouă epocă. În realitate, la 22 decembrie 1989, generalul Stăn­culescu nu s-a deplasat nici la Radio, nici la Televiziune, pentru a face ase­menea anunţuri, ci a rămas în biroul său de la Ministerul Apărării Naţionale pentru a asigura conducerea operativă a armatei şi în primul rând de a evita o ciocnire între militari şi manifestanţi. De altfel, generalul Stănculescu nu a manifestat nici o veleitate de lider politic, nu s-a adresat structurilor de stat civile, ci a aşteptat derularea evenimente­lor pentru a se pune la dispoziţia noii conduce­ri a ţării, asi­gurând-o de sprijinul arma­tei. La ora 13.30 nu exista o asemenea con­ducere căreia să i se adreseze; în fapt, s-a creat un vid de putere, iar situaţia din ţară nu putea fi ţinută sub control. Sta­rea de euforie era indusă de la Bucu­reşti, prin Radio şi Televiziune, unde se perindau numeroşi cetăţeni – de di­verse profesii şi ni­vele de pregătire in­telectuală – care, cu toţii, îşi exprimau bu­curia că România a devenit liberă, iar în faţa poporului se des­chidea o eră de prospe­ritate şi fericire. În toate judeţele aveau loc ase­menea manifestări, dar populaţia era atentă să se afle ce se întâmplă în Ca­pitală.

Cadrele aflate la conducerea ţării, a judeţe­lor, oraşelor şi comunelor, alese sau numite în timpul lui Nicolae Ceauşescu, nu-şi mai puteau exercita funcţiile, fiind anihi­late prin acţiunea populaţiei, care a luat cu asalt sediile Comitetelor de partid şi Consiliilor populare. În fiecare oraş a apărut un “balcon” din care se ţineau discursuri, revoluţiona­rii anunţând victoria împotriva dicta­turii, începerea unei noi ere în istoria României, întemeiată pe democraţie şi libertate.

Generalul Stănculescu a manageriat, nu condus revoluţia

Având în vedere această realitate, afirmaţia potri­vit căreia generalul Stănculescu, printr-o “lovitură de stat”, a de­venit stăpân pe situaţie, este de-a dreptul fantezistă. În acele ore nu mai exista în România nici o autoritate de stat. Sediile organelor de conducere erau ocupate de manifestanţi, care dis­trugeau tablourile lui Nicolae Ceau­şescu, scoteau lozincile de pe pereţi şi aruncau în stradă cărţile fostului dic­tator. Chiar dacă ar fi fost în intenţia sa să preia puterea în stat, generalul Stănculescu nu avea cui să se adrese­ze pentru a executa dispoziţiile sale.

Meritul generalului Stăncu­lescu este că, în acele împrejurări în care armata rămăsese fără ministru, deoarece numirea sa de către Nicolae Ceauşescu nu fusese anunţată public, şi-a asumat răspunderea de a prelua comanda şi de a fi ordonat retragerea militarilor în cazărmi. Se scanda atunci: “Armata e cu noi!”, dar nu puteau fi excluse eventuale provo­cări, care ar fi dus la incidente şi poa­te chiar la confruntări violente între civili şi militari, cu consecinţe dezas­truoase pentru ţară.

Disciplina militară cerea să existe un comandant, de la care să pornească ordinele şi care să fie executate de toate eşaloanele. În condi­ţiile în care generalul Ştefan Guşă – şeful Marelui Stat Major, şi locţiitorul de drept al ministrului Apărării Na­ţionale – nu sosise de la Timişoara, organismul militar nu trebuia lăsat fără conducere, iar Stănculescu şi-a asumat această responsabilitate.

Mulţi oratori din balconul Comitetului Central, de la Radio şi de la Televiziune anunţau constitui­rea unui nou guvern şi elaborarea unui program revoluţionar. Între aceştia, fostul prim-ministru Cons­tantin Dăscălescu, care a fost huiduit de manifestanţi şi obligat să-şi anun­ţe demisia, Ilie Verdeţ – şi el fost prim-ministru –, dar nu a fost lăsat să vorbească de mulţimea din faţa Co­mitetului Central. La un moment dat, din balconul Comitetului Central s-a strigat: “Să vină Corneliu Mănescu să formeze guvernul”; el fusese mi­nistru de Externe şi semnase “Scri­soarea celor şase” din martie 1989, drept care fusese “surghiunit” la mar­ginea Bucureştilor. Tentative de for­mare a guvernului se înregistrau pe diferite culoare de la Comitetul Cen­tral, de la Televiziune şi chiar în stra­dă; ele nu durau mai mult de câteva minute. În prima sa intervenţie tele­vizată, Mircea Dinescu anunţase: “Peste zece minute vom da un apel către populaţie!”. Dar acest apel, care ar fi trebuit să reprezinte un program, nu a mai fost redactat.

La ora 14.00, căpitanul de ran­gul I Constantin Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: “Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televi­ziune! Trebuie, tovarăşi, să ne orga­nizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, un­de a fost salutat cu entuziasm de Teo­dor Brateş, coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cu­vântul în jurul orei 14.45 şi, după ce a salutat înlăturarea dictatorului Ceau­şescu, a apreciat: “Poporul nostru tre­buie să dea dovadă de maturitate în aceste momente, să ne putem reorga­niza pe baze democratice. Vom cons­titui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine”. El a cerut ca la ora 17 “toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă construc­tivă” să vină la Comitetul Central: “Trebuie neapărat să ne reorgani­zăm, într-un Comitet de Salvare Na­ţională. Să elaborăm un program de acţiune”. Aşadar, încă de la prima sa apariţie publică, Ion Iliescu s-a com­portat ca un lider politic, hotărât să-şi asume răspunderea organizării Ro­mâniei pe baze democratice.

De la Televiziune, Iliescu s-a deplasat la Ministerul Apărării Naţio­nale, unde a discutat cu generalul Stănculescu. Ulterior, Iliescu avea să precizeze: “El ne-a oferit găzduire şi primele informaţii. Mi-am dat seama că singura instituţie pe care ne pu­team sprijini, în condiţiile acelea, era Armata. Acolo exista şi reţeaua specială de telefonie, care acoperea întreg teritoriul României”. Genera­lul Victor Stănculescu avea să redea acest moment astfel:  “I-am spus lui Sergiu Nicolaescu că îi trimit un T.A.B. la Televiziune să aducă pe cei de acolo, întrucât le pot asigura protec­ţie la Ministerul Apărării Naţionale. Şi atunci au venit la M.Ap.N. şi Iliescu şi Nicolaescu, cu Voican şi cu încă unul, care aşa tot umbla cu automa­tul de gât, Montanu, iar aghiotantul le-a spus: «Nu intraţi aici cu arma­mentul, armamentul rămâne aici!». Atunci m-a întrebat Iliescu: «Care e situaţia?» şi eu i-am spus: «Eu pot să vă asigur securitatea şi liniştea şi vă pun la dispoziţie sala Consiliului Mi­litar!»“. Generalul Stănculescu apre­cia că “Iliescu nu prea ştia ce să mă întrebe, atunci i-am spus eu, situaţia la ora actuală era aşa, armata a in­trat în cazărmi, repet – pot să vă asi­gur securitatea şi nu vom mai putea scoate armata din cazărmi din nou”.

La întrebarea lui Dinu Săraru: “Cum l-aţi tratat? Ca un posibil conducător al Revoluţiei?”, Stănculescu a răspuns: “Am considerat că este posibil să fie conducător […] i-am acordat încredere, acesta a fost de fapt adevărul, nu i-am spus concret: «Ia comanda şi apucă-te de treabă!», dar l-am lăsat să-şi dea drumul să meargă pe ce voia el, deci nu a fost o «te numesc şi ai grijă să faci de acum înainte … nu ştiu ce»”. Generalul a explicat: “Tot timpul le-am asigurat masa, iar în sala de Consiliu le-am asigurat saltele, paturi pliante şi i-am pus pe toţi să doarmă în noap­tea aia în minister”.

Relatarea generalului Stăncu­lescu conţine două inexactităţi: cei menţionaţi nu au venit la Ministerul Apărării Naţionale aduşi de un T.A.B., ci au călătorit cu maşini obişnuite; aceştia au rămas în noaptea de 22/23 decembrie la televiziune şi nu au dor­mit în acest minister. Dar fondul de­claraţiilor rămâne esenţial: anume că, în calitatea pe care o avea, de minis­tru al Apărării Naţionale, a oferit lui Ion Iliescu şi însoţitorilor săi, protec­ţie personală, sală unde să aibă loc discuţiile, hrană şi locuri de dormit. Cu toate acestea, s-a formulat ideea că la acea primă întâlnire: “Armata a predat puterea lui Ion Iliescu”.

Pentru a-i preda puterea, ar­mata ar fi trebuit să aibă acea putere, să fie stăpână pe situaţia din ţară, ca organismul de stat să funcţioneze şi să se conformeze dispoziţiilor primi­te de la generalul Stănculescu. Este însă cert că în acea după-amiază de 22 decembrie, vechiul aparat de stat nu mai lucra, iar noua putere nu se constituise.

În acea atmosferă de confuzie generală, Victor Stănculescu a luat o decizie importantă: a asigurat noii puteri care se profila, în frunte cu Ion Iliescu, sprijinul Armatei, singura in­stituţie naţională care-şi menţinuse structura organizatorică şi care acţio­na în conformitate cu ordinele minis­trului Apărării Naţionale. Mai mult, i-a pus la dispoziţie logistica necesa­ră, de la reţeaua de telefoane, la patu­rile de dormit.

Prin decizia sa de a prelua co­manda Armatei Române într-un mo­ment decisiv, generalul Victor Stănculescu şi-a legat numele de reuşita revoluţiei din decembrie 1989. Nu este nevoie să se forţeze datele şi rea­lităţile istorice pentru a-i atribui acţi­uni pe care nu le-a întreprins şi acte pe care nu le-a comis. Militar disciplinat, generalul Stănculescu s-a pus la dispoziţia noii puteri care s-a  con­stituit în seara zilei de 22 decembrie şi a executat deciziile acesteia, între care şi organizarea procesului inten­tat lui Nicolae Ceauşescu şi Elenei Ceauşescu, încheiat cu condamnare la moarte şi executarea acestei sen­tinţe la 25 decembrie 1989.

Ioan Scurtu,

iunie 2006

Istoria Romanilor de la Carol I la Nicolae Ceausescu

Editura Mica Valahie, Bucuresti, via Ziaristi Online

Cititi si: Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei”. Un ofiter de informatii rupe tacerea. RAPORT PRIVIND ACŢIUNILE DESFĂŞURATE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 (I)