Deşi s-au stins ecourile celor două mari sărbători ale lunii octombrie, cea dedicată Sfintei Parascheva la Iaşi şi cea care îl are în centrul atenţiei, la Bucureşti, pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, cred că este un moment mai potrivit să reflectăm, la rece, asupra modului în care aceste două mari pelerinaje sunt oglindite în presă.
Nu vrem să aducem aici în discuţie comentariile maliţioase (sau înveninate de-a dreptul) ale celor care taxează mulţimea de pelerini ca pe o turmă fără discernământ, pogorând dintr-un Ev Mediu obscur şi ignorant pentru a da cinstire unor “oscioare”. Nici acele pretinse calcule economice despre “rentabilitatea” unei astfel de sărbători religioase nu pot face subiectul unor abordări edificatoare. Nu are sens să iroseşti un spaţiu publicistic polemizând cu cei care nu au deschidere spre a înţelege din interior un fenomen pe care-l scrutează din elicopter, dar pe care îl comentează ca şi cum ar fi stăruit îndelung, cu microscopul, asupra lui.
Însă este un lucru asupra căruia se insistă obsesiv în presă, cu excepţiile de rigoare, uneori fiind prezentat ca atare, alteori într-o lumină negativă. Este vorba de aşa numita îmbulzeală care se regăseşte fie în mişcarea pelerinilor spre sfintele moaşte, fie în elanul credincioşilor spre a primi binecuvântare de la un ierarh sau de la un preot. A devenit chiar un clişeu să se insiste asupra “mulţimii care s-a îmbulzit să…” chiar dacă fenomenul a devenit unul din ce în ce mai rar. Spun asta pentru că, prin organizare şi prin implicarea forţelor de ordine ale Statului, rareori şi pe durate extrem de scurte, uneori de ordinul secundelor, se mai produce o astfel de aglomerare dezordonată de persoane. Urmăream şi anul acesta cum cameramanul unei televiziuni a zăbovit zeci de minute căutând să filmeze ceva, iar în momentul în care a fost o uşoară busculadă la transferul pelerinilor de la un punct de ordine la altul, a pornit imediat camera de filmat şi a fixat în memoria acesteia cele câteva secunde. Ulterior, la ştirile de seară, când s-au transmis informaţii despre pelerinajul de la Iaşi, acele imagini au constituit singurele ilustraţii, ca şi cum ar fi fost reprezentative pentru felul în care se desfăşoară pelerinajul în ansamblul său.
Sigur că, iniţial, te revolţi la vederea unei astfel de manipulări a realităţii şi te întrebi, la modul foarte serios, ce bază poţi să mai pui pe acurateţea informaţiilor pe care le transmite acea televiziune. Nu cumva şi în cazul altor evenimente, din varii domenii, la care nu am avut acces direct, se manipulează realitatea astfel încât ceea ce ajunge pe ecran este nu doar nereprezentativ, ci chiar opusul a ceea ce s-a întâmplat de fapt? Gustul amar se îndulceşte însă când realizez că, în pofida unei intenţii vădite de a umbri bunăcuviinţa şi evlavia pelerinilor prin instantanee cu totul accidentale, de fapt realizatorii (sau fabricanţii) unor astfel de ştiri nu reuşesc să facă un deserviciu Bisericii. Şi nu mă refer aici la cinicul, dar pragmaticul “o reclamă proastă e tot o reclamă şi asta e tot ceea ce contează”. Biserica nu are nevoie de nici un fel de reclamă, între modul în care îşi prezintă “oferta” religioasă unele grupări pe spaţii de emisie plătite şi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în lume de către Ortodoxie, inclusiv prin canalele media proprii, este o mare diferenţă. Mă refer la faptul că, involuntar, cei ce evidenţiază şi lipesc de credincioşii cultului ortodox eticheta de “îmbulziţi” nu fac decât să ateste rădăcinile scripturistice de netăgăduit ale comportamentului lor. Să mă explic.
“Bine este nouă să fim aici!”
Există mai multe locuri în Scriptură în care este menţionată reacţia mulţimilor care căutau să se afle în preajma Nazarineanului ce vindeca “orice boală şi orice neputinţă în popor”. Nu vom găsi niciodată menţionat faptul că mulţimea aştepta în deplină ordine să ajungă Domnul la ei, să vorbească fiecăruia şi să-l vindece. Ci fiecare căuta, nerăbdător, să ajungă cât mai repede şi cât mai aproape de Hristos, uneori fiind imposibil de pătruns până lângă Dânsul, încât unii erau nevoiţi să desfacă acoperişul casei în care predica pentru a-i pune în faţă un bolnav (Luca 5, 19). Ceea ce m-a uimit la fiecare pasaj scripturistic din care poţi deduce, direct sau indirect, îmbulzeala care era de fiecare dată în jurul Său, a fost că Domnul nu i-a certat sau disciplinat în vreun fel. Cu excepţia momentelor în care a înmulţit, în chip minunat, pâinile şi peştii, momente în care a poruncit celor care zăboviseră îndelung, ascultându-i învăţăturile, să se aşeze pe iarbă spre a mânca, nu avem alte situaţii în care Mântuitorul să-şi manifeste dezacordul faţă de îmbulzeală. Dumnezeu fiind, ar fi putut cu puterea Sa să-i pună la punct sau să le ceară să vină “civilizat” dacă vor să primească vindecarea dorită. Nu a făcut asta şi nu cred că din pricina unei îngăduinţe rău înţeleasă de contemporani sau pentru că îi făcea plăcere această “baie de mulţime”, atât de râvnită astăzi de unii. Cred că, cu dumnezeiasca Sa înţelepciune, primea aceste mulţimi aşa cum veneau pentru că nu le privea ca pe nişte “mase populare”, ci vedea persoană cu persoană pe fiecare dintre cei care se aprindeau de dorinţa cea bună de a se apropia de dumnezeiescul Său Trup. Dulceaţa pe care o gustau cei care se atingeau de El era înrudită cu aceea care, pe Tabor, l-a făcut pe Petru să exclame: “Bine este nouă să fim aici!” Din acelaşi fel de mângâiere gustă şi pelerinii când se apropie de sfinte moaşte pentru că, cele numite de necredincioşi “oscioare” nu sunt altceva decât rămăşiţe ale unor persoane în care Dumnezeu S-a odihnit. Sfintele moaşte mustesc de dumnezeire, aceeaşi dumnezeire din care gustau, pe cât li se putea, şi cei care se apropiau de Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti.
Despre o astfel de îmbulzeală s-a vorbit şi ieri în biserici, când ne-a fost adusă în atenție minunea învierii fiicei lui Iair şi vindecarea femeii cea cu o scurgere de sânge de 12 ani, care cheltuise toată averea sa cu doctorii fără a se vindeca (Luca 8, 41-56). Această femeie s-a atins, pe la spate, de poala hainei lui Iisus, cu credinţa că se va vindeca chiar şi numai prin acest gest făcut în ascuns. La întrebarea Domnului: “Cine este cel ce s-a atins de mine?”, Petru îi replică: “Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?”Precum remarcam mai sus, Mântuitorul nu reproşează nimic celor ce se îmbulzeau în jurul Lui, ci remarcă doar această atingere, acest moment în care a ieşit din sine “o putere” care a oprit îndată scurgerea de sânge a sărmanei femei. Iar faptul că gestul acelei femei a fost devoalat, l-a rânduit Domnul spre a întări în credinţă pe cei care erau convinşi că, pentru a se vindeca, e neapărată nevoie să-I capteze atenţia, ca şi cum, Dumnezeu fiind, n-ar fi putut să vindece mai multe persoane o dată, n-ar putea să aibă, cum se spune astăzi, o “atenţie distributivă”.
Aşa încât, în sine, îmbulzeala nu e rea, dacă ceea ce te face să nu-ţi mai controlezi comportamentul “civilizat” izvorăşte din dorul de nestăvilit după Dumnezeu. Dacă este însă din dorinţa de ajunge primul la moaşte sau de a lua aghiazmă primul din vas sau de a primi cât mai repede anafura cu gândul la prânzul ce te aşteaptă acasă, atunci desigur că nu beneficiem de aceeaşi dumnezeiască îngăduinţă. După cum greşim dacă la sfintele slujbe ne comportăm după cum ne vine, uitând că ne aflăm în casa Domnului, căci “Dumnezeu nu este al neorânduielii” (I Corinteni 14, 33).
Iar modul în care femeia cu scurgere de sânge s-a îmbulzit, cu credinţă şi evlavie multă, este paradigmatic pentru autenticul închinător. Din păcate acest aspect nu poate fi surprins de nici o cameră de filmat din lume. Doar ochiul cel atoatevăzător le cuprinde pe aceste suflete care “dau năvală” cu sete mare după îndumnezeire. Neînţelegând fenomenul, vor mai fi, cu siguranţă, şi în viitor, televiziuni care să capteze îmbulzeala şi să o prezinte ca pe o mare pată pe obrazul Ortodoxiei. Noi însă putem să discernem între îngrămădeala fără rost şi sfânta îmbulzeală a celui care nu mai poate răbda nici o clipă să fie departe de Dumnezeu.
Doxologia via Ziaristi Online
