Cu tristețe observ că mulți istorici ajunși la o anumită vârstă încep o campanie de denigrare a istoriei noastre sub pretextul “demitizării”, totul pentru a se putea bucura de o atenție sporită din partea mass-media, care se grăbește sub formă tabloidă să anunțe o nouă descoperire senzațională, conform căreia noi, românii, nu suntem așa, ci altfel, mai rău și mai rău, inoculându-ne cu satisfacție tot mai mult idee unui popor care nu merităm nimic deoarece nu am făcut nimic în istorie. Acești istorici care brusc își descoperă apetența spre aceste demitizări ajung să se bucure de atenția presei și televiziunilor, uitând că se contrazic chiar pe ei înșiși, măturând sub preș propriile lor scrieri anterioare.

Bătălia de la Kleidon (1014)

O astfel de atitudine mult mediatizată de presa tabloidă, coroborată cu manualele noastre de istorie menite să ne tâmpească tineretul (comparați un manual de istorie actual cu unul din perioada interbelică și îmi veți da dreptate) își va atinge scopul în puțini ani, o generație spălată pe creier, fără respect pentru înaintași și faptele lor va ajunge să conducă România. Nu este destul că generația actuală, a timpurilor noastre, a asistat pasivă la jaful petrecut cu economia românească, cu înstrăinarea rezervelor subsolului, ba mai mult i-a creditat și îi va credita prin vot pe autorii acestor jafuri, dar imaginați-vă ce vor face cei care vor veni după ei, cei care habar nu vor avea de istoria, cultura, tradițiile neamului din care fac parte, practic niște zombii apatrizi de genul comisarilor sovietici din anii 50.

O perspectivă tristă, dar valabilă.

Eu continui să scriu, cât timp vor mai fii unii care să citească. Iar partea de care mă ocup acum este una puțin cunoscută în istoria noastră, partea de început a evului mediu, chiar perioada critică a formării nației române, cea mai contestată de adversarii dreptului nostru istoric asupra teritoriului național, culmea, toți aceștia veniți ulterior și deci direct interesați în contestarea întâietății noastre în stăpânirea pământului.

Dovezile noastre există, trebuie numai arătate, au fost arătate de istoricii noștri din trecut, dat ignorate de cei de astăzi, dintre care unii, din goană pentru notorietate, am spus cu ce se ocupă. Acest articol este o continuare firească a celor precedente, respectiv Arta militară românească (I), Arta militară românească (II) Ungurii, Arta militară românească (III) Secolele XI-XII, iar acum mă voi referi la unele aspecte referitoare la românii de la sud de Dunăre care nu sunt cunoscute decât câtorva pasionați. Câți cunosc ceva despre răscoalele antibizantine care au zguduit imperiul, răscoale în care vlahii au avut un rol important, uneori predominant? Asta cu mult înainte de frații Asănești.

În articolul precedent, în care mă refeream la secolele XI-XII (Arta militară românească (III) Secolele XI-XII), am făcut unele referiri la românii sud-dunăreni, la Vlahiile create de ei, recunoscute ca factor de putere în zonă inclusiv de cronicarii bizantini, cei mai în măsură să cunoască realitatea.

La acestea se mai pot adăuga și alte mărturii ale cronicarilor bizantini sau documente ale timpului. Iată câteva pe care le consider deosebit de importante. Pe muntele Athos, la mănăstirea Castomitu se păstrează o însemnare de undeva dintre anii 726 și 780 (anii anarhiei menționate) care spune cam așa: în zilele împăraților iconoclaști, grupuri de pe ambele maluri ale Dunării, folosindu-se de anarhia timpului, așa numiții rinchini și sagudați, și ales vlaho-rinchini veniră în Imperiul Bizantin, au cucerit Bulgaria, s-au întins puțin câte puțin în diferite părți, au pus mâna pe Macedonia, și au pătruns în Sfântul Munte cu femeile și cu copii lor fiindcă nu era nimeni care să li se împotrivească și să lupte cu ei. Rinchinii sunt identificați ca vlahii din zona râului Rynchos, care se varsă în golful Rendina la nord-est de Peninsula Calcidică. Sagudații sunt neidentificați, este cel mai probabil ca numele lor să fie în legătură cu latinul sagum, manta de lână, glugă, deci ar fi vorba de purtători de glugi, posibil tot dintre vlahi. Foarte importantă această însemnare, nu numai prin atestarea documentară a vlahilor de la sud de Dunăre, ci și prin dovedirea organizării lor militare, ceea ce le dădea o forță de care trebuia să se țină seama, din moment ce nimeni nu putea lupta cu ei, din cauza anarhiei din imperiu. O confirmare a organizării militare aparte încă din secolul X a vlahilor ne vine din partea lui Ioan Cinnamus, cel care descrie campania din 1166 (contemporan cu evenimentele) contra ungurilor în care bizantinii au atacat pe două direcții, pe una dintre ele, sub conducerea strategului Leon Numit și Vatatzes, fiind și o mare mulțime de vlahi.

Împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) menționează faptul că goții, gepizii și vandalii s-au așezat pe ținuturile romanilor, nu romeilor, terminologia folosită pentru suspușii imperiului bizantin. De prin secolul X, cel al venirii ungurilor, în cronicile vechi bizantine românii nord dunăreni vor fi numiți și ungrovlahi, vlahi aflați în vecinătatea ungurilor. Să mai amintim de Anna Comnena (1083-1148), fiica împăratului Alexis Comnenul, care în scrierea ei dedicată tatălui său intitulată Alexiada, despre care am mai amintit mai sus, în care îl amintește pe Pudilă, fruntașul românilor care îl anunță pe împărat despre năvălirea cumanilor la Balta Sacră, lângă Anchilaos, are mai multe referiri despre români. Ea menționează prezența unei așezări de vlahi în câmpia Tesaliei în secolul XI, pe lângă alte menționări în acest sens ale altor autori. Despre organizareamilitară a vlahilor, ea amintește despre ordinul tatălui ei de a înrola noi recruți dintre bulgari și pe cei ce duc o viață nomadă, pe aceștia în limba populară fiind numiți vlahi (se referă la transhumanță), pentru a lupta contra bulgarilor, pecenegilor și vlahilor. Vedem de aici, cum vom constata mai târziu, că românii erau împărțiți între cei care luptau împotriva bizantinilor alături de cumani și cei care luptau împotriva cumanilor alături de bizantini. Era ceva normal pentru acele timpuri, după cum arătam în textele menționate mai sus.

La sursele bizantine voi reveni ulterior, dar înainte de a aborda problema esențială a articolului, va trebui să dau niște citate importante ale unor cronicari occidentali despre acești valahi. Mă refer aici doar la sursele premergătoare apariției imperiului Asăneștilor, dar le consider deosebit de importante pentru a înțelege fenomenul ulterior și cum s-a putut el petrece, deoarece un imperiu nu răsare peste noapte fără a avea motivații și mai ales o bază militară puternică pe care să se poată sprijini.

Iată ce spune Benjamin de Tudela, rabin ce întreprindea o lungă călătorie între 1159 și 1173 trecând și prin Peninsula Balcanică: aici începe Vlahia, ai cărei locuitori sălășluiesc în munți. Neamul acesta poartă numele de vlahi. În iuțeală sunt asemenea cu căprioarele, și nimeni nu-i poate înfrunta în război și nici un rege nu-i poate birui. Mai târziu, Ansbertus, cronicar german care se ocupa de cruciada lui Frederic Barbarossa, amintește de trecerea lui în Peninsula Balcanică (1189-1190) unde au intrat în pădurea cea mare a Bulgariei unde cădeau în cursele grecilor, bulgarilor, sârbilor și vlahilor. Despre aceștia din urmă amintește faptul că peste ei domnea un anume Kalopetru și fratele lui Casian, dar deja intrăm în partea referitoare la marele imperiu vlaho-bulgar al fraților Asănești.

Izvoarele bizantine arată existența unor vlahii, aceste denumiri apar și în documentele oficiale ale administrației bizantine. Un exemplu, un act de concedare din 30 iunie 1276, prin care Ioasaf Maliasensos acordă lui Ciprian, egumenul mănăstirii Sf Maria posesiunea a jumătate din pământul Petra, dăruită mănăstirii Macrinitissa de către paharnicul Raul: Întrucât preaiubitul văr al puternicului și sfântului nostru stăpân și împărat, aflat în funcția de Kephale al Vlahiei Mari, preanobilul paharnic Raul Comnemos a făcut un act al său de transmitere către venerabila mănăstire Macrinitissa a Prea-Sfintei Maici a Domnului din thema Oxeia Episkepsis…

Despre vlahiile de la sud de Dunăre

Pe lângă dovezile documentare despre întinderea ținuturilor locuite de vlahi la sud de Dunăre (respectiv Serbia, Bulgaria, Macedonia, Bosnia, unde în locurile montane încă se mai păstrează), de necontestat sunt și dovezile toponimice, cum ar fi denumiri de masivi și culmi cu rezonanță românească: Durmitor, Pârlitor, Visător, Surdulița, Palator, Pisculje (piscul), Negrișor. De asemenea, ținuturi și localități cu denumiri ce conțin etnonimul vlah: Vlasko Brdo, Vlaskido, Vlaski, Vlasic, Vlaska Draca, Valasske etc. Cele mai cunoscute regiuni cu populație românească sunt Tribalia din nordul Bulgariei, valea Timocului și Banatul sârbesc.

Datorăm unui istoric contemporan, Ovidiu Pecican, autor a mai multor studii despre această perioadă, o descriere destul de cuprinzătoare a vlahiilor sud dunărene. O prezint fugitiv pe cea din Istoria Românilor, vol I.

Vlahiile consemnate în izvoarele scrise cele mai timpurii (Vlahia Mare, Vlahia Mică, Vlahia de Sus, Blaquie, toate situate în sudul Dunării) sunt „muntenii”, structuri organizatorice localizate la munte. Macedonia, cu ținutul Moglenei, numită și Kradjova și vecinătățile Bitolja, Ohrida, Veria, Vlahoklisura, Moscopole erau locuite de vlahi. La începutul secolului XII vlahii sunt menționați și în Peninsula Cleidică, aproape de muntele Athos, în timp ce alții locuiau în partea apuseană a Traciei (pe malurile râului Marița), apoi în munții Haemus (Balcani), unde se întâlneau pe ambele versante, unele localități din jurul Sofiei (Văcărel, Păsăsrel, Cercel etc) păstrându-și până azi numele de origine română, precum și în zona Nișului și zona Skutari-Ipek (…) Aceste formațiuni cu veleități statale, ale căror profiluri identitare s-au configurat în timp în cadrul Imperiului Bizantin, mai ales datorită diferențelor de limbă și obiceiuri juridice, au beneficiat de la un moment dat înainte de autonomie, guvernându-se în virtutea vechiului drept românesc (jus valachicum). Într-o baladă populară sârbească se vorbește de vlaskijeh sedam kraljevina, adică cele șapte regate vlahe. Unii numesc Vlahia Mare, Vlahia Albă, Vlahia Haemus, Vlahia Rodopi, Vlahia Sirmium de pe râul Sava. Alții pomenesc de Vlahia Mare, Vlahia Mică (Acarnia, Ohrida, Locrida, altfel spus Epir, Tesproția), Vlahia de Sus/Superioară (Dolopia), Vlahia de Jos/Inferioară, Vlahia Rodopi, Vlahia Rumelia (spre Turcia), amintind de vlahii din Croația, Vlahia Romania din nordul Albaniei, ca și locuirile maurovlahilor și a vlahilor uscoci sau vlahii pirați de pe Adriatică, precum și a vlahilor din Muntenegru. În Serbia și Bulgaria erau: Vlahia Albă, Vlahia Rodopi, Vlahia Tracică, Vlahia Sirmium, pe râul Sava: Vlahia Bătrână sau Vlahia Veche (Bosnia). Cea mai densă și mai mare populație vlahă din Serbia a fost pe Sava, la apus de Belgrad, unde în evul mediu a existat un ținut numit Vlahia Mică (Mala Vlașca).

După cum se observă, acesta este doar un mod de a semnala o locuire latinofonă în diverse arealuri balcanice dintr-o pânză a cărei textură este întrețesută cu locuirile slave și grecești ori cu cea albaneză. Conform unei împărțiri curente, locuirile vlahe în Balcani includ: un grup sudic (Vlahia Mare din Thesalia; Vlahia Mică din Etolia și Acarnavia; Vlahia de Sud în Epir, Macedonia propriu-zisă, Peninsula Calcidică), grupul nordic (munții Balcani/Haemus până în Rumelia) și grupul apusean (Serbia, Bosnia, Muntenegru și Dalmația, iar mai târziu Croația și Italia).

Niketas Cominatos Honiatul vorbește de o Vlahie Mare cuprinzând Thesalia (zonă cunoscută în evul mediu sub denumirea de Megali Blaxia, adică Vlahia Mare), în opoziție cu cele două Vlahii menționate de istoricul bizantin Georgios Frantzes, și anume Vlahia Mică în Acarnania și Etolia, respectiv Vlahia de Sus în Epir. Vlahia Mare (Megale Vlahia) din partea înaltă a Epirului includea zona grecească Thesalia, zona centrală a munților Pindului și unele părți ale Macedoniei (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida). (…)

Vlahia Mare din Pind (1204-1259)

(…) Cucerirea Constantinopolelui de către cruciați (1204) a inclus-o în Despotatul Epirului, dar curând Vlahia Mare și-a cucerit libertatea, ajungând total independentă între 1204 și 1214. Pe atunci în Epir domnea Mihail I Anghelos Comnenul. La 1259, peste același teritoriu cârmuia Tarona (vlah). De la acesta din urmă, prin diplomație ori presiuni politice, a dobândit cârmuirea Ioan, fiul natural al lui Mihail al II-lea Dukas Comnenul, după ce mai întâi a devenit ginerele conducătorului vlah. Acest teritoriu, unit de Ioan cu teritoriile moștenite de la tatăl său în sudul Thesaliei, a ajuns un soi de ținut cu statut de autonomie, desemnat, în integralitatea sa cu același nume, Vlahia Mare.

După moartea ultimului conducător din familia Anghelos a urmat în zonă o perioadă de anarhie, o dominație albaneză și catalană, în 1333 ținutul fiind încorporat în Imperiul Bizantin. Când Ștefan Dușan al sârbilor (1331-1355) îi învingea pe bizantini și ocupa Thessalia, acest fapt s-a reflectat în titlul lui prin formula conte al Vlahiei, semn că formațiunea respectivă (autonomă, însă nu independentă)era echivalentă cu un comitat. Este vorba de o aproximare în termeni instituţionali occidentali a unei realităţi din teren, ceea ce permite astăzi descifrarea mai corectă a tipului şi dimensiunii stăpânirii respective. Dar ea surprinde statutul Vlahiei Mari la capătul unei evoluţii istorice mai ample, marcată de treptata şi ezitanta translaţie de la independenţa totală dintre 1204 şi 1214 la supunerea faţă de diverşii competitori mai norocoşi ai Bizanţului.    

Cred că am lămurit problema prezenței și continuității românilor sud dunăreni, dar să vedem cum au ajuns ei să constituie un mare imperiu la sfârșitul secolului XII. Prin crearea acestor vlahii, locuitorii au încercat să se elibereze de  sub stăpânirea bizantină în repetate rânduri, de multe ori aliindu-se cu migratorii. De alte ori, la năvălirile migratorilor, vlahii luau partea bizantinilor, luptând alături de ei. Erau cazuri în care unii vlahi erau de o parte, alții de alta, cum apare în documente. De ce ar fi dorit vlahii să iasă de sub autoritatea bizantină? E simplu, sistemul de impozite mari pentru a ține curtea bizantină era deosebit de împovărător, nu numai pentru vlahi, iar ca dovadă poate fi adus numărul mare de răscoale. Atunci când năvălitorii prăduiau fără deosebire, e normal ca vlahii și alte neamuri să se pună sub protecția armatei bizantine, luptând alături de ea. Vlahii au încercat să se elibereze de bizantini și să formeze un stat suficient de puternic care să se poată apăra singur atât împotriva migratorilor, cât și împotriva tendințelor de revenire ale Bizanțului. Nu trebuie uitat că au existat perioade în care Imperiul Bizantin nu controla teritorii întinse de la sud de Dunăre, fapt care i-a încurajat pe localnici să încerce forme de organizare statală și să încerce să se apere singuri, de multe ori sprijiniți pe cetățile de la nord și sud de fluviu. Un proces asemănător s-a petrecut și la nord de Dunăre, dar prima dată s-a văzut la sud, și datorită faptului că zona de sud era mai dens populată. Mai e și aspectul că despre zona de la sud de Dunăre avem mai multe informații documentare.

Răscoalele vlahilor până la mijlocul secolului XI

Am amintit în articolul precedent despre primele încercări ale vlahilor sud dunăreni și dobrogeni de a se elibera de sub bizantini. Mă refer la jupanii Dimitrie și Gheorghe din 943, sau de Tatos la 1074, în zona Dobrogei.

Dar să vedem și de vlahii din Thessalia, în Grecia de astăzi, acolo unde era situată Vlahia Mare. Până în anul 980 la Larissa, în Thessalia, era un dregător bizantin însemnat, vlah la origine, numit Niculiță. A fost pus în funcția de duce peste Tessalia (de fapt conducătorul efectiv al acestei provincii în numele împăratului) datorită meritelor sale militare anterioare, deși ar fi meritat o funcție mai importantă la curtea de la Constantinopol. Funcția lui are o mare similaritate cu cea a cnezilor și voievozilor de mai târziu din Transilvania și Maramureș, el fiind practic stăpânitor al ținuturilor vlahilor din Grecia (Elada), în numele împăratului bizantin. În circumstanțele năvălirii țarului bulgar Samuil în Thessalia (980-986), Niculiță este înlocuit la conducere, se pare că nu mai inspira încredere împăratului bizantin. În locul său a fost înscăunat strategul armean Kekaumenos, dar și acesta este chemat la Constantinopol. În lipsa lui, bulgarii asediază, înfometează și cuceresc cetatea Larissa la 986. Se pare că Niculiță a ajuns la o înțelegere cu țarul Samuil, deoarece la 1001 sau 1003, fiul lui Niculiță, numit tot Niculiță (al II-lea), conducea pus de țar garnizoana din Servia (actuala Serdica), cea mai importantă fortificație de frontieră dintre Macedonia și Thessalia.

Bazileul Vasile al II-lea (numit mai târziu Bulgaroctonul) începe războiul avansând pe teritoriul bulgar. Unii comandanți predau garnizoanele în fața împăratului și sunt răsplătiți cu titluri și ranguri (Dobromir, guvernator al Niceei, căsătorit cu o nepoată a țarului Samuil, răsplătit cu titlul de proconsul), alții cedează cetățile fără luptă doar în schimbul promisiunii de liberă trecere pentru ai lor să revină la Samuil (Demetrios Teichonas), dar Niculiță rezistă asediului impus și luptă cu dârzenie, cronicarul spune că a opus o puternică rezistență, este singurul despre care se spune acest lucru. Un lucru este cert, Niculiță vlahul nu era singur, nu avea cum să fie comandant peste bulgari dacă nu avea alături de el și pe ai săi, respectiv pe vlahi. În mod cert el este conducătorul vlahilor care luptau ca și aliați ai bulgarilor contra bizantinilor. Prin extensie putem deduce că vajnicii apărători ai cetății Servia erau în mare parte vlahi conduși de Niculiță. Împresurat și fără speranțe de ajutor, după un asediu intens, Niculiță este nevoit să predea cetatea. În loc să îl pedepsească, împăratul bizantin îl ia cu el în capitală și îl înalță în rang, făcându-l patrician. Poate fi ciudat acest comportament al împăratului, dar va trebui să vedem dincolo de aparențe. Niculiță era un conducător de seamă al vlahilor localnici, de aceea și bulgarii, și bizantinii aveau nevoie de el, fiind un lider respectat și ascultat de către vlahii fideli lui. Bulgarii și-au asigurat prin Niculiță alianța vlahilor care oricum doreau să scape de stăpânirea bizantină, mult mai apăsătoare decât un posibil tribut către bulgari. Mai ales că, ținând cont de necesitățile militare, bulgarii au ajuns să-i trateze pe vlahi mai mult ca și aliați, decât ca și supuși (Bulgarii …au transferat locuitorii din Larissa, familii întregi, în Bulgaria, i-au înrolat și i-au folosit ca aliați împotriva romeilor, spune Ioan Skilitzes în cronica sa).

Iertându-l pe Niculiță și ridicându-l în rang, încercând să-l atragă de partea sa, împăratul încerca să rupă alianța vlahilor cu bulgarii, fără succes de altfel. Asta deoarece Niculiță a reușit să fugă de la curte și să revină în Thessalia, unde se alătură țarului bulgar Samuil, împreună pornind să elibereze Servia de oștile bizantine. Dar împăratul bizantin contraatacă rapid și îi respinge pe vlahi și bulgari. Chiar Niculiță este capturat într-o cursă întinsă abil de bizantini. De data asta e trimis la Constantinopol spre a fi aruncat în temniță, dar din nou reușește să scape.

Războiul dintre bizantini și bulgari se transformase într-unul de uzură. Până după anul 1000, după ce își încheie campania din Orientul Mijlociu cucerind Siria de la arabi, împăratul Vasile al II-lea își îndreaptă privirile spre țaratul bulgar. În acest context este capturat Niculiță al II-lea, reușind ulterior să scape continuând lupta.

Bătălia de la Kleidon (29 iulie 1014)

Această bătălie crucială în istorie aș putea să o includ printre bătăliile uitate din istoria românilor (cum a fost cazul cu bătălia de la Kalka din 1223, vezi Bătălii uitate din istoria românilor. Râul Kalka (1223)), dar din lipsă de informații esențiale din cronici, mă mărginesc doar să o amintesc și să o descriu. Pentru mine, un lucru este sigur, la această bătălie au participat și români, dar sărăcia izvoarelor documentare ne împiedică să afirmăm acest lucru cu certitudine. Totuși, există dovezi indirecte care înclină balanța spre participarea românilor în această mare bătălie care a însemnat practic sfârșitul primului imperiu bulgar. Al doilea nu va mai fi bulgar, ci vlaho-bulgar, dar despre asta mai târziu.

De la năvălirea lor în sud-estul Europei, în secolul VII, bulgarii au reușit să-și edifice un imperiu important în regiune, extinzându-l în toate părțile, ajungând să controleze și părți din teritoriile românești, fie controlându-le direct, fie făcându-le tributare. Dar, în timp, de la războinicii călări ce au câștigat un imperiu, bulgarii s-au sedentarizat și astfel inclusiv structura lor militară a suferit modificări esențiale, trecând mai mult spre o organizare defensivă a armatei, încercând să stăvilească eforturile militare ale bizantinilor îndreptate împotriva lor. Mai ales la începutul secolului XI, când împăratul bizantin Vasile al II-lea a început o campanie hotărâtă contra bulgarilor. Am văzut mai sus despre luptele de frontieră, asedii și războaie de uzură care îl implicau și pe vlahul nostru Niculiță.

În 1014, împăratul bizantin trece la ofensivă și pornește spre centrul teritoriului stăpânit de bulgari. Țarul bulgar Samuil ridică o oaste estimată între 20000 și 45000 de luptători, izvoarele sunt neclare aici. Cu atât mai mult, numărul bizantinilor ne este total necunoscut, se pare că ar fi fost cel puțin egali cu bulgarii. În iulie 1014, armata bizantină se îndreaptă spre Strumitsa (estul Macedoniei), prin pasul îngust al râului Struma, între munții Belasistsa și Ozgrazhen. Defileul îngust a fost întărit de bulgari cu palisade de lemn, în extreme ridicând și două turnuri. Samuil își împarte armata în două, a doua grupare sub comanda lui Nestoriță (seamănă mult a nume de vlah), unul dintre cei mai de seamă generali ai săi, este trimisă spre sud pentru a amenința Thessalonik, unul dintre orașele importante bizantine și un port important. Ideea de bază era una strategică, a amenința orașul și a-l face pe Vasile al II-lea să-și reevalueze situația în cazul în care lovitura avea succes. Dacă Nestoriță amenința Thessalonikul, împăratul ar fi trebuit să trimită ajutoare pentru a nu pierde orașul și a nu-și vedea astfel amenințat flancul sudic, iar lovitura sa principală ar fi pierdut mult din efect.

Din nefericire pentru bulgari, generalul bizantin ce apăra Thessalonikul, Theophilact Botaneiates, a ieșit în fața lui Nestoriță și l-a învins în luptă, capturând mulți prizonieri și material de război. Apoi, armata lui Botaneiates s-a îndreptat spre nord, unindu-și forțele cu cele ale împăratului.

Între timp, pe 26 sau 27 iulie 1014 armata bizantină a ajuns în fața palisadelor bulgare din defileu. Vasile al II-lea a ordonat un atac direct asupra întăriturilor, atac respins cu pierderi grele. Noi atacuri sunt de asemenea respinse. Botaneiates ajunge cu trupe proaspete, atacurile se reiau cu mai mare forță, dar în zadar, apărarea bulgară rezistă și provoacă pierderi bizantinilor. Analizând situația, în după amiaza zilei de 28 iulie, generalul bizantin Nikephorus Xiphias vine cu o propunere împăratului, pe care acesta o acceptă bucuros.

Astfel, câteva mii de soldați bizantini însoțiți de catâri de povară părăsesc tabăra în văzul tuturor, ca și cum ar pleca să aducă proviziile necesare. Ies din tabără sub conducerea lui Nikephorus Xiphias și se îndreaptă spre sud timp de o oră, după care cotesc spre vest, îndrumați de călăuze locale prin trecătorile munților. În dimineața zilei de 29 iulie, ei sunt deja în spatele bulgarilor. Nikephorus ordonă imediat atacul, bulgarii sunt total surprinși. Loviți din spate și atacați din față de trupele basileului Vasile, apărarea cedează total. S-au bătut cu curaj, dar au fost copleșiți, mulți dintre ei fiind luați prizonieri. În acel moment, țarul Samuil se afla în fortăreața Strumița, discutând cu fiul său Gabriel Radomir. Vestea i-a luat pe neașteptate, dar amândoi au strâns ce trupe aveau la îndemână și s-au grăbit la locul bătăliei. Dar era prea târziu, bătălia era deja pierdută, bulgarii supraviețuitori fugeau în derută. Samuil încearcă să-i întoarcă la luptă, dar panica era deja atotputernică, chiar țarul este răsturnat de pe cal de bulgarii ce fugeau panicați urmăriți de bizantini. Fiul său Radomir îl apucă și-l saltă pe calul său și o ia la galop, astfel scăpând de oastea împăratului.

Dezastrul era total, victoria bizantină deplină. Bătălia de la Kleidon era sfârșită cu victoria împăratului Vasile al II-lea. Armata bulgară era practic distrusă, în jur de 14000 de oameni fiind luați prizonieri. Câteva zile mai târziu, împăratul îi ordonă generalului Botaneiates să continue avansul cu o armată până la Strimița și să distrugă palisada ridicată în fața acesteia. Misiune îndeplinită, generalul se întoarce spre tabără în fruntea soldaților săi victorioși, când sunt prinși într-o ambuscadă și masacrați. Legenda spune că atunci basileul a fost cuprins de furie și a ordonat supliciul asupra prizonierilor care i-a adus și supranumele.

Cei 14000 de prizonieri au fost împărțiți în grupe de câte o sută, din fiecare grupă la 99 li s-au scos ochii, la al o sutălea i-a fost scos un singur ochi. Au fost lăsați liberi să se întoarcă la țarul Samuil. Fiecare grupă de orbi, conduși de cel cu un  ochi rămas, au parcurs cum au putut drumurile prin munți, iar când o parte din ei au ajuns în fața lui Samuil, acesta a făcut un atac și a intrat în comă, murind două zile mai târziu, la 6 octombrie 1014. Adică la mai bine de două luni de la bătălie, timp necesar celor orbiți să ajungă la Samuil.

Acest gest și această victorie i-au adus lui Vasile al II-lea supranumele de Bulgaroctonul, adică omorâtorul de bulgari. Imperiul bulgar va supraviețui încă patru ani, după care va cădea definitiv sub loviturile împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul.

Bătălia de la Kleidon și moartea lui Samuil

după cronica lui Constantin Manasses 

Câteva remarci despre și după această bătălie importantă, în ideea legăturii acestor evenimente cu vlahii noștri. Nu cunoaștem multe date despre această bătălie, toate izvoarele sunt doar cele bizantine, în care adversarii împăratului Vasile al II-lea sunt numiți doar Bulgari sau Slavi. Nu știm nici efectivele armatei bizantine, deși vorbim de cronicari bizantini. Dar făcând unele legături, putem să deducem că de partea bulgarilor luptau și vlahii, așa cum am arătat mai sus, unde aceiași cronicari bizantini spuneau că localnicii au fost înrolați alături de bulgari. Ori, vlahii reprezentau la acea vreme o populație majoritară în Thessalia, cum vom vedea și mai târziu.

De asemenea, rolul vlahului Niculiță, despre care ni se spune că îl chema Nicolae, dar i se spunea Niculiță datorită staturii sale scunde, ni se pare crucial aici. Scund, mic la stat, dar… , cum se spunea de Ștefan cel Mare. În mod sigur era un lider important al vlahilor, un conducător militar al acestora. A apărat cu dârzenie cetatea Servia, în mod sigur în fruntea vlahilor săi, nu prea cred că bulgarii l-ar fi ascultat și urmat fără crâcnire, din moment ce era și mic la stat, știut fiind că popoarele migratoare respectau mai mult forța liderului, mai puțin alte calități. Faptul că era un lider respectat de vlahi l-a făcut să fie respectat nu numai de ai săi, ci chiar de adversari, tocmai din acest motiv. Bulgarul Samuil i-a încredințat apărarea celei mai importante cetăți, încrederea sa nu a fost înșelată, Niculiță s-a bătut cu dârzenie pentru apărarea acesteia. Împăratul Vasile al II-lea, după ce a cucerit cetatea, a încercat să-l atragă de partea sa făcându-l patrician, prin asta încercând să-i atragă pe vlahi în tabăra sa, în cazul în care Niculiță le-ar fi cerut asta, semn că se bucura de o mare autoritate printre vlahii săi. Niculiță a refuzat și a fugit, a reluat lupta și a fost din nou capturat, de data asta fiind aruncat în închisoare. Reușește să evadeze și revine la luptă contra Bizanțului.

Nu avem date suficiente, nu știm dacă a participat sau nu la bătălia de la Kleidon. Nu știm deoarece sursele bizantine sunt foarte zgârcite cu numele generalilor bulgari din acea bătălie, știm doar de Samuil, de fiul său Radomir și de generalul Nestoriță (un nume care pare a fi vlah, ne întrebăm dacă nu cumva e vorba chiar de Niculiță?). Rămân multe întrebări, sperăm că se vor descoperi alte documente care vor lămuri mai mult aceste chestiuni. Totuși, ne întrebăm, oare câți dintre cei 14000 de bulgari orbiți de împăratul bizantin vor fi fost vlahi?

Pe de altă parte, după sursele ulterioare, în armata bizantină au fost și vlahi. O știm din surse documentare. Dar totuși, după căderea imperiului bulgar, de fapt după bătălia de la Kleidon, în armata bizantină au început să fie amintiți vlahii în mod special, distinct, din 1029. Era cumva o recunoaștere a capabilităților lor militare, dovedite ceva mai devreme?

Revenind la situația e după bătălia de la Kleidon, din 1014, rezultatul ei a fost decisiv privind soarta imperiului bulgar. Controlul țarului a slăbit asupra posesiunilor periferice care, rând pe rând, au recunoscut suzeranitatea împăratului bizantin. Războiul a continuat sub forma unuia de uzură timp de încă cinci ani, deși acum, rezultatul era clar, imperiul bulgar încetase să mai existe. În această perioadă avem vești despre Niculiță, care continuă lupta împotriva bizantinilor în munții Gramos, între Epir și Macedonia, chiar și după ce ultimul țar bulgar din Ohrida moare în 1019, iar țaratul este cucerit de Vasile al II-lea și desființat. Ca ultimii partizani, Niculiță și vlahii săi mai rezistă, dar copleșiți de forțe net superioare, rând pe rând capitulează căpeteniile lui Niculiță. În cele din urmă capitulează și el. A fost întemnițat la Thessalonik, dar de data asta se pare că moare în temniță, deoarece dispare total din istorie.

Dar lupta sa nu a fost în zadar, el a reușit un lucru important, recunoașterea vlahilor în cadrul imperiului bizantin. La 1019 bazileul recunoștea drepturile arhiepiscopiei de Ohrida a Vlahilor (numită chiar așa), iar în 1029 vlahii erau enumerați distinct în armata bazileului Constantin al VIII-lea care luptă în Sicilia împotriva sarazinilor.

Mai pot fi menționate în acest context și referirile la conflictele dintre vlahi și călugării de la muntele Athos, de fapt o parte a lor, nemulțumiți că vlahii își pășteau turmele în apropiere și aveau acces pe munte unde își comercializau produsele de care beneficiau și călugării. O parte dintre călugări erau nemulțumiți de accesul acestora, mai ales al femeilor, și s-au plâns patriarhului și împăratului. În semn de protest, călugării care doreau ca vlahii să aibă în continuare acces la ei, au părăsit muntele. Împăratul Alexios I Comnenul intervine cerându-le călugărilor să revină la muntele Athos și vlahilor să părăsească împrejurimile.

Urmașilor lui Niculiță i se recunosc drepturile și moșiile moștenite, astfel că nepotul primului Niculiță și fiul lui Niculiță al II-lea, tot pe nume Niculiță, cunoscut și sub numele Niculiță cel Tânăr, este din nou conducător al vlahilor din Thessalia. Tot de aici, din Thessalia, va porni o nouă răscoală antibizantină.

Revolta vlahilor din Thessalia (1066)

După epoca lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul, decedat în 1025, imperiul se află în criză. Împăratul Constantin X Ducas (1059-1067) va duce o politicăde fiscalitate excesivă, fapt care va nemulțumi profund populația vlahă din Thessalia aducând-o în pragul revoltei. Vlahii erau majoritari în această regiune, mai trăiau în regiune și greci și bulgari. Chiar din componența conducătorilor revoltei ne dăm seama de preponderența vlahilor ce au luat armele contra stăpânirii bizantine. Ei au dat răscoalei cel mai important contingent de răsculați, ocupând câmpia dintre Farsala și Larissa de o parte și alta a râului Pleres.

Contextul internațional era favorabil, în 1065 turcii selgiucizi au ocupat Armenia, invazia uzilor a cotropit Bulgaria, Macedonia până în Grecia. O puternică epidemie i-a decimat însă pe nomazi.

Protospătar al regiunii era Niculiță cel Tânăr, zis și Delphinas, fiul lui Niculiță aliat cu țarul bulgar Samuil și nepotul lui Niculiță de la 980. Conștient de situația explozivă creată de taxele enorme ale împăratului bizantin, Niculiță ce Tânăr pleacă la curte să-l avertizeze pe împărat despre iminența unei răscoale în cazul în care taxele nu sunt anulate. Împăratul refuză să-l asculte de teama de nu fi nevoit să renunțe la aceste impozite, astfel Niculiță se întoarce în provincia sa. Din Italia normandul Robert Guiscard pregătea o invazie în Albania și Epir (o va face în 1082), iar în Thessalia situația era mult agravată, răscoala putea izbucni în fiecare clipă. Niculiță îi scrie bazileului avertizându-l încă o dată, dar în zadar, nu primește răspuns.

Răscoala era gata să izbucnească, întruniri secrete între fruntașii revoltei se țineau în casa din Larissa a lui Berivoi Vlahul. Se întâlneau aici alături de Berivoi, Ioan Gremianites, Grigore Bambakas (Bumbăcarul, vlah), Slavotă Carmalakis (vlah), Theodor Skimon Petastos. Nu toți erau vlahi, semn că răscoala va cuprinde și pe greci și bulgari, toți supuși aceluiași regim fiscal apăsător. Niculiță ezită să ia măsuri împotriva lor, practic era prea târziu. Încearcă doar să-i tempereze, să-i facă să amâne momentul declanșării ostilităților, în speranța unui răspuns de la împăratul Constantin X Ducas. Pe de altă parte, răsculații îl doreau pe Niculiță în fruntea lor din mai multe motive. În primul rând era vlah, iar cu el în frunte în mod sigur li s-ar fi alăturat toți vlahii, populație predominantă în regiune, chiar și cei care încă mai ezitau. Era un om important al imperiului, iar prezența lui în fruntea răsculaților l-ar fi influențat pe împărat în sensul satisfacerii revendicărilor. Și nu în ultimul rând, era fiul lui Niculiță care luptase în fruntea vlahilor alături de bulgari împotriva bizantinilor, astfel și bulgarii ar fi fost alături de ei în număr covârșitor.

Niculiță se afla într-o situație fără ieșire, nu primea niciun răspuns de la împărat, iar dacă refuza să se alăture răsculaților ar fi fost copleșit de forțele lor în Larissa, practic nu mai avea control asupra orașului și regiunii. Astfel, acceptă să se pună în fruntea răscoalei. Totuși, încearcă o nouă amânare, fiind iunie, înaintea secerișului, dar fără rezultat, decizia nu a putut fi schimbată, răscoala se declanșează. Una din căpeteniile de vază a fost vlahul Slavotă al lui Carmalâc, cel mai important celnic (cneaz) vlah al momentului.

Proclamat domn și cap al răzvrătiților, Niculiță cel Tânăr pleacă din Larissa către Farsala, pe râul Pleres, zonă locuită dens de vlahi, unde își așează tabăra. Cum au prevăzut căpeteniile răsculaților când l-au pus în fruntea lor pe Niculiță, au început să se adune și să se alăture răsculaților o mulțime de vlahi, dar și de bulgari. Dovedind un talent de strateg înnăscut (era fiu de luptător și strateg), Niculiță pornește ofensiva spre nord, teritoriu locuit de greci. Intenția lui era ieșirea din Thessalia și atacarea Macedoniei, aleasă ca și teren de confruntare.

Calea Tricala-Stagus-Calabaca era apărată de vlahi care încă nu se alăturaseră răscoalei Niculiță nu dorea să riște, așa că a ales drumul de pe țărmul golfului Salonic, anume cea dominată de strâmtoarea păzită de cetatea Servia și cea dinspre Platamona și Kitros. Niculiță își împarte grosul forțelor în două, cu grosul spre Servia. Cetatea Kitros, de mare însemnătate strategică, este cucerită de a doua grupare și apoi dărâmată din temelii.

Cu grosul forțelor, Niculiță pornește spre Servia. Trimite o nouă epistolă împăratului anunțându-l de ridicarea la luptă, dar prezentând acest fapt ca pe o posibilitate de a controla evenimentele în cazul în care acesta revine asupra politicii fiscale asupritoare. Neprimind răspuns, Niculiță se pregătește de asediul Serviei, baza potențialelor viitoare acțiuni militare în Macedonia. Inițial, conducătorii Serviei s-au arătat dispuși să capituleze, dar văzând că ei doar trag de timp, Niculiță pornește asediul. Trei zile de asediu și cetatea cade în mâinile răsculaților, fapt ce demonstrează capacitatea militară a acestora, priceperea lui Niculiță, dar și faptul că răsculații erau dotați inclusiv cu mașini de asediu.

O frumoasă revanșă istorică pentru Niculiță și vlahi, după mai bine de șase decenii, cetatea Servia, apărată de tatăl lui Niculiță și pierdută de acesta în mâna bizantinilor după un asediu greu și lupte intense, este cucerită de fiu după trei zile de asediu din mâinile acelorași bizantini.

Sosește și scrisoarea împăratului, care îl umple de daruri și promisiuni de iertare pentru toți participanții la răscoală, precum și anularea impozitelor. Niculiță le-a expus oamenilor săi scrisoarea împăratului, propunând încetarea ostilităților, pe motiv că scopul lor a fost atins, deși deocamdată aveau doar promisiuni. Majoritatea răsculaților s-au opus, cerând continuarea operațiunilor militare în Macedonia. Pentru a forța deznodământul dorit de el, Niculiță îi arestează pe Slavotă a lui Carmalâc și Teodor Scribon Petastos, nu mai știm nimic de Berivoi, probabil a fost ucis anterior. Răsculații se împrăștie și se întorc la casele lor. Este ciudată oarecum atitudinea oscilatorie a lui Niculiță, dar trebuie să ne gândim la faptul că el deja avea o anumită vârstă, fiind trecut de șaizeci de ani, fiind mai mult un diplomat și om al curții decât un militar. Obișnuit mai mult cu intrigile de la curtea imperială, era convins de faptul că pe termen lung răscoala nu ar fi putut avea câștig de cauză în fața trupelor imperiale.

Împreună cu câțiva lideri din Larissa, Niculiță se prezintă împăratului la Constantinopole. Timp de patru luni nu i se întâmplă nimic, dar ulterior este aruncat în închisoare și trimis în judecată în fața patriarhului ecumenic Ioan Xiphilonos din Trapezunt. Împăratul spera ca patriarhul să-l dezlege de jurămintele făcute răsculaților în epistola sa și i se va asocia în condamnarea acestora. Dar patriarhul refuză și îi consideră nevinovați pe răsculați. Totuși, împăratul îl exilează pe Niculiță în Armasia, thema Armeniacon din Asia Mică, unde va rămâne până când îl grațiază următorul împărat, Roman Diogenes (1067-1071), care va ocupa tronul după moartea lui Constantin X Ducas în anul următor, vezi Luptele interne și calea spre dezastru (Mazinkert). Roman Diogenes îl cunoștea pe Niculiță de pe vremea când era catepan al Bulgariei.

Concluzii interesante

În 1082, normandul Robert Guiscard, de fapt fiul său Bohemond, deoarece Robert este reținut în Italia de niște revolte ale vasalilor, invadează teritoriul bizantin prin Albania spre Macedonia. El asediază Ianina, regiunea din jurul ei fiind populată de vlahi. Bohemond face pace cu vlahii, probabil beneficiază și de ajutorul lor militar contra bizantinilor. O dovadă în acest sens este faptul că avansează lăsând în urmă multe cetăți în mâinile grecilor, știind că acestea sunt practic blocate de către vlahi. Ohrida se supune normanzilor, Bohemond obține mai multe victorii contra bizantinilor. Împăratul Alexios seamănă zâzanie între căpeteniile lui Bohemond, asediul Larissei durează șase luni, roata se întorce și Bohemond bate în retragere în anul următor. Cooperarea cu vlahii se încheie, dar se demonstrează disponibilitatea acestora de a sprijini pe oricine luptă contra bizantinilor.

În acest mod poate fi explicată și scrierea lui Katakolon Kekaumenos, cel care a inclus în opera sa scrisă între 1075-1078 și memorialistica lui Niculiță cel Tânăr. Numită Strategikon, dar cunoscută mai degrabă ca și Sfaturi și povestiri, această lucrare a fost scrisă de Kekaumenos după câțiva ani de temniță bizantină și de dizgrație, fiind mai mult un manual de sfaturi și pilde destinate curteanului bizantin. Aș insista puțin asupra unui text mai special, preluat și reluat pe internet de unii cărora le place să arunce cu noroi împotriva românilor, pentru a înțelege resorturile celui ce l-a scris.

Iată fragmentul:

Neamul vlahilor este cu torul necredincios și stricat, întrucât nu are lege nici față de Dumnezeu, nici față de împărat și nici față de rudele și prietenul său, ci umblă pe toți să-i înșele și strașnic minte și fură, și cu toate că pe fiecare zi face jurămintele cele mai grozave către prietenii săi, le calcă ușor și se leagă prin frății de cruce și cumetrii, cugetând că în acest chip va ademeni pe cei proști, și întrucât niciodată n-a păzit credința față de nimeni, ba chiar sunt și tare fricoși, căci au inimă de iepure și îndrăzneala lor vine doar din frică, de aceea vă povățuiesc să nu încredeți într-înșii nicidecum. Și dacă se va întâmpla vreodată iar răscoală și vor fățări dragoste și credință și se vor jura pe Dumnezeu că vor păzi-o, să nu-i credeți, căci e mai bine să nu vă dea niciun jurământ și nici să le dați lor, ci să-i țineți de răi. O nu, să nu-i credeți pe dânșii câtuși de puțin, ci să vă prefaceți și voi că le sunteți prieteni. Și dacă vreodată se va face răzmeriță în Bulgaria, cum s-a spus, și vă mărturisesc și vă jură prietenie, să nu-i credeți. Iar dacă își vor așeza familiile în vreo cetate a Romaniei (Imperiului Bizantin), lasă-i să le așeze, ele să șadă înăuntrul zidurilor, dar ei afară. Iar când vor pofti să vină la familiile lor, să nu intre decât câte doi sau trei, și când aceștia vor ieși să intre alții. Și să fiți cu mare băgare de seamă la ziduri și la porți. Și asta făcând veți fi la adăpost, pe când dacă le veți lăsa să intre mulți la familiile lor, cetatea va fi trădată de dânșii și veți fi mușcați ca de aspidă și atunci vă veți aduce aminte de sfaturile mele. Iar dacă veți păzi aceste povețe și pe ei îi veți supune și veți trăi fără de griji.

Desigur, la prima vedere pare o înșiruire de invective contra vlahilor, dar nu este așa. Trebuie să privim mai atenți la contextul în acre sunt scrise aceste sfaturi și povețe contra vlahilor. Este vorba de perioada imediat următoare după răscoala vlahilor din 1066, care a produs panică la Constantinopole. Sfaturile sunt adresate curteanului bizantin, cel cuprins de panică, răscoala l-a făcut inclusiv pe împărat să-și calce peste orgoliu și să anuleze impozitele de pe urma cărora curtenii duceau o viață de lux, curentele vremii fiind de natură a-i blama pe necredincioșii vlahi. Umilirea în public a împăratului, când chiar și patriarhul le-a dat dreptate răsculaților și a refuzat să-l dezlege pe acesta de jurămintele umilitoare făcute răsculaților au avut mare ecou la curte, toată lumea blamându-i pe vlahi pentru atitudinea lor de revoltă.

Desigur, suntem obișnuiți cu caracterizările defavorabile făcute de unguri și de alții care încercau în acest mod să-și justifice politica contra românilor, insinuând că aceștia nu erau demni de vreo emancipare socială sau națională de sub tutela centrală.

Dar mergând mai departe în înțelegerea textului, observăm adversitatea autorului contra vlahilor când descrie modalitatea acestora de a cuceri cetățile bizantine, prin infiltrarea printre apărători și deschiderea porților din interior. Poate așa a fost cucerită Servia după trei zile de asediu cu zece ani înainte ca autorul să-și fi scris opera? Sau cetatea Kritos, cea dărâmată de vlahi? Poate fi cel puțin ipocrit textul lui Kekaumenos, cel ce ține partea bizantinilor care își clamau originea din greci, inventatorii Calului Troian! Păi Troia cum a căzut în mâna grecilor? Ei nu se regăsesc în textul lui Kekaumenos?

Katakolon Kekaumenos, de origine armean, foarte probabil rudă cu strategul Kekaumenos care îl înlocuiește la 980 pe bunicul lui Niculiță cel Tânăr la conducerea Larissei și din vina căruia cade Servia în 986 în mâna bulgarilor (să fi fost cucerită de vlahi prin metoda amintită mai devreme?), are și un motiv particular pentru a-i face pe vlahi vinovați de toate nenorocirile pământului, pe lângă cel de a reveni în grațiile curții bizantine. Era ginerele lui Niculiță cel Tânăr, și prin acest mod încearcă să-l disculpe pe acesta de vina de a fi participat ca și conducător al răscoalei vlahilor, aruncând vina pe vlahi și insinuând că aceștia l-ar fi silit cu promisiuni și jurăminte mincinoase să facă ce a făcut. De aceea introduce în textul său și memoriile lui Niculiță cel Tânăr, dar mai ales încearcă să se disocieze chiar el de orice legătură posibilă cu vlahii.

Indiferent de motivații, textul său este mai degrabă revelator asupra tacticii militare a vlahilor în luptele cu bizantinii, și mai ales asupra fricii ce au ajuns aceștia să o inducă bizantinilor. Deoarece degeaba spune el că vlahii sunt fricoși, din moment ce bizantinii au ajuns să se teamă de ei.

Iar partea asta se va dovedi cu prisosință ceva mai târziu, în 1185, când o altă răscoală a vlahilor va cutremura Imperiul Bizantin din temelii. Iar atunci va veni epoca Asăneștilor.

Bibliografie:

1. Fontes Historiae Daco-Romanae, vol I-IV, București, 1979-1982

2. Istoria militară a poporului român, vol I, București, 1984

3. Ovidiu Pecican, Istoria românilor, vol I, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2010

4. Cornel Bârsan, Istorie furată, Cronică românească de istorie veche, editura Karuna, Bistrița, 2013

Cristian Negrea / Ziaristi Online