GALAXIA EMINESCU
A devenit de-acum un obicei din veac pe care Românii îl respectă cu sfinţenie şi toată dăruirea în fiece an, la mijloc de Ianuarie, atunci când, cu mic sau mare şi acasă sau departe de ţară, ei celebrează naşterea Lui, a Domnului MIHAI EMINESCU.
Dacă, până de curând, Eminescu întruchipa, în prima ordine, pe Poetul Nepereche, dacă vrem, pe cel mai mare Creator spiritual al nostru şi, netăgăduit, unul dintre cei mai de seamă ai lumii, de la o vreme încoace, în mod precis după editarea integrală a operei sale, El ne-a relevat şi o altă componentă, o altă coordonată esenţială a creaţiei sale nepieritoare – Ziaristul. Şi încă nu unul oarecare, ci – alături, deşi precedându-i pe un N. Iorga, pe un Nae Ionescu sau pe un Pamfil Şeicaru – unul dintre cei mai reprezentativi ai Neamului Românesc. În ce ne priveşte, tocmai pornind de la activitatea jurnalistică a Poetului, eu şi unii colegi de la Filiala din Iaşi a Academiei Române am ajuns a delimita, pe linia unor prestigioase preocupări şi remarcabile sugestii mai vechi, profilul Istoricului Eminescu, al celui care a fost şi care s-a impus preţuirii generaţiilor câte i-au succedat şi câte vor mai urma Creatorului. Sub acest aspect, relev că, cu prilejul Centenarului morţii Poetului, deci în 1989, am pregătit şi editat, în colaborare cu colegii Prof. Dr. Ştefan Lemny, astăzi stabilit în Franţa, Prof. Dr. Stela Cheptea şi regretatul Prof. Dr. Ioan Saizu, două volume masive, intitulate Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică[1], pentru care am selectat cele mai semnificative texte eminesciene, iar, pentru „studiile de caz” am solicitat colaborările unor reputaţi eminescologi.
Ambele volume, apărute în cadrul Colecţiei Românii în istoria universală (vol. 7, 9)[2], sunt readuse astăzi, prin grija Editurii Tipo Moldova (director – Aurel Ştefanachi), în atenţia Cititorului în ediţie anastatică. A fost extrem de îmbucurător că Eminescu … s-a bucurat din start, în ciuda faptului că fusesem declarat autor interzis în România[3], de un deosebit succes, de unde şi comentariile peste măsură de favorabile apărute în presa timpului. Aşa, de pildă, Mihai Ungheanu, directorul de atunci al revistei “Luceafărul”, consemna că lucrarea “îl extrage pe Eminescu din sfera altercaţiilor de presă, fixându-l la înălţimea de spirit şi de metodă pe care ne-o arată în întreaga lui operă”. Concomitent, Profesorul Ion Bulei vorbea despre “un monument ridicat de istoricii ieşeni Marelui Eminescu”.
Nu voi reveni asupra unor fapte şi elemente binecunoscute, dar se impune, cred, a reţine că receptarea Poetului ca istoric porneşte esenţialmente de la neîntrecutul nostru N. Iorga, care, în 1934, a surprins această realitate incontestabilă: “Eminescu stăpânea cu desăvârşire trecutul românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală”.
Studiul aprofundat şi coroborarea textelor eminesciene ne-au condus ireductibil la desprinderea laturilor esenţiale ale operei Poetului, la stabilirea problemelor de istorie abordate, tratate şi supuse atenţiei cititorului de către acesta. Într-un fel, sintetizând elementele de bază, concluzia fundamentală priveşte faptul că Eminescu a fost acela care, cel mai bine dintre toţi creatorii veacului al XIX-lea, l-a prefaţat, l-a pregătit şi l-a anunţat pe N. Iorga, cel mai de seamă istoric al nostru şi, netăgăduit, unul dintre cei mai importanţi ai lumii moderne. Cu aproximativ trei-patru decenii mai devreme, Poetul descoperise în fond – fără a le fi denumit ca atare – faimoasele permanenţe ale istoriei naţionale, pe care, după decenii, N. Iorga le-a concretizat şi fundamentat sub raport ştiinţific, şi anume: pământul, neamul şi ideea. Elemente la care noi, în prezent, istoricii revin adeseori în demonstraţiile şi studiile noastre.
Dar, în relaţia Eminescu – istoric, se mai impune un aspect. Eminescu pe care-l moştenim nu este numai Poetul, numai Istoricul, (dacă vreţi), deci nu numai Creatorul, ci, deopotrivă şi Făptuitorul. Pentru atâta timp cât opera sa va trăi, mai cu seamă inegalabilă Doină, tot atât de mult ne vom cunoaşte neamul şi limitele sale geopolitice de desfăşurare, pe scurt România Mare de la 1918, Patria tuturor Românilor.
Şi care – observa tot N. Iorga, în 1918 – avea să rămână, peste toate vitregiile timpurilor, cea mai mare faptă a trecutului nostru, iar, în privinţa duratei, eternă! Iar, în ce priveşte eternitatea creaţiei eminesciene, Mircea Eliade opina cândva: “Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată, istoria patetică a neamului nostru a fost poriectată în eternitate”.
Pentru a încheia, rugăm pe cititor a ne îngădui să-i reţinem atenţia asupra unor dintre silogismele gândirii istorice eminesciene, toate întărite de rezultatele cercetărilor de specialitate din ultimele decenii: “Societatea – descoperea Eminescu – e câmpul schimbărilor veşnice, al luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes”; “Nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic” sau, în sfârşit, “El [Hegel] a exprimat o idee care nu numai că e fundamental adevărată, dar e şi adâncă: Adevărul nu e în afară de istorie, el e în istorie”.
În concluzie, în investigaţiile privind istoria universală şi naţională se impune, de aici înainte, oricând şi oriunde, să pornim şi să ne întoarcem cu orice preţ la Poetul şi la Istoricul Eminescu.
Gh. Buzatu
Iaşi, 7 ianuarie 2011
Notele
[1] Ediţia I, vols. I-II, Iaşi, Editura Universităţii din Iaşi, 1988-1990, 1 078 + 510 p.; ediţia a II-a, anastatică, în trei volume, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010. În 1990, vol. I al ediţiei princeps a fost imprimat şi la Chişinău (cf. M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1990, 572 p.).
[2] Din anul 1992, Colecţia, coordonată de semnatarul acestor rânduri şi însumând peste 250 de titluri, apare sub egida Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române
[3] A fost motivul esenţial pentru care, cu complicitatea tipografilor ieşeni, îndeosebi Radu Olaru şi Nicu Tănase, am reuşit să modificăm tacit anii de apariţie ai volumelor, respectiv 1988 şi 1990 în loc de 1989!
